Nimic nu este mai absurd ca ideea de a face un film despre un copil caruia ii cresc aripi. Adultii care se trezesc cu asa ceva, precum Angel din “Idiots and Angels” resimt transformarea ca pe o boala. Pentru Batman, Biiiirdman sau Hawkman aripile par a face parte din dotare, o arma in plus sau o putere suplimentara care rotunjeste masina de lupta care este de obicei supereroul. Ricky insa se multumeste sa-si experimenteze conditia de mutant inaripat cu firescul animal al unei creaturi care pur si simplu este astfel si care nu poate fi altfel. Ca dovada spaimele si mini accidentele pe care le incearca la primele tentative de zbor si mai ales superba disparitie.
Micile si multele clin d’oeil-uri pe care Ozon le face la imageria crestina (sfirsitul e un fel de Bunavestire, aripile si inocenta conoteaza cumva calitatea de inger a lui Ricky) sau la mitul urban adiacent (revelarea miracolului in plin hipermarket in perioada cumparaturilor de Craciun, disparitia copilului inaripat pe care nimeni apoi nu-l mai regaseste) au fost pentru unii spectatori deranjante. Mie mi-au amintit cumva de Bruno Dumont, de felul lui de a trata spiritualitatea prin prisma deformanta cotidianului in stare vegetativa (“La vie de Jésus”, “Flandres”). Ozon isi pune aceeasi intrebare (cum sa vorbesti despre mister - in acest caz mutatia pe care o sufera omoplatii unui copil - atunci cind acesta a fost dat afara din povestile modernitatii?) numai ca tonul este mult mai jucaus, misterul se aliaza aici cu comedia. Asta a socat un alt grup de spectatori care ar fi vrut ca cineastul sa se concentreze pe singularitatea personajului principal si sa cultive cu sirguinta misterul. Acestia depling amestecul genurilor, includerea intrigii secundare de drama sociala à la Dardenne, lungul preambul care precede nasterea lui Ricky. Pentru unii dintre acestia, “proletariatul lui Ozon este de un patetism complezent” (a se subintelege, ia sa ramina Ozon in mediul lui burghez & mic burghez pe care il descrie atit de bine, de la “Sous le sable” la “5X2”, “8 femmes” sau “Swimming pool”), iar ambianta impersonala si insipida ciobeste misterul care oricum nu are forta unuia cronenbergian, la Ozon nimic sau aproape nimic nu are loc.
In ceea ce ma priveste, zic ca e mai bine asa. Mie mi-a placut deruta aceasta, flirtul neincetat cu comedia populara si cu fantasticul. Atunci cind Ricky incepe sa zboare, povestea lasa la o parte smecheriile narative si acel detur de “quelques mois plus tôt” se retopeste in curgerea prezentului. Griul existentei proletare se suspenda, Katie, Lisa si filmul se dedica in intregime creaturii inaripate. Exit problemele de buget familial, exit certurile intre parinti, plecatul la lucru dimineata si gelozia Lisei, exit realismul. Decorul dominant este tapetul kitsch cu norisori si cer foarte albastru, acelasi interior de camera de copil care nici macar protector nu este. Sintem in plina poveste fantastica in care uneori tonuri sumbre se amuza sa creeze fiori aluzivi; muzica secventelor in care Katie si Lisa descopera petele de singe te duce cu gindul la o drama iminenta, cele citeva secvente cu blocurile turn luate cumva de pe marginea lacului si semanate ici-colo in film te fac sa te gindesti la un crime scene dintr-un film american. In realitate nu se intimpla nimic.
Atunci cind Ricky incepe sa zboare toata lumea il vede si il filmeaza, miracolul se lasa transpus la teve si mediatizat, fie el si in varianta deformata a faptului divers (vezi replica femeii care ii cere lui Paco sa ii faca si ei un “bebelus zburator”). Miracolul exista pentru ca exista si se lasa vazut si in ceea ce ma priveste, faptul ca “Ricky” nu furnizeaza o explicatie in ceea ce priveste diferenta/monstruozitatea, spuneti-i cum vreti, este un lucru bun. Asta pentru ca intr-un film cu si despre mister te astepti cumva ca acesta sa fie produsul unei minti materne angoasate, viziunea bolnava a unei fetite solitare si geloase sau un hoax pus la cale de un tatic cu minte calculata. Or filmul lui Ozon demonstreaza ca realismul nu este singura cale de a aduce in discutie revelarea miracolului. Anthoine Thirion (“Volatilisé” in “Cahiers du cinéma” nr 642/februarie 2009) are dreptate sa plaseze tonul fantastic-jucaus al filmului sub semnul primei secvente: asistenta sociala in off, Katie in prim plan care cere plingind ca Ricky sa fie incredintat spre crestere altcuiva pentru ca este singura si nu se descurca cu banii, pentru ca Paco s-a volatilizat, pentru ca Ricky plinge prea mult “poate pentru ca ii cresc aripile, dar poate si pentru ca ii ies dintii; e posibil in egala masura ca in acel moment el sa fie un copil normal sau fratele Lindei Blair”. Indecizia aceasta este fecunda intr-un film care face o asemenea echilibristica intre efectele vizuale, comicul de situatii si melodrama. Lunga secventa de la inceput, in care Katie si Paco fac cunostinta, apoi Katie isi ocupa postul de lucru in graba dupa o partida de sex grabit in toalete ne vorbeste in treacat despre o scurgere la o linie de produse chimice. Apoi Katie lesina. Cu alte cuvinte, scenariul evoca discret intru linistirea spectatorului obsedat de iluzia obiectivitatii probabilitatea unei mutatii ocazionate de acest mini accident (remember “The Host”?) care sa explice cumva stiintific inexplicabilul.
Interesanta este si constructia filmului care alege sa oculteze total gratie unei elipse imense sarcina femeii si mare parte din relatia cvasi conjugala cu Paco. Si faptul ca nu exista un punct de vedere (adult? infantil? extrauman?) care sa altereze perspectiva spectatorului. Care oricum ajunge la concluzia ca miracolul aboleste orice dorinta de nuantare si de justificare. Bruschetea montajului este cumva justificata de titlu, totul se concentreaza asupra stranietatii aparitiei, disparitiei si probabil reincarnarii lui Ricky intr-un copil mult mai terestru.
Unii, mai curajosi, au vazut in acest parcurs “o parabola a conceptului de familie intr-o epoca in care definitia acesteia a devenit mai degraba un construct politic decit unul social”, cu alte cuvinte o mutatie de mentalitate repovestita cu ajutorul iconografiei de suburbie, hibrid de melodrama, de fantezie naiva si de ce nu de putina comicarie. Eu una m-am bucurat de usurinta cu care fantasticul se instileaza in cotidian si m-am lasat urcata pe sifonier, alaturi de Ricky. Pina la urma, ceea ce m-a fermecat cel mai mult a fost felul in care Ozon a stiut sa sugereze distanta pe care creatura numita Ricky o pune intre ea si ceilalti atunci cind isi ia zborul, constienta de stranietatea absoluta a conditiei sale si de imposibilitatea de a convietui la sol. Ma gindesc ca intr-un film american, ingerasul cu aripi roscate nu s-ar fi putut impiedica sa nu-si strige/imbratiseze mamica pe malul lacului…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu