Ecouri de TIFF - "Ha-shoter / Policeman" de Nadav Lapid

“Ha-shoter” a fost unul dintre filmele cu care am simpatizat instantaneu la festivalul care s-a incheiat cu mai bine de o luna in urma, atrasa fiind inca de la prima secventa de eleganta rece a mizanscenei si de ironia detasata a peliculei. Ulterior, tot gandindu-ma la el si la spusele regizorului Nadav Lapid (de departe cel mai reusit Q&A de anul acesta) mi-am dat seama ca asistasem la una dintre cele mai subtile si mai curajoase pelicule avand ca subiect complicata societate civila israeliana cu imperativele ei sufocante si fictiunile ei sociale specifice. Pentru a spune aceasta poveste politica despre principiile coeziunii si identitatii nationale, Nadav Lapid a ales calea indirecta (fictiunea sa seamana cu un film politist dar nu este), o structura foarte moderna (“filmul taiat in doua”), un montaj metodic si flegmatic si mai ales un ton masurat (nu, filmul nu se vrea a fi un rechizitoriu, nici un manifest “indignat”) in echidistanta pe care o intretine cu situatiile si personajele sale.

Un film foarte israelian

Intr-unul dintre interviurile oferite, Nadav Lapid insista cu umor pe faptul ca filmul sau este cum nu se poate mai israelian, “este filmat frontal, intr-o maniera directa. Pana si folosirea luminii este foarte israeliana, totul se petrece in lumina soarelui”. Regizorul simte nevoia sa puna chiar si la modul comic aceasta delicata problema, data fiind situatia (fictionala) pe care o propune filmul evocand acest grup contestatar extremist israelian care promoveaza actiunea terorista. Asa ceva “nu se face” intr-o societate foarte inchisa, alcatuita din straturi suprapuse si impermeabile, secretand continuu violenta si adrenalina in cultivarea spaimelor nationale fata de un “celalalt “ strain si destabilizator.

Nadav Lapid

In acelasi interviu cineastul insista pe ideea ca la primele proiectii (in cadrul festivalului de cinema de la Ierusalim) filmul a fost perceput de catre critici si spectatori ca fiind un soi de science fiction cu gust distopic ori de fantezie politista data fiind inconsistenta activismului social in cadrul societatii civile israeliene; trebuie spus ca “indignatii” locali isi fac aparitia cam in aceeasi perioada in care “Ha-shoter” iese in sali, fapt care ii face pe straini sa perceapa “Ha-shoter” ca fiind un soi de manifest cinematografic al miscarii de protest. Or nu este asa, filmul este o meditatie pe seama violentei de orice soi o fi ea (institutionalizata ori atribuita activismului social) intr-o societate militarizata, sensibila exclusiv la notiunea de identitate nationala si opaca la orice violenta care nu vine din exterior.

Contestarea, daca exista (vezi trecutul tatalui lui Oded) este marginala si legata de cuvantul scris (vezi eseul-tract descoperit de Oded in hartiile tatalui si pe care l reciteste apoi Shirei la telefon). Agitatorul politic de extrema stanga tine cumva de imageria culturala europeana a evreului cu apetente pentru teoriile anarhiste si este la fel de prost vazut in Israelul de astazi ca in Europa sfaristului de secol XIX si inceput de secol XX. Si totusi aceasta orbire ideologica de masa dirijata ideologic de Stat nu anuleaza violenta intrinseca dinauntru, ca exemplu secventa distrugerii masinii Shirei de catre grupul de punkisti, ca dovada linsarea “hotului de flori” din cimitir, ca dovada fascinatia pentru arme pe care o dezvolta ambele tabere.

Corpul viril al societatii…

Natiunea este ideea politica cea mai apta sa suscite o dialectica infernala, ea fiind cea capabila sa adune, sa imparta, sa oprime, sa exalte, sa respinga. Este adesea folosita si rasfolosita in discursul politic, iar in prezent alege sa se coboare din ce in ce mai des la la varianta sa simplificata si bataioasa precum nationalismul. In Israel, combinatia castigatoare a fost asigurata de doctrina sionista, fondatoare a ideologiei corespondente care sa sustina facerea si impunerea politica a Israelului.

In naratiunea legata de regenerarea nationala, proiectul politic sionist isi propune sa transforme imaginea evreului din diaspora asa cum este ea propusa de panoplia antisemita europeana din perioada celui de-al doilea razboi mondial (tipul degenerat fizic, bolnac, firav, feminizat si impotent) in noul isreaelit, dotat cu un corp sanatos, musculos, un barbat exclusiv dedicat actiunii si mai putin cuvintelor si tracturilor. Aceasta actiune de recuperare si regenerare a unui antitetic corp imaginar israelit este strans legata de regenerarea tarii si mai ales de construirea natiunii. Corpurile bronzate si pe jumatate goale ale pionierilor aplicandu-se la tot felul de munci fizice sunt cultivate cu o fascinatie fetisista in media si cultura in Israelul anilor 50 (cf.F Yosef, Raz (2004). Beyond Flesh: Queer Nationalism and Nationalism in Israeli Cinema. ed a 2a,. New Jersey – Rutgers University Press, vezi de asemenea comentariile lui Amos Oz la fascinatia exercitata de pionieratul din kibbutz in “Poveste despre dragoste şi întuneric”).

Elrayoverdeblog

Trei sunt cuvintele de ordine ale corpului masculin israelit hipervalorizat militarizat (armata este perceputa ca fiind principalul mecanism de construire a identitatii nationale): ordinea, un machism agresiv si narcisic, o mandrie netarmurita de a locui “cea mai frumoasa tara din lume”. Patru sunt conceptele pe care le impune sionismul ca temelie a noii societati: heterosexualitate, religie, familie si solidaritate. “Naratiunea” politicii sioniste promoveaza reprezentari foarte sexualizate ale constructiei sociale: miscarea sionista ca intoarcere a evreilor la pamantul intotdeauna “matern”, “mireasa din Sion”, pamantul primelor kibbutzuri agricole ca iubita care trebuie cucerita si fertilizata, noua natiune “mama” dand nastere “noului” tip masculin de evreu, cinematograful israelian asociind corpuri musculoase, lucind de sudoare si masinarii in lupta cu asprimea efortului fizic samd. In acest context, corpul viril si militar al societatii are ca prima functie aceea de aparator al acestui principiu feminin al natiunii, purtandu-se implicit garant al ordinii sociale). Nu este de mirare, ca Yaron, super eroul lui Nadav Lapid are fata de foarte insarcinata sa sotie o atitudine protectoare (masajul, purtatul in brate pe scari atunci cand liftul este in pana) si o febrilitate erotica care se opreste la cantarirea din priviri a femeilor de militari care participa la picnic (fie insarcinate, fie corpuri deja perfecte in asteptarea unei alte sarcini).

Corpul masculin (al societatii, al individului) este creat si conceput prin interactiunea sa cu celelalte corpuri masculine; ochiul atent al spectatorului va percepe nevoia personajelor lui Lapid de a se atinge, de a se frecventa fizic, de a poza in grup, de a inflori in comunitatea corpurilor bine cladite. Grupul de interventie speciala din care face parte Yaron este o comunitate inchisa care practica in comun aceleasi jocuri, provocari “sportive” care par stupide vazute din exterior, deplasari cu bicicletele sau pe malul marii, asta daca nu cumva are ceva treaba de facut. Este foarte interesanta si constructiva ideea cineastului de a-si susprinde personajele nu atat in plina actiune, cat in activitati cotidiene si de loisir, sugestia unei societati dominate de barbati legitimandu-se printr-un etos masculin in exclusivitate este cu atat mai puternica…

Cinema-scope

“Grupul” lui Yaron este mult mai mult decat o comunitate de indivizi cultivand impreuna acelasi univers din ratiuni de pozitie sociala, cat expresia acelei “prietenii masculine” cu totul speciale, complex antropologic multifatetat care vizeaza “masculinitatea dominanta, dorinta homosociala si identitatea nationala” (cf Danny Kaplan- Male Friendship and Nationalism in Israeli Culture- Berghahn Books, 2006) din societatea israeliana. In mai sus mentionatul volum sunt analizate pe larg cei doi poli ai masculinitatii in acest cadru specific: pe de o parte , un puritan set de precepte ale curajului, o metafora aflata mereu in serviciul natiunii, o disponibilitate admirabila la sacrificiu la datorie, pe de alta parte spectacolul unui hybris hormonal si emotional incontrolabil, deriva bataioasa si brutala. Imi pare ca “Ha-shoter” este subtila analiza a acestei mutatii a prieteniei masculine in idealul eroic (fratia de sange, prietenia heterosexuala obsedata de puritate) ca fiind piatra angulara a nationalismului. Cele doua parti ale filmului se oglindesc una in cealalta, Shira are la o adica aceeasi atitudine masculina, provocatoare si brutala in relatia cu ceilalti.

… si varianta sa bolnava

Daca etosul sionist al idealurilor masculine de forta fizica si de tarie pune violenta si puterea sexuala la temelia societatii israeliene, semnele de slabiciune sunt privite ca amenintari ale identitatii masculine si sunt eliminate intr-un fel sau altul. Corpul bolnav (Ariel), corpul “revoltat” care clameaza schimbarea (Natanael) sau nu clameaza nimic si proclama apocalipsa aici si acum (punkerii), corpul ezitant sau pacifist (Oded si tatal sau), corpul neevreu (arabii), toate acestea sunt variante ale asperitatilor indezirabile ale corpului social.

VIFF

Foarte multi cronicari au considerat partea a doua a filmului ca fiind mult mai putin consistenta si ezitanta, probabil pentru ca tonul detasat pe care cineastul “vorbeste” impiedica filmul sa o ia pe fagasul tematicii injustitiei sociale. Lipseste mesajul, parti pris-ul, personajul cu care sa te identifici linistit, bunul si raul explicate cu claritate. Naivitatea “agitatorilor”este perturbanta, actiunea lor este cea mai inepta mostra de terorism din cinema; mie mi-a adus cumva aminte de “Buongiorno, notte”, numai ca rapirea lui Aldo Moro si terorismul Brigazilor rosii este mult mai contextualizat decat tineretea extremista descrisa de Nadav Lapid. Avem de-a face un extremism ligav, lozincard à la Carlos in care scopul principal al actiunii este tentativa de capturare a atentiei celuilalt/celorlalti.

Screencomment

Convingerile “revolutionare”, expuse partial prin intermediul unui tract scris si rescris cu inversunare pana aproape de final sunt confuze si contrazise de realitatea sociala (Shira traieste in apartamentul luxos al parintilor, “niste porci” pe care ii uraste, dar la urma urmei iubeste confortul, Natanael are in spate o reputatie de agitator social obscur, dar este clar ca nu face parte dintre “muncitorii” despre care vorbeste).

The Boston Phenix

Probabil ca cea mai stringenta mostra de violenta este scurtul episod care face legatura intre cele doua parti ale filmului, in care camera tranziteaza atentia spectatorului de la grupul lui Yaron catre cel manipulat de vointa Shirei: este noapte, un grup de punkeri se inversuneaza din senin asupra unui vehicul parcat undeva. Camera se fixeaza si asista, la fel si eroina la actul de vandalism, un balet concertat in care fiecare membru al grupului de punkeri isi are propria partitura, in care indivizii se topesc si accepta vointa hipnotizanta a grupului. “De ce?” pare ca se intreaba toti cei care asista la scena, “De-aia” raspund autorii concentrati exclusiv asupra lucrului care trebuie facut atunci. Este probabil singura mostra de “revolutie” adevarata, instantanee, brutala, lipsita de poze si fasoane, de prezenta jurnalistilor, de acts-up, de declaratii si de slogane inepte precum “E timpul ca saracii sa se imbogateasca si cei bogati sa inceapa sa moara”.

Parinti si copii

Iata o alta subtema foarte israeliana care se cere macar pomenita in treacat daca nu analizata cum se cuvine: paternitatea si filiatia sunt prezente peste tot in “Ha-shoter”. Senzualitatea rece si debordanta a corpurilor virile ca metafora a mitologiei nationale si nationaliste se completeaza in mod neasteptat de tematica paternitatii: cea viitoare a lui Yaron, cea prezenta a tatalui lui Oded sau a oligarhului care-si marita fata, paternitatea Tatalui sionist care intimeaza Legea progeniturilor sale si pretinde solidaritatea in toate cele.

Este evident ca gruparea revolutionara se situeaza cumva excentric fata de acest consens, respingandu-si si negandu-si parintii in intentia de a rupe lungul sir al filiatiei familiale si societale in pretinsa radicalitate pe care o afiseaza.

Filmul taiat in doua

In comentariul privind structura privilegiata de Nadav Lapid in organizarea materialului cinematografic, cronicarul  leaga “Ha-shoter” de L'Avventura lui Antonioni sau de filmele lui Apichatpong Weerasethakul.

Imi aduc aminte, la aceeasi sesiune de Q&A cineastul a pomenit in treacat ca ideea filmului “taiat in doua” i-a venit in momentul montajului, initiat prevazut sa fie facut la modul clasic, cu alternare intre cele doua “tabere” de personaje. Filmul s-a reorganizat altfel intr-o structura duala in oglinda avand ca punct de fuga secventa centrala a punkerilor. Este expresia nu atat a unei complicate mitologii visatoare à la Weerasethakul in care diversele regnuri tranziteaza aceeasi magma, cat mai degraba randuiala repetitiva cu efect aproape dialectic  a unei aceleiasi reprezentari narative.

Mi-e greu sa reduc fimul la o imagerie antitetica si contrapunctica a luptei ideologice de clasa asa cum procedeaza cronicarul convinsa fiind ca perceptia noastra ar trebui sa aiba in vedere importanta reflectarii (vezi numarul de secvente in care oglinzile capteaza pe furis corpul viril si-l transforma in spectacol). S-ar putea dezbate inca si mai mult plecand de la rolul coplesitor al privirii in masculinitatea sionista, incluzandu-l aici pe amenintatorul “celalalt” pe care Natanael il exclude din tractul-manifest, cel care vine sa conteste Legea. Nu-i de mirare sa-ti vina in minte posibile conexiuni cu distrugerea fizica a corpului atat de prezenta in reprezentarile cinematografice israeliene, cu meditatiile privitoare la sexualitate si masculinitate in calitate de constructii sociale (vezi iesirea isterica a Shirei in clubul in care isi etaleaza puritatea virila dupa ce isi mangaie arma din poseta).

Acesta nu este un film politist

Probabil acest ultim subcapitol n-ar fi existat daca la iesirea din sala n-as fi prins din zbor remarca unei necunoscute care vorbea enervata despre “amatorismul” scenelor de actiune in care se iau ostatici, se transpira copios in subteran in asteptarea “presei” si se moare fara nici un pic de glorie in intuneric.

Screencomment

M-a izbit (si nu e prima data) conditionarea pe care spectatorul standard expus la constructele hollywoodiene o suporta: actiunea trebuie sa “tina” in balamale spectaculoase, camera trebuie sa prinda cat mai multa agitatie, batalia finala trebuie sa “dureze” si ea putin mai mult si daca se poate sa fie cuprinsa din cat mai multe unghiuri (lumea filmului de actiune este o farfurie adanca de supa care impune o privire panoptica) si trebuie in sfarsit ca doza de “realism” sa fie suficient de “nerealista” pentru ca spectacolul sa fie satisfacator. In realitate, banuiesc ca “anihilarea” unui grup terorist este la fel de banala ca secventa descrisa in “Ha-shoter”.

Mi-ar fi placut sa stiu ca enervata spectatoare a inteles in final ca nu asistase la un film politist in care uiti de tine cu mana pierduta prin galeata cu pop corn si iti surprinzi corpul zvacnind reflex atunci cand prim planul este prea vertiginos sau camera prea vijelioasa.

In ceea ce ma priveste, am degustat ideea scenariului de a evita scenele de actiune ale trupelor antitero, halo-ul auriu al rutinei ambalate intr-o violenta intrinseca, omogena mustind din cele mai mici gesturi si din cele mai neasteptate cuvinte.

In cele din urma, finalul, clipa aceea in care privirea lui Yaron si probabil cea a Shirei se intalnesc (oare?) mi-a intarit senzatia ca acest calm flegmatic si lipsit de iluzii pe care-l practica Nadav Lapid este probabil cea mai buna cale in a gasi un raspuns acestei profunde dereglari operate de si in corpul fantomatic al societatii.