"Jedné noci v jednom městě", prezentat anul acesta in cadrul festivalului Anim'est (sectiunea lungmetraj), este produsul a 6 ani de munca, timp in care povestea, conturarea personajelor si desenarea lor, cautarea de fonduri, crearea papusilor si filmarea imagine cu imagine i-au scos peri albi lui Jan Balej. Sase ani pentru 80 de minute efective de film, finisat la sfirsitul lui noiembrie 2006, prezentat la citeva festivaluri, premiat deja in Cehia si Portugalia si programat in cadrul altor manifestari de gen din lume. Se poate spune deci ca Jan Balej are o rabdare infinita, interesul sau pentru tehnica de animatie stop motion (imagine cu imagine) este strins legat dealtfel de minutie si de gustul sau pentru sculptura si desen.
"Jedne noci..." se inscrie astfel in linia deschisa de proiectul de succes "Fimfarum2" ( l-ati vazut poate anul trecut la Anim'est), o lucrare colectiva a scolii de animatie cehe in care Jan Balej si-a adus contributia. "Jedne noci..." este de data asta o poveste pentru oameni mari, de fapt un labirint de povesti, de aluzii picturale, poetice si muzicale, de personaje care intra si ies cu nonsalanta din lumea regizorului si in care timpul parca a uitat sa se mai scurga. Ce mi s-a parut mie remarcabil este pe de o parte asocierea umorului (un pic mai putin intepator ca la Jan Svankmayer) cu atmosfera mai mult lunatica decit funebra.
Jan Balej
La sfirsitul lui 2006 Jan Balej povestea intr-un interviu despre tehnica stop motion ca fiind o specialitate ceheasca, Praga fiind considerata "un fel de Alexandrie a animatiei stop motion, ultimul depozitar al cunostintelor unui mestesug aflat in declin". Numai un singur om in lumea asta, un praghez de origine, stie cum sa fabrice papusi ale caror miini pot fi manipulate, iar omul acesta este pe cale sa se pensioneze si, odata cu el, meseria sa atit de rara si de putin lucrativa va dispare. Este exact senzatia pe care o lasa poate filmul in intregime, un fel de regret propriu declinului, o melancolie a timpului care poate fi oprit pe loc doar in si prin poveste. Si pentru ca este vorba de un sentiment care trebuie transmis mai departe, filmul nu are nevoie de linii de dialog, personajele se inteleg intre ele prin mormaituri, fluieraturi, miriieli, plescaieli si jucarii piuitoare. Al doilea lucru care m-a atras la filmul lui Jan Balej: faptul ca ambianta se construieste incetul cu incetul, tesuta de multe povestiri care practic nu sint legate intre ele decit prin omniprezenta noptii. Montajul foloseste citeva intertitluri pentru fixarea spatiala (din nefericire acestea nu au fost traduse cu ocazia proiectiei din cadrul Anim'est), dar lasa personajele foarte libere, ele intra si ies in textura filmului fara oprelisti scenaristice conventionale.
Nu se stie foarte bine de ce avem inca de la inceput de-a face cu o invazie de furnici intr-o casa cu mai multe apartamente de locuit, ele sint agentul de legatura intre vietile atit de diferite si de dubioase ale locatarilor: un iubitor de ciini care isi transforma apartamentul in "studio" de pompe funebre echipat dupa ultimul racnet (crematoriul seamana cu o orga sau, de ce nu cu casuta de turta dulce din Hansel si Gretel, bucataria devenita columbariu este un altar aproape luciferic), un vinator de interior care si-a amenajat camera intr-o copie aproape fidela a unui luminis dotat cu post de observatie pentru vinatoarea de ursi (ursul fiind jucat de propriul ciine imbracat in pielea unui simpatic ursulet cu ochi albastru safir), un amploaiat care devine director al unui circ de insecte in care toti actantii sint colectati de pe hirtia de muste dupa deces, o femeie care isi proiecteaza intreaga energie si iubire in ingrijirile acordate unui magar in detrimentul familiei.
Furnicile deci se arata peste tot, ele asista la scena cel putin ciudata in care magicianul de la ultimul etaj incearca sa impresioneze doua surori gemene intr-un show cel putin bizar, in tinuta sumara si cu un paun plantat pe cap in chip de turban, la aventura nascinda dintre doamna cu catelul si domnul incinerator de catei. Exista insa un personaj care le ademeneste sa intre in apartamentul sau cu bucatele de zahar, le consuma apoi cu placere amestecate in praful de cocaina. Senzatia pe care ti-o lasa aceasta prima trecere in revista este cel putin ciudata: toti locatarii sint mai mult sau mai putin singuri, toti locatarii poseda in stare vie, impaiata sau sub forma de cenusa un animal. Animalul poseda la rindul sau mintea acestora la propriu (furnicile aspirate odata cu drogul) sau pe cale fantasmatica (magarul ca unic centru al dorintelor femeii, vinatorul care este obligat sa-si confectioneze un urs indoor, palida copie a celui omorit poate demult).
Lumea trece dintr-o data intr-o alta dimensiune, o data cu plutirea cocainomanului: intram intr-un soi de vis, sa fie dementa datorata drogului care face ca noaptea sa pilpiie si sa se transforme intr-o trecere in revista calendaristica a amicitiei dintre un peste si un copac? Citeva tablite se improvizeaza in intertitluri (intertitluri in intertitluri, hm, si asta e un semn) sezoniere, copacul se deplaseaza cu ajutorul unor sosoni facuti din ghivece de flori, isi depune unicul fruct ca ofranda pe mormintul decedatei mame si viseaza sa devina lemn de chitara pentru a conjura sfirsitul sub forma de lemn de foc. Pestele mutic pare atemporal si nu face astfel de cosmaruri, are in schimb o slabiciune pentru jocul de carti cu sine insusi.
Iarasi coarda timpului slabeste pe nesimtite si dintr-o data revenim in orasul cu pricina, intilnim o felinareasa insotita de un ciine obez, care ne introduce in lumea febrelor nocturne ale artistilor. Acordeonistul fara ureche muzicala, violonistul insotit de o pisica de tinichea, o ureche lynchiana care apare din neant, o scena de mutilare care aduce pe undeva cu "Lust for Life" al lui Vincente Minelli si un twist scaparator (acordeonistul preia urechea lui Vincent van Gogh si sufera o mutatie artistica devenind dupa grefare un al doilea Vincent).
Iarasi coarda timpului ne trimite intr-o alta poveste, cea mai sinistra poate, o combinatie de Poe si Wilde, in care un indragostit urmareste o umbra pina intr-o cafenea in care oamenii imbatrinesc subit si reproduc cu exactitate un tablou de pe perete (daca v-ati dat seama de sursa referintei picturale va rog suflati-mi-o si mie) apoi dispar in neant. Si toate acestea pentru ca indragostitul nu are o indragostita ci este pur si simplu dispus sa devina iubitul oricarei femei, fie ea si umbra. Este poate povestea cea mai metafizica din tot pachetul nocturn al lui Jan Balej, eu inca ii mai rumeg semnificatiile.
Ultima poveste este parca un Fimfarum3, o transpunere a lampii fermecate a lui Aladin intr-un colt intunecat in care doi betivi dispun ca prin farmec de un duh freelance in forma de pilnie. Belsugul fellinian de mincare, alcool, tigari si imagini sexoase este nemaiintilnit, problema este ca supra abundenta duce la scaderea apetitului, iar libidoul se materializeaza in sini imensi, labirinturi de poze sexy si voci senzuale si chematoare... si cam atit.
Dimineata pare a veni catre sfirsitul filmului in momentul in care felinareasa stinge iluminatul stradal iar cei doi betivani se trezesc din orgia noptii. Sfirsitul este o conventie, povestea ar putea continua la nesfirsit, nascind numeroase alte personaje precum masina duhului pilnie.
Dupa cum vedeti, totul nu este inspirat din povesti, atmosfera sumbra vine cu siguranta din sentimentul acut de nostalgie si tristete pe care il imprima pe undeva realitatea. Structura aceasta alambicata si lipsa dialogului sint deci un soi de bruiaj pe care il foloseste regizorul pentru a da iluzia timpului perturbat in care gesturile pot fi interpretate oricum. Papusile sint impresionante, au o hidosenie care fascineaza si care apropie "umanoizii" de animale (parul aduce cu crengile marului, ochii bulbucati cu faciesul pestelui, picioarele scurte si butucanoase cu copitele magarului).
Astept cu mare nerabdare urmatorul film al lui Jan Balej care este o adaptare (de data aceasta pentru copii) a unei povesti de Hans Christian Andersen si urez scolii cehesti de animatie cat mai multe tentative de resuscitare cinematografica a stop motion-ului care nu trebuie sa moara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu