Note de subsol – “Politist, adjectiv” de Corneliu Porumboiu

Spunea nu demult un cineast roman ca e imposibil sa faci un film de actiune serios cu echipa romaneasca pentru ca invariabil scenele cele mai palpitante se transforma fara voia lor in secvente comice. M-a luat deci cu racori atunci cind am citit despre proiectul de film politist care urma sa fie regizat de Corneliu Porumboiu, racori care s-au risipit atunci cind am vazut "Politist adjectiv" pentru prima oara.

Nu, nu este un film politist. A trebuit insa sa mai dau o fuga la cinema pentru o portie suplimentara de "Politist" ca sa-mi permit sa speculez pe tema "bine bine, filmul asta atunci ce e?"

Probabil ca cineastul acela avea dreptate sa se teama in general de complicata tevatura pe care o implica o mizanscena nervoasa, Porumboiu a pus insa problema altfel. Personajele sale merg agale, urmarirea aduce cu o plimbare digestiva, raufacatorul este un pusti cu aer un pic pierdut care nu pare sa faca ceva deosebit, iar "cazul" pune participantilor insesizabile probleme morale, in timp ce justitia se face ca exista. Spectatorii care au reactionat urit de tot estimindu-se inselati in asteptarile lor ar trebui cu aceasta ocazie sa-si dea seama cit de adictiv este in general planul standard de filme de actiune facut din bucati eficace care sa elimine "timpii morti", ori sa reduca esenta "cazului" la un schepsis narativ cu cit mai incredibil cu atit mai bine. Un fel de sudoku in montaj alert in care totul se imbina si se vorbeste cit mai putin pentru ca se actioneaza. Din fericire, timpul nu moare in filmul lui Porumboiu, ba e cum nu se poate mai viu si mai adecvat firescului cotidian in care viata nu este un videoclip.

In cele ce urmeaza, am incercat sa-mi ofer in primul rind mie sugestii de raspuns la intrebarea "bine bine, filmul asta atunci ce e?" sub forma unor note de subsol, filmul meritind cu prisosinta analize mai destepte. Si pentru ca totul sa-mi fie cit mai clar, am pornit mai totdeauna de la cite un extras din cele citeva interviuri pe care cineastul le-a acordat dupa ce filmul sau a intrat in circuitul festivalurilor si salilor de cinema, in speranta ca astfel as putea descoperi o posibila cheie de "lectura" a acestui curios caz de cinema.

Politist la patrat sau la cub?

Motto: "îmi consider camera o a treia persoană, aproape la fel de neutră ca o cameră de supraveghere care îl urmăreşte pe Dragoş Bucur pretutindeni. Acest mod de filmare permite telespectatorului să descopere locurile şi spaţiile aproape în acelaşi timp ca şi personajul filmului." (Corneliu Porumboiu)

Nu, "Politist, adjectiv" nu este un film politist, cu toate ca poseda ingredientele acestuia: un caz, fie el si subdimensionat, un politist si o ancheta fie ea si lipsita de consistenta, unul sau mai multi presupusi infractori care traverseaza ocazional ecranul. Numai ca toate acestea refuza sa se organizeze in maniera genului cinematografic cu pricina, ancheta evita sa se concentreze pe posibilul delincvent adolescent care l-a denuntat pe un alt posibil delincvent adolescent si asa mai departe. Si asta datorita camerei despre care cineastul vorbea in citatul de mai sus, specia aceasta de camera care pastreaza distanta si discretia in tentativa de a-l fila pe personajul principal care-l fileaza pe infractor. In spatele ei, perspectiva regizorului care activeaza ca un politist sub acoperire.

La celalalt capat al alambicatului sir de supraveghetori si supravegheati se afla spectatorul, elementul cheie menit sa organizeze dupa propria sa parere acest spatiu multi stratificat alcatuit din exterioritati pure. Spectatorul este cel care opereaza un montaj suplimentar si selecteaza ceea ce pare a fi interesant (sentimentul meu este ca scenele vorbite au avut mai mult succes de cauza, dialogul cu accente comice a ajutat mult la acest prim triaj). Spectatorul este implicat direct in ancheta atunci cind ecranul functioneaza ca un prompter si deruleaza lent rapoartele manuscrise ale lui Cristi (nu-mi amintesc sa mai fi intilnit o astfel de exigenta testimoniala directa de la filmul mut incoace). Spectatorul este in ultima instanta detectivul ultim atunci cind il urmareste pe Cristi "in actiune" sau desfasurindu-si strategiile de evitare a confruntarii cu Anghelache.

Pe de alta parte, fidela principiului eficacitatii si impartiala ca o ustensila de supraveghere menita sa stocheze vrute si nevrute, camera decupeaza spatiul in unghiuri complementare cu vizibilitate maxima in care personajele parca se topesc, intr-atit de hipnotizanta este rutina planurilor lungi. In prim planurile acelea cu Cristi postat in fata casei lui lui Alex, ochiul meu fugea curios catre capotul inflorat al femeii din fundal sau catre pliculetul de ceai abandonat.

Inapoi la Bresson si Antonioni

Motto: "Nu am vrut să intru în imaginaţia personajului meu, prefer să arăt acţiunile sale dintr-un punct de vedere exterior" (Corneliu Porumboiu)

Motto: "(...) când am filmat am avut mai mult în cap Pickpocket-ul lui Robert Bresson. Eu ador Blow up, dar adevărul e că mi-am dat seama de Antonioni şi de evidenţa timpilor lungi de-abia abia după ce am terminat filmul. Când filmam, Bresson mi s-a părut o referinţă mult mai bună şi ca body language, şi ca referinţă pentru personajul lui Dragoş." (Corneliu Porumboiu)

E un joc de detectiv sa vezi in cutare film cutare influenta sau cutare citat cinematografic pastisat, parodiat sau comentat in cutare secventa. Pentru multi indeletnicirea este perversa pentru ca nu duce nicaieri. Pentru unii insa acesta este prima modalitate de a obtine o schita a lumii pe care o creeaza cineastul prin si in filmul sau. M-am tot intrebat de ce aceasta insistenta a lui Porumboiu pe "Pickpocket" al lui Bresson: sa fie oare in special pentru genericul bressonian care anunta ca "Ce film n'est pas du style policier"? Intr-adevar cele doua pelicule imbraca aparentele politiste pentru a nega ulterior conventia genului care considera ca personajele au intotdeauna motive clare pentru actiunile lor. Fascinatia morbida pentru "arta" hotului de buzunare si pentru provocarea constanta a Inspectorului de politie face din Michel un flamboiant revoltat. Cristi este omul obisnuit care actioneaza dupa cea mai simpla lege morala, fie ea si foarte obscura (faimoasa "Constiinta e ceva ce pe mine, e acel lucru care ma opreste sa fac ceva rau, ce as regreta dupa"). Michel nu poseda asa ceva.

Bressoniana este compozitia foarte austera care totusi da peste margini; luati ca unitate etalon secventa in care Cristi maninca in bucatarie, iar nevasta chinuie youtube-ul sau trilulilul in sufragerie. Spectatorul este pus in schema cu ceea ce se petrece in afara cadrului prin repetitia pina la saturatie a cintecului Mirabelei Dauer, asta in timp ce camera nu-l slabeste pe Cristi. Dupa cum spune cronicarul "cu Bresson ceea ce este inutil nu este aratat; el merge chiar mai departe si adesea lasa spectatorul sa infereze ceea ce se intimpla in afara cadrului."

Bressonian ar fi si interesul cineastului pentru o istorie "mica", o poveste aproape fara continut, un construct cinematografic bazat pe "gol, repetitie si tacere" cam ca "Pickpocket" odinioara. Primele 10-15 min din film m-au facut sa ma gindesc la un soi de spatiu alveolar pe care camera il baleiaza (aleile dintre blocuri sint explorate odata cu Victor, apoi cu Cristi care ii adulmeca mucurile de tigara, dupa care, daca nu ma insel, camera se muta in alt loc pentru a practica acelasi joc). Nu cred ca asta a enervat cel mai mult publicul, ci repetitia dozata savant pina la saturatie. Unii au afirmat ca filmul este realist pentru ca repetitia si rutina alcatuiesc 90% din cotidian. Spectatorul este dresat de codurile genului de actiune sa creada ca fiecare schimbare de plan aduce altceva. In cazul "Politist, adjectiv", montajul insista intr-atita pe ceea ce este repetitiv (un plan nou la Porumboiu aduce adesea un alt unghi de vedere asupra aceluiasi lucru) incit am vazut in aceasta alegere estetica o intentie complet nonrealista. As indrazni sa zic ca sintem cu aceasta ocazie destul de departe de emfaza bressoniana si de lumea defragmentata alcatuita din prim planuri pe miini, clante de usi si priviri golite de expresie: camera lui Porumboiu prefera distantele si cuprinzatoarele planuri largi.

Ar mai fi apoi "Blow up" si influenta lui Antonioni pe care insusi cineastul o clameaza involuntara. Nu dati vina numai pe planurile luuungi sau pe meciul de tenis cu piciorul. Si Antonioni se joaca cu premizele tematice ale filmului politist, ici o femeie disparuta, colo o crima daca va mai aduceti aminte. Imi place insa sa cred, precum cronicarul, ca "realismul" lui Antonioni este "mai degraba efectul artei si rezultatul unui joc deliberat cu conventiile filmice" atunci cind misterul ramine intact si este lasat sa pluteasca peste genericul de final. Cam acelasi lucru face si "Politist, adjectiv" care decoleaza cu primele secvente aparent "realiste" ale filajului si capata altitudine in incredibila confruntare semantico-filozofica dintre Cristi, Anghelache si DEX.

Tot cumva legat de Antonioni este amestecul de incintare si de suturi cu care a fost primit filmul pe unde a apucat sa ruleze, aceeasi fascinatie pentru pelicula in care nu se intimpla nimic (dar se discuta) si aceeasi agresivitate plingareata ("nimeni nu se mai gandeste la arta, ci la premii; nimeni la public, toti la jurii" spunea un onorabil pe care nu-mi permit sa-l tratez cu hyperlink). Pina si trendul saizecist al alienarii isi gaseste un corespondent in efectele perverse ale postcomunismului si birocratiei rigide pe care le detecteaza unii in atmosfera de ansamblu.

Constiinta e ceva ce (...) e acel lucru care (...)

Motto: "De data aceasta m-am concentrat pe felul în care folosim şi abuzăm de cuvinte. Cum poate fi înţeles un cuvânt şi cum poate provoca o mulţime de puncte de vedere." (Corneliu Porumboiu)

Domnul Porumboiu este fair play atunci cind recunoaste ca de data aceasta, dupa "A fost sau n-a fost?" adica, si-a permis sa creeze un film mult mai abstract, de vreme ce dramatismul intregii pelicule se concentreaza in scena in care personajul principal este caramida aceea de DEX care-si face veacul in biroul Danei de la cazier. Ca atare, mi-am permis sa trag "Politist, adjectiv" prin filtrul conceptului rortyan al ironiei si ironistului si tare mi-a placut sa ajung la concluzia ca filmul acesta, privit un pic altfel, detine puterea de a iesi din modelul realist-descriptiv al noului val romanesc. "Realismul", "mostenirea/mentalitatea/birocratia postcomunista" nu mi s-au parut a fi explicatii destul de cuprinzatoare, "Politist, adjectiv" fiind un film despre mecanismele foarte contemporane de domesticire a unei realitati mult mai generale decit plaiurile autohtone.

Pentru ironistul rortyan, ca si pentru Porumboiu in ultima instanta, totul se reduce la acea last frontier lingvistica pe care filosoful american o numea "vocabularul final" al unui individ, bagajul de notiuni cel mai indepartat pina la care poate inainta el cu limbajul, "dincolo de ele exista doar pasivitate neajutorata sau recurgere la forta". In ambele filme semnate de Corneliu Porumboiu, aceste limite au fost tatonate dealtfel, vezi explozia aceea de mascari din "A fost sau n-a fost?" cu care se inchide disputa, vezi si chinul prin care trece bietul Cristi pina cind reuseste sa scoata din el propria definitie a constiintei morale ("Constiinta e ceva ce pe mine, e acel lucru care ma opreste sa fac ceva rau, ce as regreta dupa.") Vocabularul final este aici alcatuit din termeni "firavi, flexibili si omniprezenti" precum"lege", "constiinta", "morala" si "politist" pe care le dezvolta cele patru secvente dialogate care acopera sferele publica si cea privata ale existentei lui Cristi.

Ironistul lui Rorty este personajul acela care nu se ia in serios, constient fiind de fragilitatea propriilor sale notiuni, credinte si definitii, persoana aceea care "are indoieli radicale si permanente in privinta vocabularului final pe care-l foloseste in mod curent", isi da seama ca nici un argument formulat cu propriile notiuni nu poate spulbera aceste indoieli si "nu crede ca vocabularul sau e mai aproape de realitate decit al altor persoane". Ironistul lui Porumboiu se afla in spatele camerei de filmat inhamat la "redescrierea" lumii care poate fi si buna si rea. Preopinentul sau este sofistul Anghelache care procede la generalizari si la investigatii socratice pentru a afla care este natura intrinseca a legii ("esti grav" ii spune el amenintator intimidatului Cristi care risca sa conteste "legea" nici el nu stie prea bine de ce.) Pentru Anghelache ceea ce conteaza nu este ce limbaj este folosit (altfel de ce l-ar ridiculiza la tabla pe Cristi pe care-l simpatizeaza intr-un fel?), ci ceea ce este adevarat. Scopul "sedintelor" este de a impune pina si subordonatului Nelu faptul ca adevarul exista si ca omul are datoria de a-l descoperi punind intrebarile care trebuie si folosind cuvintele care trebuie. Nu degeaba Anghelache cere Ginei sa treaca pe lista de cheltuieli un DEX "sa avem si noi unul", de vreme ce acolo se afla, ascuns in intertextualitatea definitiilor, canonul adevarului. Mai greu este pentru ironistul cineast care nu crede ca reflectia (sau reflectarea in imagine) este guvernata de criterii, asa cum Cristi se incapatineaza sa afirme ca in citiva ani legea "oferirii" se va schimba.

Secventa finala, cu organizarea flagrantului este concluzia dedramatizata, "neserioasa" si scenarizata a inabilitatii noastre de a pasi in afara limbajului nostru presarat cu cuvinte precum "lege", "morala" si in care politistul este mai degraba "adjectiv" decit agent regulator asa cum tare ii place sa postuleze intr-un film de gen cumsecade. Cristi "functioneaza" astfel pentru ca maieutica lui Anghelache a functionat.

Ca pasta pentru periuta

Motto: "Am avut emoţia aceasta, că poate e prea mult... Dar am fost mai preocupat să găsesc ritmul interior al filmului, ritmul oraşului. De fapt, asta spune foarte mult despre genul meu de cinema, deconstructivism." (Corneliu Porumboiu)

Motto: "am ajuns să fac un film despre termeni care şi-au tocit sensurile. Printre aceştia se numără şi trădarea." (Corneliu Porumboiu)

Trebuie sa recunosc, cele doua citate de mai sus m-au surprins foarte tare. In primul dintre ele, Corneliu Porumboiu isi "divulga" metoda. Camera ironista are nevoie de timp pentru a completa si compara setul de credinte si concepte pe care personajele le folosesc pentru a se defini: discutia cu sotia  despre simboluri si metafore care sfirseste in coada de periuta, divagatiile pe care si le permite procurorul despre notiuni goale si intersanjabile precum "orasul de aur " si "micul Paris" care stau la fel de bine pe blazonul Pragai ca si pe cele ale Bucurestilor sau Brasovului. Timpul lung ne lasa sa digeram contrarietatile lui Nelu fata de ceea ce scriu ziarele sau certitudinile absolute ale lui Cristi legate de ecuatia "esti bun la fotbal, mergi si la tenisul cu piciorul pentru ca... asa e legea". Spectatorii rid in sala la astfel de reductii ale vocabularului final, camera ironista insa le compara fara a transforma personajele in tipuri grotesti cu sens unic. Simtul comun al carui reprezentant este "metafizicianul" Anghelache si din care, in mod obscur si neasteptat Cristi incearca sa iasa, nu este criticat ci "redescris" de catre cineastul ironist. Aceasta imi pare a fi "deconstructia" lui Porumboiu.

Al doilea citat aduce pe tapet una dintre marile nedumeriri pe care mi le-a iscat filmul, insistenta pe "semnele" tradarii diseminate discret ici colo. Aparent Victor este tradat de Alex, "pentru fata" motiveaza rizind procurorul, din civism pare a replica Alex. Pe linga asta, Victor l-ar putea trada pe frate-sau, fata ar putea face acelasi lucru cu propriul ei frate in faza declaratiilor, pina si Cristi simte ca tradeaza ceva. Iau ca exemplu secventa in care Cristi il suna pe Sile si cere date despre posesorul masinii cu numarul ... AIC, ultimele doua litere fiind "I de la Iuda si C de la Cristi". Am avut sentimentul ca in acel moment personajul iesise din pielea lui Cristi si se adresa direct publicului, pentru a-l avertiza pe acesta ca toata povestea asta nu este ca "pasta pentru periuta". Dupa cum bine zice cronicarul aici "intregul film este in adevar despre semne si semantica" incepind cu "semnificantul silentios al filajului" pentru concepte precum legea si ordinea (de pe ecran si din viata). DEX-ul intra astfel serios in concurenta cu breviarul semantic care face apel la cintece, text scris, hipertextul improvizat de la dictionarul explicativ si schita flagrantului desenata pe tabla.

Imposibila identificare sau cum sa faci un film despre idei

Motto: "Ştiu că Poliţist, adjectiv nu e un film mainstream, dar cred că am un public al meu (...) şi că filmul va fi gustat de nişte spectatori care au mai văzut Bresson sau Buster Keaton, care ştiu că cinematograful are 100 de ani şi că nu e viaţă." (Corneliu Porumboiu)

Motto: "Nu-mi place să pun telespectatorul să se identifice cu personajele mele, nu vreau să ofer o psihologie prea evidentă. Prefer să derulez povestea personală a personajului fără să adaug elemente care să-l facă simpatic şi îndrăgit." (Corneliu Porumboiu)

Camera distanta este un serios obstacol in calea apetitului pentru identificarea cu personajul; se citeaza in astfel de cazuri emotia degajata de aventurile acestuia, dramatismul zbaterilor sale si empatia pe care lumea trebuie sa o resimta cvasi instantaneu, altfel filmul nu e bun sau e "pentru critici". Filmul gri si gol e frustrant pentru ca pastreaza aceasta distanta care te impiedica sa te pui in pielea saracului Cristi. Daca te gindesti bine, nici nu prea ai chef sa te pui in pielea lui pentru ca lui Cristi nu i se intimpla nimic extraordinar si nici el insusi nu este un tip extraordinar, nu se opune "tiraniei" si "nedreptatii" care dealtfel nici nu prea exista. Iata de ce socotesc ca "Politist, adjectiv"este unul dintre rarele filme cu si despre idei la care am avut vreodata acces, e normal sa nu vrei si nici sa nu te poti identifica cu Cristi in afacerea asta. Asta explica si multele suturi pe care filmul le va incasa de la spectatorul pentru care filmul este complementul deformant al cotidianului gri si gol.

De remarcat cum, in acest context, culoarea locala (scorojeala blocurilor, patura cu model "tigru" fluturata la fereastra vilei lui Alex, santurile si gropile de pe strazi, curiozitatea infipta cu abilitate de vinzatoarea de butic) nu are nimic folcloric asa cum erau sticlele de lapte si sandalele de plastic din "Cum mi-am petrecut sfirsitul lumii". In acest caz Vasluiul se poate teleporta oriunde in aceasta lume si poate deveni, precum Brasovul sau Praga, un mic Paris decazut sau un posibil oras de aur traumatizat de incendiu.

Nota:

Citatele folosite mai sus provin din interviurile acordate de Corneliu Porumboiu pe care le-am gasit aici  si aici si aici.

Citatele extrase din Richard Rorty le puteti gasi in "Contingenta, ironie si solidaritate" (in trad.Corinei Stefanov) ed. ALL, col. "Filosofia secolului XX", 1998, in special in cap. "Ironism si teorie".