sâmbătă, 3 octombrie 2009

Anim'est 2009 Mary & Max de Adam Elliot

Motto: "Making a stop motion feature is like making love and being stabbed to death at the same time" (Adam Elliot)

Pe Adam Elliot l-am descoperit anul trecut, odata cu "Harvie Krumpet" (280 de secvente, 14 luni de filmare si 23 de minute de film la final) care, aveam sa citesc ulterior, obtinuse Oscarul pentru cel mai bun scurtmetraj de animatie in 2004 si trei din cele patru cele mai importante premii de la festivalul de la Annecy din acelasi an, cel mai important din lume pentru filmele de animatie. A fost dragoste la prima vedere: m-a fascinat eficienta scenariului, folosirea vocii din off pentru a condensa elipsele narative, grotescul induiosator si firescul personajelor, atmosfera care degaja un amestec de comic blind si de tristete difuza. Regizorul Adam Elliot are dreptate sa afirme intr-un interviu ca "am cistigat pentru ca povestea noastre era mai puternica". Filmuletul condenseaza viata lui Harvie Krumpet, cel mai nenorocos barbat din Australia, o lupta continua intre destinul care se incapatineaza sa loveasca necrutator si incurabilul optimism al personajului care adapteaza in felul sau foarte personal adagiul horatian "Carpe diem" pentru a se salva.


Harvie este o prefigurare a lui Max pe care l-am intilnit de data aceasta in "Mary & Max" (132 480 de fotograme individuale, 6 camere digitale functionind simultan, 5 ani de munca, 57 de saptamini de filmare si un buget "amarit" de 8 milioane de dolari australieni) lungmetraj programat in deschidere la festivalul de la Sundance de anul acesta si pe care Anim'est a ales sa-l proiecteze in deschiderea celei de-a patra editii. Deschiderea unui festival de anvergura (si "Anim'est" a capatat in toti acesti ani din ce in ce mai mare anvergura, zica cine ce-o zice) beneficiaza de o sala plina si, eventual, de mai multe aplauze. Ei bine, anul acesta "Mary & Max" a avut parte de asa ceva si filmul a meritat pe deplin aprecierea publicului.

Adam Elliot este genul de observator aparent distant care adora sa colectioneze cu sirg o lista nesfirsita de excentricitati, automatisme si idiosincrazii ale naturii umane. Primul sau scurtmetraj, mai degraba desenat decit folosind claymation, "Human Behavioral Case Studies" (1996, 1 minut) o atesta; subiectul se invirte in jurul micilor manii si comportamentelor anormale ale oamenilor. Au urmat "Uncle" (1996, 6 minute, animatie 2D ), "Cousin" (1998, 4 minute), "Brother" (1999, 8 minute) care inaugureaza practic familia nenorocosilor cronici si dubiosilor cu dizabilitati din familia Elliot. Cu "Harvie Krumpet" (2003), Elliot trece de la observatia punctuala la experimentarea"biografiei in plastilina" cu accente autobiografice. "Mary & Max" de exemplu se inspira din prietenia prin corespondenta dezvoltata de Elliot timp de 20 de ani cu un Aspie & evreu & ateu din New York, atmosfera din Mount Waverley concentrata in instantaneele din deschiderea filmului vine din copilaria pe care autorul a trait-o in suburbiile din Melbourne, intr-un mediu asemanator celui din familia Dinkle. Perspectiva este intotdeauna sumbra si amuzanta in acelasi timp, exploatind senzatia de stinjeneala pe care pina o resimte spectatorul care nu stie daca sa rida sau sa se induioseze in fata plastilinelor care isi traiesc viata pe ecran si de care naratorul din off ii interzice sa se apropie prea tare. E nevoie de un timp de adaptare la aceasta senzatie narativa ciudata pe care o degaja "Mary & Max", personaje pe care spectatorul ajunge sa le cunoasca asa cum sint, cu "defectele si toate celelalte", dar cu care ii va fi imposibil sa se identifice emotional. Cei care au cit de cit cunostinta despre hiatul emotional autistic, vor recunoaste aici o poveste care se povesteste din perspectiva acestui tip de perspectiva asupra lumii. Max si Mary nu sint aici "studiile de caz" pe care multi spectatori le asteapta atunci cind este vorba de marginalitate emotionala. Sint inevitabile deci vocile care "au strimbat din nas" la ciudata intelectualizare a povestii, lipsa de poezie a personajelor si accentele depresive ale existentelor marginale  pe care distantarea le accentueaza mai abitir.


Combinatia dintre frumusetea stranie a vietilor marginale si banalitatea ei este impinsa la perfectiune in "Mary si Max" care isi acorda in primul rind mai mult timp pentru a adinci doua vieti relationate in paralel prin intermediul corespondentei. Filmul merge cu incapatinare acelasi drum: stop motion cu figurine de plastilina, o poveste puternica ("I don't deny that I make very manipulative films" afirma cu seninatate autorul) convertita intr-o tragi-comedie cu accente intunecate, personaje care transforma "dizabilitatea", termen-umbrela pentru orice tip de marginalizare intr-un sinonim al diferentei. Cineastul mentine aceeasi relatie tandra, aproape fraterna cu personajele sale, pe care destinul le marcheaza cu cruzime; Adam, Max si Mary sint diferiti, primul este atins de un tremor fiziologic care altereaza contururile desenelor sale si il obliga sa conceapa "plastiline" mai mari decit se obisnuieste pentru a le putea manevra, altul este atins de sindromul Asperger, iar cel de-al treilea creste intr-un mediu familial handicapant aton si lipsit de afectiune.

Si pentru ca avem de-a face cu personaje care nu stiu cum sa-si exprime sentimentele, culoarea este un schepsis atmosferic-psihologic important. In "Mary si Max", filmul  intreg se comporta ca "inelul de stare de spirit" pe care Mary il consulta pentru a se autocunoaste. Optiunea este justificata de cineast astfel: "Most animation is all colour and movement. Every colour of the rainbow, all vibrant, and again we wanted to do something a bit different. It really suits the characters' moods as well". Cu aceasta ocazie, New Yorkul si luna apar in tonuri alb-negru si gri, in timp ce Mount Waverley imbraca infinite nuante de maro. "Australia in the 70s to me was very brown... We wanted to make Australia dehydrated, like a nicotine stain". Pachetele trimise de Mary coloreaza viata in negru si alb a lui Max cu nuante de cafea cu lapte, ciocolatiu si sepia  astfel incit, pentru scurt timp cele doua lumi/continente/virste se amesteca (Max sorbindu-si shake-ul cu bucatele de ciocolata australiana in fata masinii de scris in alb si negru, Mary privind lung tasta M care urmeaza sa ii cauzeze lunga cadere nervoasa). Ici-colo, pete de un rosu viu emfatizeaza obiecte devenite importante in relatia pe care cei doi o construiesc de-a lungul anilor. Tonurile de gri si emfatizarile in culori vii, neasteptate permit comparatia cu atmosfera funebra propusa de Tim Burton "Corpse Bride" si cu alte filme de animatie cu aproape acelasi subiect, asa cum sugereaza cronicarul aici.

Observatia distanta secondeaza petele de culoare cu mici pastile caracteriologice care comprima personajele si pe care ni le serveste vocea naratorului - iata o modalitate foarte intriganta de a prezenta un personaj. De exemplu, dependenta Verei Lorraine Dinkle de meciurile de cricket transmise la radio si de sherry-ul pentru gatit si opiniile naive ale fiicei sale despre "instabilitatea" si propensiunea pentru furtul compulsiv din magazine. Sau curriculum vitae pe care Max Horowitz si-l face cu ocazia primei scrisori trimise in Australia: 158 de kile, 1m87, 8 treninguri de aceeasi culoare si marime, multiple slujbe care mai de care mai insignifiante pentru ceea ce numim azi "cariera", o adictie cronica la cele mai ciudate retete care amesteca ciocolata cu celelalte grupe alimentare, fascinatia pentru numere si socoteli, pentru loterie si National Geographic, animale si mai ales nevoia de echilibru. Mary dezvolta si ea trasaturi autiste in relatia aparte cu culoarea maro pe care destinul i-o stampileaza inca de la nastere in semnul de pe frunte si in ochii de culoarea "baltilor noroioase" sau in incapacitatea de a relationa cu multiubitul Damian, cel cu pielea "mai moale decit dosul unei linguri" care sfirseste prin a o parasi la nevoie. Practic toate personajele lui Elliot, inclusiv animalele lor de companie, fac parte din categorii diverse de "defecti relationali" si sint cumva livrati publicului prin intermediul pastilei rezumative oferite de vocea din off, ceea ce m-a facut sa asimilez lumea lui Elliot cu carticica in care Max isi rezuma expresiile faciale ale omenirii si semnificatiile lor. Ca dovada numarul mare de semne, anunturi, liste conclusive, titluri, plachete, marci de produse alimentare, ecouri muzicale de klezmer si scheme medicale explicative gratie carora lumea poate capata un sens pentru ambii protagonisti iar relatia dintre ei se poate articula sub forma unui schimb "hranitor" de ambele parti, mult mai profund decit vehicularea de cuvinte in aceeasi limba engleza; secventa pe care as numi-o "Take a seat" este o subtila satira a lipsei de inteles a semnificantelor care guverneaza lumea de azi.


Ultimul punct despre care as vrea sa monologhez putin aici ar fi morala povestii. N-am fost niciodata atrasa de povestile care pulverizeaza asa ceva in final si nu am perceput "Mary & Max" neaparat ca fiind o poveste despre prietenie si despre toleranta fata de semenii nostri depresivi, obezi, sensibili/ insensibili emotional si asa mai departe, cit mai ales ca poveste care se cere povestita. Luati-o cum doriti, numai mergeti sa vedeti filmul, fie numai pentru a aprecia calitatile acestei animatii handmade pe cale de disparitie. Pina una-alta incercati sa va faceti o idee despre "Mary & Max" vizitind situl oficial al filmului aici sau urmarind trailerul de mai sus.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu