"Parfumul" - de la Patrick Süskind la Tom Tykwer

A face comparatii intre o carte si o adaptare cinematografica nu este un demers prea productiv, constringerile filmului sunt mult diferite de cele ale lecturii. Am simtit totusi nevoia sa recitesc romanul lui Patrick Süskind dupa ce am vazut adaptarea "Perfume-The Story of a Murderer" realizata de Tom Tykwer in 2006 si, evident, sa fac comparatii.

In ceea ce priveste povestea, mai toata lumea o cunoaste: sintem in Franta secolului XVIII, in inima Parisului linga cimitirul Inocentilor unde se naste Jean-Baptiste Grenouille. Dotat cu un miros extraordinar si mai ales cu o memorie olfactiva geniala, el se lupta sa supravietuiasca unei vieti extrem de dure (crescut in orfelinat, devenit ajutor de tabacar si ulterior ucenic la un parfumier). Visul lui este sa invete sa capteze cea mai tulburatoare mireasma din lume, aceea emanata de o copila intilnita accidental in Marais, pe care el o ucide incercind sa ii posede parfumul. Devenit calfa a parfumierului Baldini, el creeaza sute de formule de parfumuri pentru acesta, apoi porneste catre Grasse pentru a invata tehnica enfleurajului. Aici Grenouille reintilneste mireasma tulburatoare (care apartine unei alte tinere femei de o frumusete aparte), lucreaza din greu la un mester parfumier, ucide 24 (12 in film) de tinere femei pentru a crea incetul cu incetul cel mai frumos parfum conceput vreodata. Cea de-a 25a (a 13a in film) victima, cheia de bolta a formulei cu pricina este Laure/Laura, frumoasa a carei emanatie corporala il tulbura atit de mult…

Filmul lui Tykwer prefera sa ramina foarte fidel cartii, cel putin in ceea ce priveste punctele esentiale din periplul lui Grenouille.Numai ca, cerintele productiei poate sau dorinta de a atrage un public cit mai larg, au dat filmului o intorsatura nefericita, zic eu, pe care titlul o anunta deja, "Parfumul-Povestea unui ucigas".

Süskind nu vede in personajul sau un serial killer, asa cum incearca sa il scoata Tykwer in ochii spectatorului. Daca povestea cartii urmeaza mai degraba filonul unei alegorii alchimice al carei Grenouille are ambitii prea putin umane si pentru care crima este in afara moralei pentru ca ura lui pentru umanitate este profunda si completa, filmul prefera sa se scurga pe panta ucigasului in serie, mai mult sau mai putin psihopat. Pentru Tykwer, Grenouille este un caz, un freak.

Süskind a ales sa povesteasca viata si moartea lui Grenouille la persoana a treia, ceea ce in film a adus o voce narativa care intervine pe ici pe colo pentru a umple elipsele temporale. Unii spectatori au simtit asta ca un fel de ambianta de poveste pentru copii. Incercarea de a face din inceput un aproape sfirsit este simpatica, dar, iarasi, sint spectatori care s-au simtit pierduti si care s-au gindit daca nu cumva amorul colectiv si moartea prin sfisiere nu sint cumva reverii ale lui Grenouille cel din inceput, inlantuit in celula in asteptarea aplicarii sentintei.

Soarta cea mai delicata a avut-o elementul predominant al povestii, simtul olfactiv extraordinar al lui Jean Baptiste Grenouille. E intr-adevar dificil sa exprimi in imagini ceea ce iti indica mirosul. Regizorul a apelat la mai multe tactici: in prima parte a filmului el prefera sa faca multe prim planuri pe nas (nasul bebelusului Grenouille, nasul ucigasului Grenouille aflat in transa in momentul in care o descopera pe tinara roscata parisiana). Prim planul nasului (suparator pentru ca repetat cu insistenta) este asociat cu zgomotul inspirarii/expirarii sau cu imagini tip video clip (broasca de sub apa care tocmai depune ouale pentru a ne arata cit de fin este mirosul tinarului Grenouille, pestele si viermii dinauntru care gidila placut nasul nou nascutului). O singura data Tykwer prefera sa construiasca cinematic o "lume de miresme", pentru a crea impresia pe care Baldini o are in contact cu primul parfum creat de Grenouille. Lumea respectiva - amintire, nostalgie si visare - este preluata ca atare din roman. In partea "politista" a filmului importanta perceptiei olfactive este mult redusa (normal, Grenouille a devenit un killer si este prea ocupat cu cele 12 victime ale sale). O singura imagine de transpunere olfactiva ramine, Grenouille incearca sa o regaseasca pe Laura atunci cind aceasta fuge din Grasse impreuna cu tatal sau (Grenouille este punctul de sprijin al unei camere care se invirte in toate partile, zboara peste dealuri si evident capteaza imaginea Laurei in momentul in care palaria ii cade, parul ii flutura in vint si Grenouille amusina in cele patru puncte cardinale.) Iarasi acelasi tangaj vertiginos de videoclip combinat cu un zbor panoramic accelerat al camerei peste munti si peste vai ca in virajele lui Superman. Solutiile alese pentru captarea miresmelor prin intermediul imaginii sint deci tare simpliste.

Punctul in care filmul si cartea se separa este momentul in care Grenouille descopera ca nu are un miros al lui. Romanul trateaza foarte minutios aceasta lipsa a mirosului personal care devine cheia faptelor ulterioare (crimele, parfumul de esente umane, moartea eroului). Grenouille capata dimensiuni luciferice in paginile care descriu cei 7 ani petrecuti in grota in care ocupatia sa principala era sa recreeze la infinit amintirea parfumurilor deja gustate ca un adevarat zeu al miresmelor ce era. Mai tirziu, in episodul fluidului vital al marchizului Taillade-Espinasse, episod complet lasat la o parte in film, Grenouille invata sa simuleze aparenta umana fabricindu-si un miros personal. La Grasse, ucenicul vrajitor nu se ocupa numai de eliminarea tinerelor din imprejurimi (mare pacat face filmul insistind cu prim planuri repeteate pe cutiuta cu esente absolute pentru a ne viri pe git ideea unei obsesii devoratoare), in carte el se ocupa cu diversificarea parfumurilor de om care sa ii permita sa fie cit de cit tolerat de societate (Grenouille are un parfum pentru a stirni mila precupetelor, unul pentru a seduce cit de cit, unul pentru a trece neobservat, unul pentru a face pe prostul printre celelalte calfe si asa mai departe).

Or in film descoperirea pe care Grenouille o face in pestera din munti (faptul ca nu are miros) este un fapt divers, o particularitate in plus, care ar fi putut lipsi, pentru ca scriptul nu o exploateaza.

In opinia olfactiva a lui Grenouille totul are un miros, chiar si piatra moarta, chiar si apa cea mai pura. Lipsa unui miros este lipsa vietii si orice fiinta vie reactioneaza instinctiv cu repulsie fata de o asemenea monstruozitate. Grenouille insusi este dezgustat de propria-i lipsa. Anul petrecut la Grasse are ca scop gasirea unui paliativ. Or singurul lucru pe care Grenouille stie sa-l faca este sa fabrice aparente, el crede ca descoperind absolutul in parfum isi va vindeca vidul acesta. In mintea lui, Dumnezeu si legea morala nu exista, orice valoare absoluta se converteste in miros. Femeile pe care le ucide, incepind cu copila din Marais si pina la ultima sint cu toatele receptaculi de miresme rare, precum sticlele florentine in care se colecteaza esentele florale pure.

Aici este clivajul de care vorbeam si care a fost preferat de catre scenaristi: Grenouille devine in film un romantic tenebros in cautarea dragostei si cind isi da seama ca nu o poate avea se sinucide spectaculos. Accentul pica pe iubire (iubirea de semeni, iubirea de frumos, tagline-ul filmului este "He lived to find BEAUTY. He killed to possess it"). Flash-backuri cu trupul fara viata al tinerei vinzatoare de prune apar in diferite momente ale existentei lui Grenouille, ba chiar in timpul mega orgiei din piata din Grasse o lacrima curge pe obrazul acestuia, semn ca el nu a uitat-o pe prima lui victima. Concluzia o trage vocea din off care povesteste sfirsitul lui Grenouille ca fiind un soi de deceptie de iubire in sens foarte larg, compensata printr-un canibalism din dragoste. Incercarea de a reabilita monstrul (probabil in ideea ca nici unui spectator nu-i vine sa se identifice cu raul absolut) duce pe ripa semnificatia povestirii.

Poate pentru a compensa aceasta edulcorare, partea "politista" a filmului este conceputa cu un montaj foarte accelerat care culmineaza cu amorul colectiv din piata orasului Grasse. M-am amuzat copios cind Richis profereaza teorii criminologice demne de "profiler" FBI (sa ne punem in mintea ucigasului, spune el la un moment dat in fata consiliului orasului). Mi s-a parut foarte nefiresc raportul Richis/Laura, un cuplu tata/fiica extrem de modern (rebeliunea fetei, palma care-i scapa tatalui, scuzele acestuia plus imbratisarea in care amindoi isi cer scuze, acel « nu as suporta sa ti se intimple ceva » care mai mai ca dezvaluie sfirsitul chiar si celui mai inocent spectator). Mi s-au parut plictisitoare de-a dreptul planurile insistente pe un obiect care urmeaza sa fie folosit (cheia de la camera fetei de exemplu, planurile pe cutia cu esentele pure despre care am vorbit)

Retin poate din acest duo o singura secventa, acea intilnire "oarba" dintre Laura si Grenouille pe o strada foarte intunecata. Reactia fetei, o teama amestecata cu spaima si cu scirba este in perfecta concordanta cu personajul Grenouille din romanul lui Süskind.

In ceea ce priveste scenele finale (orgia dragostei din Grasse si orgia sparagmos-ului din Paris), ele urmeaza in fapte si nu in intentii linia cartii. Cinematic vorbind, adunarea de la Grasse este destul de bine exploatata atunci cind se transforma in fresca (prim planuri alternate cu planuri largi, enumerare vizuala de figuri, corpuri, pozitii, atitudini) care dureaza parca un pic cam mult. In schimb, prostul obicei de a roti camera in jurul lui Grenouille aflat pe esafodul improvizat,insistentele prim planuri combinate cu panoramice ale multimii in miscare sint foarte obositoare.Grenouille aduce aici cu un rock star aflat in plin concert live, iar cetele de fani i se astern la picioare si intind miinile catre el,extaziati. In comparatie cu aceasta, secventa de la Paris dureaza parca prea putin, ca si cind vocea din off ar fi obosit dintr-o data. In ceea ce urmeaza, iarasi, avem o secventa lunga (hainele lui Grenouille si prim planul pe flaconasul golit). Cred ca aceasta alternanta de secvente foarte lungi cu unele foarte scurte da sentimentul unei aritmii (povestirea are un timp al ei cu un ritm al ei care trebuie respectat ).

Tehnic vorbind, fotografia e impresionanta ; mi-au placut peisajele frumoase, dulceata culorilor matinale, gratia delicata a femeii plutind in cuva de distilare, secventele nocturne - labirintul, prima crima. Scenografia si costumele sint impecabile. Si cel mai mult m-a atras reconstituirea ingrijita a epocii cu locurile sale (Parisul cu ulicioarele, arcadele si pietele sale, Sena si mai ales superbul Pont au Change, Grasse si dealurile Proventei) si cu oamenii sai (nu multe sint filmele care indraznesc sa arate unghii indoliate, dinti stricati, corpuri murdare si pocite, jegul de pe strazi). Grenouille insusi (jucat foarte bine de actorul britanic Ben Whishaw) se apropie destul de creatura diforma pe care o descrie Süskind.

Nu putini au fost regizorii care au dorit sa adapteze acest best seller al scriitorului german (Ridley Scott, Tim Burton, Martin Scorsese, Milos Forman si mai ales Bernd Eichinger) numai ca acesta a ezitat indelung sa acorde drepturile de ecranizare, sceptic fiind in ceea ce priveste calitatea rezultatului obtinut. Valoarea cartii sale sta in minutia descrierii unei epoci si a unei minti profund perturbate careia el, autorul, reuseste sa ii gaseasca charisma de alchimist. As spune ca filmul lui Tom Tykwer, oprindu-se undeva la mijloc, a exploatat convenabil lumea lui Süskind si a lui Grenouille si atit. Parfumul a ramas undeva in afara.