“Stardust” – “Pulbere de stele” pulbere de praf

Flixster

Nu stiu daca ati citit vreunul din romanele lui Neil Gaiman traduse in limba romana (Zei americani, Anansi Boys, Stardust si Nicaieri), eu da. Pe toate. Nu pot spune ca sint o fana neconditionata a a lui Gaiman, dar imi place felul lui de a resuscita mituri fondatoare si povesti uitate, de a le readuce in atentia cititorului modern cu abilitate, prin intermediul unui fir narativ de aventuri clasic. Si asta fara sa stoarca misterul mitului, pastrind intr-un fel ambiguitatea acestuia de la inceput pina la sfirsit. Stilistic vorbind, Neil Gaiman stie sa penduleze intre gratie, umor si descriere succinta, are stiinta descrierii minimale, stie sa evite acel stil pastos al scriitorilor de fantasy care se vor mai cu totii, de la Tolkien incoace, creatori de noi lumi. Si in tot acest context mai degraba laudativ, ce este “Stardust“ (Pulbere de stele)? Initial, adica prin 1997, “Stardust“ era un proiect de roman grafic, o colaborare intre Gaiman (care se ocupa de poveste) si Charles Voss (care se ocupa de partea grafica). Marturisesc, am fost socata, pe internet mai toata lumea asociaza “Stardust” cu acest comic book; comparatiile care s-au facut intre adaptarea cinematografica si text fac referinte clare la romanul grafic. In limba romana a fost tradus doar romanul (aparut la editura Tritonic in 2007 in traducerea lui Liviu Radu) pe care Gaiman l-a fasonat doi ani mai tirziu, in urma succesului de casa al experimentului grafic. Eu doar pe acesta l-am citit, asa ca toate comparatiile care urmeaza precum si concluziile care se pot trage izvorasc din acesta.

Romanul “Pulbere de stele” este conceput dupa toate regulile basmului, incepe cu “a fost odata“, are la baza un erou, o eroina buna si una mai putin buna, o multime de personaje fermecate, o vrajitoare rea, un print malefic si citeva obiecte magice, se petrece in teritoriu magic. Povestea este deci o reluare blinda a tipicurilor vechilor basme ale copilariei, a priori oricine poate ghici sfirsitul.

Ce ne ofera insa adaptarea realizata de curind de catre regizorul Matthew Vaughn si scenarista Jane Goldman ? Nu mare lucru, dupa parerea mea. Filmul este un exemplu standard despre cum sa nu reusesti un film de fantasy. Sfatul meu personal este sa NU cititi cartea inainte de a vedea filmul, veti fi prea dezamagiti.

Spectatorii de peste Ocean precum si cei britanici au avut cuvinte de lauda despre film. Scotociti internetul si veti vedea se vorbeste despre o reusita fantasy, despre scene foarte frumoase, efecte speciale reusite, un sfirsit zguduitor si o concluzie magnifica. Sint insa si alte voci care spun contrariul, imi permit sa ma raliez lor. Este normal ca, intr-o adaptare cinematografica, cartea sa fie intr-un fel demontata si reasezata in conformitate cu necesitatile scenariului si cu exigentele cinematografului, numai ca aici, lumea fanteziei lui Gaiman a fost serios saracita : nu numai prin amputarea povestii care in sine are o stabilitate destul de mare, ci prin reorientarea povestii catre alte prioritati, prin introducerea unor episoade inexistente in roman. Scopul ar fi obtinerea unui soi de blockbuster foarte conform cu reteta hollywoodiana.

Flixster

Am sa incerc sa trec in revista diferentele dintre cele doua produse, cartea si filmul si, dupa o eventuala vizionare a peliculei, va veti da singuri seama de tristul esec (ma intreb oare cum o fi permis domnul Gaiman ca o asemena harababura sa poarte numele romanul sau? Deh, caile producatorilor sint cel mai adesea necunoscute.)

*****

Timpul si spatiul

Aventura lui Tristran / Tristan incepe undeva in Anglia victoriana intr-un sat care se numeste Wall si care se afla cumva la marginea dintre lumea oamenilor si cea a zinelor. Zidul si pajistea de linga sint spatiile tampon care separa foarte clar cele doua lumi si unde, o data la noua ani, oameni si creaturi fantastice se intilnesc cu ocazia Tirgului Zinelor.

Cit de mare este deci Tara asta a Zinelor, care la urma urmei nu este nici domeniu nici principat, nu are harti si nici hotare clar definite ? Dupa Neil Gaiman “este mai mare decit Anglia, este mai mare decit lumea pentru ca, de la inceputul vremurilor incoace, fiecare teren, care a fost exclus de pe harta de catre exploratori si de catre cei curajosi care au dovedit ca asa ceva nu exista, si-au gasit refugiu in Tara Zinelor” asa incit aceasta cuprinde toate peisajele posibile si fapturile magice imaginate de-a lungul timpului. Tara Zinelor este o stare in care hanurile pot aparea din neant si pot fi gestionate de un goblin certaret sau de o vrajitoare cu intentii criminale, drumurile te pot arunca in nori, poti da nas in nas cu bursuci plini de sine in haine tipatoare, cu stele doborite din cer de catre pietre pretioase, batrinicile sint departe de a fi inofensive iar trei sferturi dintre animale pot fi fapturi legate prin vraja. In comparatie cu aceasta, satul Wall, cocotat pe un ciot de stinca, este ingrozitor de gri, cu oameni tare conformisti, fara elanuri romantice si curiozitati speciale. Iar Zidul care separa cele doua lumi poate fi foarte gros sau foarte subtire in functie de cit de in largul tau esti in momentul in care il treci.

Flixster

Filmul reduce confortabil acest peisaj de oriunde si niciunde numindu-l domeniul Stormhold. Avem aici de-a face cu un rege muribund, o multime de mostenitori, o problema legata de aceasta mostenire etc etc etc. Iata feeria redusa administrativ la o bucata de teritoriu care nu are mari diferente cu lumea victoriana, in afara poate de gustul original al monarhilor de la Stormhold de a-si cocota castelul in virful unui munte. Secventa incoronarii noului senior din final mi-a adus aminte de toate castelele si festivitatilecu aplauze din lungmetrajele Walt Disney. Acest reductionism anuleaza din start pericolul unei calatorii printr-un tinut fara limite in continua schimbare geografica si transforma calatoria tinarului Tristran intr-un soi de petrecere a burlacilor in stil fairy in care nimic serios nu ti se poate intimpla la urma urmei.

Ba mai mult, asta rezolva si problema timpului : daca in roman aventura lui Tristran dura sase luni si mai bine, in film aceasta este condensata la o amarita de saptamina. Timp in care Tristran trebuie sa gaseasca steaua, s-o ia la picior inapoi, sa petreaca putin timp cu capitanul Shakespeare si sa invete sa se indragosteasca si sa foloseasca spada. O saptamina este arhisuficienta pentru a face turul domeniul Stormhold, pe cind pentru o tara mai mare decit lumea insasi iti trebuie ceva curaj si un simt aparte al orientarii. Simt pe care in roman Tristran il are, nu degeaba este fiul unei femei din lumea zinelor, el poate detecta orice loc din Tara respectiva fara ezitare, ceea legitimeaza pe deplin intrarea sa intr-un teritoriu reticent la intruzia oamenilor. In film, Tristan nu are nevoie de asa ceva, oricine poate trece de spartura din zid daca reuseste sa-l pacaleasca pe batrinul paznic.

 *****

Personajele

In primul rind este Tristran (in roman) adica Tristan (in film), simplificarea numelui este si ea in concordanta cu tonul general al proiectului. Tristran este produsul acuplarii unui om cu o zina, are ceva din alura mamei sale (urechile ascutite ca de pisica), dar nu-si cunoaste originile. Daisy, mama sa umana si Louisa, sora sa cu sase luni mai mica, sint personaje eliminate de scenariu, desi au si ele un rolisor acolo in incercarea lui Gaiman de a imagina un tinar cit mai nating si nestiutor, ale carui dorinte si cunostinte sint conforme cu viata sa din Wall. Calatoria il maturizeaza si il schimba, este ocazia care ii dezvaluie in final originile si il invata ca Dorinta Inimii nu este intotdeauna ceea ce pare a fi. De fapt, ca toate lucrurile (cel putin cele intilnite in cale) nu sint ceea ce par a fi. De aceea aventura din roman este mult mai elaborata si contine mult mai multe personaje secundare.

Flixster

Filmul apeleaza, mult mai confortabil, la confesiunea tatalui. In urma unei discutii intre tata si fiu, spectatorul afla in primele 10-15 minute ale filmului ca Tristan este fiul unei printese, primeste in dar ghiocelul de sticla, afla cum a fost conceput si cu ce ocazie, ba mai primeste in dar si o luminare Babilon care in urmatoarele 5 minute il duce direct la tinta. Suspansul actiunii este ruinat iremediabil. Prefer o relatie tata-fiu mult mai sobra, in care tatal din roman isi simte copilul ca fiind un strain pentru ca “are privirea aceea“ a creaturilor de dincolo de Zid.

In ceea ce priveste intoarcerea fiului in sat, in roman el este cu greu recunoscut de consateni, datorita schimbarilor fizice suferite in timp: netuns, mai inalt, ars de soare, imbracat in straie cam tipatoare si prafuite, Tristran seamana cu cei de peste Zid. Ei, chestia asta cu netunsul a fost prinsa din zbor de scenarista si a fost folosita, ca urmare Tristan revine in sat imbracat ca un dandy, iar parul lung il arata de parca ar fi calatorit indelung peste mari si tari, cind toti ceilalti afirma ca el nu va fi lipsit decit o saptamina. Iata un detaliu coerent in povestire si cirpit lamentabil in scenariu.

Apoi mai este cuplul feminin Victoria –Yvaine. Victoria este Iubita, cea care cauzeaza intr-un fel aventura, mult prea moale si duplicitara in film (vezi picnicul de la miezul noptii, neverosimil intr-o perioada incipient victoriana) cochetind cu frumosul de serviciu. Victoria lui Neil Gaiman este de departe mult mai interesanta si mai realista, o domnisoara incapatinata al carei ales este domnul Monday, bacanul cel vaduv cu timple argintii, si care in cele 6 luni are timp la rindul ei sa se maturizeze, chiar daca nu face nici un pas. In ceea ce o priveste pe Yvaine, nu am nimic cu Claire Danes, ci cu scenaristii care i-au pus in brate o stea foarte ambigua. Cartea propune o relatie cu scintei intre Yvaine si Tristran; steaua are un temperament aparte pe care-l aflam din prima, in momentul in care Gaiman descrie impactul acesteia cu solul mlastinii in care cade:

“Apoi se auzi o voce, limpede si subtire, o voce de femeie, care zise:
-Vai!
Dupa care, foarte calma, adauga:
-Futu-i!
Apoi mai spuse o data: -Vai!”

Iata cum prefera regizorul sa procedeze : ne-o ofera pe Claire Danes superb imbracata intr-o rochie albastru cer, cu cizmulite sic in picioare, alungita languros pe solul presupus vulcanic care da foarte bine la imagine. Parul blond este rasfirat artistic intr-un fel de corola de raze.

Flixster

Steaua lui Gaiman traieste o drama. Caderea ei din cer este iremediabila, lumea vazuta de jos i se pare trista si stupida, pentru ca nici pentru ea lucrurile nu sint ceea ce pareau a fi. Steaua lui Gaiman nu se va vindeca niciodata de durerea si melancolia caderii (de unde schiopatatul), noua viata este o degradare ontologica la care cu greu se adapteaza. Filmul nu se incurca cu astfel de fite asa incit, la nici o saptamina dupa ce cade, Yvaine poate dansa menuetul, cinta la pian si accepta cu voiosie prima-noapte-de-neuitat petrecuta la han.

Feeria fiind redusa la dimensiunile unui lighean, scenariul a preferat sa taie cele mai multe personaje de basm care apar in roman : domnul cel misterios cu joben inalt de matase care il ghideaza pe Dunstan catre dorinta inimii, omuletul cel paros care il ajuta pe Tristran, fagul vorbitor indragostit de Pan, episodul cu foarte mare potential vizual al padurii vesnic uscate, misteriosul domn Bromios venit de dincolo de Zid si care pina la urma s-a asezat in Wall. Alte personaje sint mult, mult schimbate. Luati de exemplu descendentii regelui de la Stormhold. Septimus nu are timp sa se desfasoare, iar sumbrul conflict pe care il are cu Primus este dezumflat inca din inceput. Prologul are grija sa ne spuna ca Una este o printesa, numai ca finalul incoronarii o cantoneaza pe aceasta in decor. Cartea propune o Una mai consistenta si mai energica, care sfirseste prin a-si asuma rolul de prima nascuta in fratria mostenitorilor Stormholdului, guvernind regatul pina la moarte.

Flixster

Intr-un astfel de context, poate cele mai interesante personaje sint vrajitoarele. Potentialul vizual al scenelor in care acestea apar este foarte mare, ipoteza propusa de Gaiman (cu cit vrajitoarea isi foloseste arsenalul magic, cu atit puterea ei, exprimata exterior prin tinerete si stralucire, se consuma) este foarte interesanta pentru cinema. Scenarista a folosit intensiv aceste trei personaje care doresc inima stelei pentru a face astfel plinul de putere magica, recistigindu-si pentru o vreme puterea si tineretea. Romanul le numeste “lilime“ si le plaseaza in mijlocul padurii din Tara Zinelor, scenariul prefera sa o individualizeze pe cea care preia initiativa urmaririi stelei, aceasta capata numele de Lamia. Frumos nume, nimic de zis, care apartine de fapt unui alt personaj dintr-un alt roman al lui Gaiman. Acesta din urma stia el ce stia cind isi lasa personajele nenumite in paginile cartii. La urma urmelor, lilimele erau deja batrine atunci cind padurea cu pricina era inca sub apele primordiale: cine sa le mai cunoasca numele? Se subintelege astfel ca existenta lor precede toate celelalte creaturi, asemeni monstrilor secretati de Haosul inceputului de lume pe care Cosmosul ii mosteneste si ii tolereaza cu prudenta. Lilimele sint reginele vrajitoarelor pentru ca poseda cunoasterea tuturor lucrurilor si fiintelor, puterea lor enorma provine din virsta incalculabila. De aceea batalia dintre Septimus si Tristan pe de o parte si cele trei vrajitoare pe de alta, secventa propusa de scenariu are o incoerenta covirsitoare. Scopul este probabil de a condimenta un pic traseul cam prea molcom al eroului catre dorinta inimii sale. In ciuda agitatiei insa, si a citorva gaguri ieftine (lupta lui Tristan cu corpul dezarticulat al lui Septimus este inutila, la fel si abilitatea lui de spadasin), confruntarea din castelul lilimelor este statica. Romanul propune o solutie mult mai eleganta : vrajitoarea regina ajunsa la capatul puterii ei este o batrinica si mai smochinita ca la inceput care-si recunoaste cu fair play si cu un pic de umor infringerea. Si asta pentru ca, pina si in lumea feeriei, totul se cladeste pe principiul “regulile sint reguli”.

Flixster

Sa spunem ca scenariul avea nevoie de vrajitoare pe post de principiu negativ si distrugator care sa creeze un pic de suspans; ce se intimpla insa cu episodul vinatorilor de fulgere ? Nava libera Perdita si echipajul ei aflat in expeditie devin in scenariu un vas de pirati care comercializeaza ilicit marfa respectiva intr-un soi de Tortuga aflata printre nori ? pe pamint ? nu se stie bine unde. Gaiman este mult mai coerent cu capitanul Johannes Alberic, membru al unei “asociatii” care supravegheaza din umbra aventura lui Tristran. Filmul prefera sa esueze intr-un gag : capitanul Shakespeare joaca dublul rol al vietii sale, in ascuns travestit si amator de muzica buna, in vazul lumii pirat in toata firea. Aici scenariul balteste de dragul legilor obscure care guverneaza profitul in entertainment : se exploateaza putin tema pirateriei datorata boom-ului “Piratilor din Caraibe”, se adauga bancul de prost gust cu aluzii vulgar sexiste in care De Niro maimutareste un cancan in sosete negre si tutu alb. Iata o modalitate de a impana scenariul cu “umor pentru adulti” in varianta edulcorata, o fundatura din perspectiva dezvoltarii actiunii de care, zau, nu era nevoie.

*****

Magia si simulacrele ei

Aventura tinarului Tristran Thorn este prilejul cel mai bun de a descrie in mod sintetic si simpatetic o lume aparte aflata intr-o situatie speciala.

Pe de o parte Tara Zinelor este in continua expansiune, ingurgitind toate manifestarile magice refulate de lumea “reala”. Nu degeaba plaseaza autorul povestirea la inceputul perioadei victoriene, pe cind tinara regina ”avea obraji rumeni si mersul sprinten”, Dickens publica in foileton “Oliver Twist“, telegraful si fotografia tocmai fusesera descoperite. Este epoca cea mai putin dispusa sa creada in zine si spiridusi - mai putin locuitorii din Wall pentru care magia este o realitate tolerata prin traditie, cu toate inconvenientele ei. Zidul este oaia neagra a comunitatii, el trebuie disimulat si minimalizat in ochii strainilor cu mare grija, de unde obligativitatea asigurarii pazei de catre intreaga comunitate. Si tot prin traditie, oamenii accepta sa se amestece cu “ceilalti“ cu ocazia Tirgului care se tine la picioarele Zidului pe 1 mai, o data la noua ani.

Pe de alta parte, la finalul romanului doamna Semele remarca “bilciul asta o sa ajunga curind doar amintire (…) Ma gindesc ca exista si alte bilciuri si alte locuri de tirg. Timpul bilciului astuia aproape a trecut.“ Exista asadar o legatura variabila intre lumea feerica si cea umana, cu o durata precisa care corespunde aici poate excesului rationalist victorian aflat in faza incipienta. Lumea zinelor se extinde deci la infinit, dar se si inchide incet incet perceptiei umane.

Nici una dintre aceste subtile perceptii ale feericului nu se regasesc in film. Stormhold este mai degraba un teritoriu vecin cu cel comunal protejat de statutul de proprietate privata. In acest context, Zidul nu-si are rost, umbrele de dincolo de el nu provoaca satenilor nici spaima, nici interes, nici neliniste… Iar paznicul acela care-si face veacul in fata sparturii este produsul aceleiasi vointe de a contrapuncta feeria cu gaguri ieftine : cine se asteapta ca un batrinel sa-l pocneasca pe Tristan in stilul ninja? Chestia asta e facuta sa smulga hohote de ris, numai ca toata energia scenei care trebuia sa puna in contrast greoaia societate britanica si lejeritatea gratioasa a lumii feerice dispare fara urma. Tirgul zinelor este frunzarit in graba, scenariul prefera sa campeze la hanul in care se petrece prima noapte intre Yvaine si Tristan si sa mai consume un cliseu  pentru a prelungi actiunea (el se scoala dis de dimineata, ea mult mai tirziu si primeste deformat mesajul lui si uite-asa ar trebui sa mai stam cu sufletul la gura pret de vreo cinci minute.)

Unul dintre principiile de baza ale dezvoltarii unei aventuri in teritoriu magic (si nu numai) este gradarea, introducerea pe rind a obiectelor si personajelor care isi au fiecare importanta sa in actiunea viitoare. Romanul este mult mai grijuliu cu toate acestea si construieste ambianta magica prin mici tuse si aventuri ajutatoare care o construiesc. Aromele subtile de izma, de frunze de coacaze negre si de prune rosii coapte aduse de vintul care bate dinspre tara zinelor ; o padure uscata care invadeaza vegetatia vie si o carare pierduta ; un omulet paros cu un bagaj enorm care nu apare din neant, ci din trecutul dorintei inimii tatalui lui Tristran ; zinele spiridusi rautacioase care subtilizeaza melonul tinarului ; hainele la moda in lumea zinelor, cirmizii, galbene si ruginii, mult diferite de griul omniprezent in Wall, sint tot atitea modalitati de a-l introduce pe Tristan in lumea feerica. Tinarul invata la scurt timp ca toate cintecelele pentru copii isi au sensul lor ascuns, fie ele incantatii deghizate (cintecelul despre luminarea Babilon) sau mituri demult uitate (lupta licornului cu leul, adica a lunii cu soarele sau a zilei cu noaptea) si ca visele tuturor se amesteca noaptea intr-un soi de retea rezonanta, asa incit nu e de mirare ca luna iti poate vorbi in vis.

Flixster

Filmul propune un Tristan care trece prin toate acestea fara angoase, spaime, reticente, de parca scenariul ar dori sa spuna spectatorului “nu va speriati, e doar o poveste”. O poveste care ramine opaca daca nu ii iei in serios partea umbroasa. Sau partea feerica. Luati de exemplu originea lui Tristan. Aflam de la inceput care e povestea cu mama sa, cu tatal si cu ghiocelul de sticla si gata. Debuseul acesta nu mai serveste la nimic ulterior, statutul special al eroului nu exista. Or in poveste, nu oricine poate fi eroul, criteriile de selectie sint destul de riguroase (anumite calitati speciale pe care eventual acesta si le descopera pe drum, niste genitori mai aparte, etc.) In locul acestui parcurs logic, scenariul prefera sa exhibe mai degraba gadgeturile magice, am sa ma rezum la doua dintre ele, foarte recurente in film. Am numarat nu stiu cite planuri apropiate pe cutitele alea de obsidian. Luminarea Babilon este folosita mai degraba ca schepsis scenaristic, imaginati-va potentialul cinematografic al fragmentului de mai jos:

“Tristran lua luminarea in mina si incepu sa mearga. Luminarea lumina lumea, lumina fiecare copac, fiecare tufis, fiecare fir de iarba. Dupa un pas, Tristran ajunse linga un lac, iar luminarea stralucea puternic in apa. Apoi merse prin munti, printre stinci singuratice, unde lumina luminarii se oglindea in ochii fapturilor din zapezile de pe culmi. Apoi merse printre nori, care, chiar daca nu erau prea materiali, ii sustineau greutatea. Apoi, tinindu-se bine de luminare, ajunse sub pamint, iar lumina luminarii se reflecta in peretii umezi ai pesterii. Apoi ajunse din nou in munti, dupa aceea pe un drum ce trecea printr-o padure salbatica – si zari o caruta trasa de doi tapi, condusa de o femeie in rochie rosie (…) Dupa un pas ajunse intr-o vale infunzita si putu sa auda susurul apei care clipocea si cinta curgind intr-un piriu micut.”

Ar mai fi multe exemple de acest fel, risc insa sa transcriu aproape toata cartea lui Gaiman. Ceea ce mi se pare evident este ca Stardust sufera de acelasi handicap al majoritatii filmelor fantasy, mai ales daca le raportam la romanele care stau la baza ecranizarilor si adaptarilor: accentul scenariilor pica pe situatii, personaje si evenimente si uita sa respecte o anumita tonalitate si ambianta care fac coerente aceste personaje, situatii etc. Aceasta este magia care lipseste cu desavirsire aici.