"In slujba regelui Angliei” de Jiri Menzel sau Cum sa devii uman aproape impotriva propriei vointe

Asta e norocul meu, sa am ghinion

Acum citiva ani, dupa scurt metrajul din filmul colectiv “Ten Minutes Older: the Cello”, toata lumea se intreba ce se intimpla cu Jiri Menzel, de ce nu mai face film, preferind sa faca regie de teatru sau ocazional actorie, sa se insoare si sa primeasca distinctii pentru intreaga activitate de pina atunci. Negocierile pentru adaptarea romanului “In slujba regelui Angliei“ pareau ca esuasera, iar Menzel afirma cu cochetarie ”sint un mic burghez, mi-e frica sa fac investitii riscante cu banii altora”.

Titlul de mai sus este butada care intervine inca din inceputul filmului “In slujba regelui Angliei“, in sfirsit pus pe picioare in iunie 2006, si rezuma nu numai traiectoria personajului principal Jan Dite, ci caracterizeaza intr-un fel opera lui Jiri Menzel si, de ce nu, ceea a lui Bohumil Hrabal. Pentru Menzel, nuvelele si romanele lui Hrabal au fost o sursa constanta de inspiratie si de necazuri, mai ales pe vremea ocupatiei sovietice din Cehoslovacia. Primul mare succes “Closely Watched Trains” (“Ostre sledovane vlaky”, 1966) este o adaptare a unei povestiri a lui Hrabal, iar Oscarul din 1968 si multe alte premii pe care le-a cistigat filmul au popularizat opera scriitorului ceh. A urmat apoi adaptarea dupa “Advertising the Sale of the House I no Longer Wish to Live in” (“Inzerat na dum, ve kterem uz nechci bydlet”) care s-a oprit datorita Primaverii de la Praga. In 1969 Menzel reuseste printr-o minune sa termine filmarile la “Larks on a String” (“Skrivanci na niti”), numai ca Hrabal fusese deja interzis; filmul are aceeasi soarta si sta pe tusa pina in 1989, un an dupa aceea cistigind Ursul de Aur la Berlinala. Ocupatia sovietica il tine departe pe Menzel de regia de cinema asa incit abia in anii 80 reuseste sa adapteze tot “Cutting it Short” (“Postriziny”), care cistiga un premiu la Mostra si este un mare succes de casa in Cehoslovacia. Urmeaza apoi “The Snowdrop Festival” (“Slavnosti snezenek”), preferatul lui Menzel, adaptarea care, in opinia sa, prinde cel mai bine spiritul lui Hrabal si lirismul sau lipsit de sentimentalism.

Listal

In ceea ce priveste ghinionul lui Hrabal, sa amintim ca acesta si-a publicat prima carte “Pearls on the Bottom” (“Perlicky na dne”, 1963) la 49 de ani, ca succesul a venit repede dupa ce intr-o prima faza cenzura comunista a distrus multe din manuscrisele sale, ca dupa 1969 el a fost iarasi interzis de catre ocupatia sovietica, ceea ce nu l-a impiedicat sa scrie cele mai importante opere ale sale “I Served the King of England” (“Obsluhoval jsem anglickeho krale”, 1974), “Cutting it Short” (“Postriziny”, 1976), “Snowdrops Festival” (“Slavnosti snezenek”, 1979), “Sweet Melancholy” (“Krasosmutneni”, 1979), “Too Loud a Solitude” (“Prilis hlucna samota”, 1980) si “The Harlequin Millions” (“Harlekynovy miliony”, 1981), mai toate ecranizate de generatia de cineasti a anilor 60 (Jiri Menzel, Jan Nemec, Vera Chytilova, Jaromil Jires, Evald Schorm) sau de generatiile ulterioare (Vera Caisova, Petr Koliha).

Pina si romanul “In slujba regelui Angliei” a avut un ghinion aducator de noroc: interzis fiind de la publicare, el a circulat in anii 70 sub forma de samizdat si a devenit astfel poate cea mai cunoscuta opera a lui Hrabal. In ceea ce priveste adaptarea lui Jiri Menzel, acesta a fost nevoit sa procedeze la o selectie riguroasa a numeroaselor personaje si situatii, sa organizeze scriptul sub forma a doua linii narative, prezent/trecut, avindu-l in centrul sau pe Jan Dite, micutul chelner a carui viata traverseaza perioada interbelica si razboiul si se intinde pina in a doua parte a secolului XX in Cehoslovacia.

Reamintire si reflectare

Jan Dite este un om aproape batrin la inceputul anilor 60 cind iese din puscaria unde petrecuse 14 ani si 9 luni pentru vina de a fi fost milionar in momentul venirii la putere a comunistilor in Cehoslovacia. Obligat sa se prezinte la domiciliul impus de autoritati, o circiuma in paragina aflata undeva intr-un sat parasit din fosta regiune sudeta, el isi aduce aminte. Initial, flash back-ul pare a fi o deriva involuntara a prezentului unui om care nu mai are ce pierde si care, o data cu luarea in stapinire a circiumii cu pricina, descopera printre altele o oglinda prafuita in care accidental se priveste. Incetul cu incetul, aflam insa ca Jan Dite adora sa priveasca spectacolul lumii prin sticla groasa a unei halbe de bere, sa se priveasca in oglinzile stabilimentelor prin care trece, fie ele bordelul Paradis, hotelul Tihota sau restautantul Pariz. Sau in ochii oaspetilor sai ocazionali din prezent, frumoasa Marcela si profesorul devenit cautator de copaci muzicali. Lor pare ca le povesteste Jan peripetiile sale, amorurile sale, lor le descrie locurile in care in trecut a servit cu onor pe post de chelner.

Ulterior, cind Marcela si profesorul pleaca in cautarea altor copaci muzicali, Jan ramine singur. Rememorarea trecutului continua sa se desfasoare, semn ca aducerea aminte nu este un act destinat divertismentului, ci act necesar de regasire a sinelui pierdut undeva demult. In secventele din prezent il vedem acumulind o multime de obiecte parasite de fostii locuitori ai satului, printre care mai ales oglinzi. Spre sfirsitul filmului acestea sint din ce in ce mai numeroase, aranjate in cerc in jurul batrinului Dite, rezemate fiecare de cite un scaun. Ai spune ca este vorba de un cerc de lectura, de o confesiune publica sau, mai grav, de un complet de judecata. Vocea din off leaga aceasta secventa de momentele cele mai delicate ale trecutului lui Dite si, in subsidiar, ale istoriei Europei (invadarea Cehoslovaciei, compromisul umilitor al lui Jan care conlucreaza cu ocupantul nazist, nu din convingeri politice pentru ca el nu are asa ceva, ci din dragoste pentru micuta sudeta Liza). Cu cit trecutul rememorat aduce vorba despre fapte care, privite la rece, sint reprobabile din punct de vedere moral (colaborationismul, renegarea fostilor mentori precum maitre Skrivanek, renegarea familiei prin inventarea unor origini ariene fara de care Liza l-ar fi respins) cu atit oglindirile lui Jan sint mai frecvente si pendularea trecut-prezent mai accelerata. Vocea din off vorbeste despre un “strain“ pe care Jan il regaseste de fiecare data cind se priveste in oglinda.

Listal

Si daca Jaruska isi vede reflectarea corpului gol impodobit de margarete intr-un contraplonjeu foarte estetizat, Jan nu vede nimic in oglinzile sale de la batrinete in afara de trecerea timpului si de zadarnicia dorintei sale de a fi milionar.

O istorie a cinematografului ceh?

A fost odata ca niciodata un vinzator de cirnati ambulant in gara care atita se codea pina dadea restul calatorilor hamesiti, incit trenurile plecau, oamenii isi primeau cirnatii si chiflele dar nu si restul de bani….
M-am tot intrebat ce semnificatie are filmuletul acela mut incastrat in inceputul povestii lui Jan Dite, la urma urmei Menzel ar fi putut povesti potlogariile micului vinzator si intilnirea cu Walden in modul cel mai clasic cu putinta. Secventa este filmata in alb-negru si are toate caracteristicile fimului mut : gagul clasic, muzica si cartonul pentru dialog, imaginea sacadata si accelerata, filmarea in plonjeu care accentueaza diferentele de talie si de statut social dintre cele doua personaje. Walden are ceva din eternul rival al lui Chaplin, masiv, barbos si brutal, numai bun de luat peste picior de catre piticania parsiva. Secventa sufera apoi de o schimbare de ritm si pe nesimtite devine un film modern in alb negru, o ilustrare a vocii din off care povesteste fascinatia tinarului Jan pentru jocul cu monedele.

Ceva mai incolo, Dite o va reintilni la cinema pe Liza, cu ocazia unei proiectii din care nu este retinuta decit partea de jurnal de actualitati. Aceasta invadeaza pentru citeva minute filmul propriu zis, aducind in prim plan marea istorie (invadarea Cehoslovaciei si inceputul celui de-al doilea razboi mondial).

Listal

Arestarea lui Dite de catre comunisti si confiscarea hotelului proaspat achizitionat, secventele din penitenciar unde se mutase selectivul grup al milionarilor fac parca parte dintr-un film in film in care cenzura artistica si cotidianul exasperant sint conjurate prin secvente ilar-fantastice precum cea in care toti condamnatii se apuca sa arunce bezmetic cu puful de gisca pe care-l scarmanau.

Listal

Iata citeva secvente care ma fac sa ma gindesc la faptul ca, poate, “In slujba regelui Angliei” incearca sa treaca in revista, pe undeva, o istorie a cinematografului ceh culminind cu productiile noului val al generatiei lui Menzel.

Ironie si grotesc

Jiri Menzel, ca si Bohumil Hrabal dealtfel, are o relatie foarte complicata cu personajele sale. Relatie care merge de la tandrete si toleranta pina la sadism curat. La fel, raportul cu trecutul este mediat de comicul de situatie sau de tip gag sau, in situatiile mai putin confortabile din punct de vedere moral, de ironie si chiar de grotesc.

Variety

Secventele comice au rotunjimi perfecte in film, le-am simtit pur si simplu ca pe niste scurt metraje incastrate intr-un film-suport. Aventurile lui Dite in gara de exemplu sint clar delimitate de catre regizor prin optiunea film mut / film vorbit si alb-negru / color. Dineul regelui Abisiniei are ca ecou cina cu invitati ai lui Dite cel batrin. Ambele momente se construiesc in jurul unui schepsis narativ care poate ilustra zicala “nu este pentru cine se pregateste ci pentru cine se nimereste”. In prezent Dite cel batrin urmareste in van sa o seduca prin intermediul hranei pe Marcela, in trecut Skrivanek este cel care trebuie sa primeasca laudele pentru calitatea dineului oficial. Decorarea lui Dite este punctul culminant al acestei mici fabule aproape autonome despre mindria exagerata. La urma urmei, esecul ii apartine intrutotul lui Skrivanek, care se dovedeste poate pentru prima data in viata lui neglijent si nu reuseste sa-l “citeasca” pe regele abisinian cu eficacitate, oportunitate de care Dite profita fara sa vrea.

Listal

Vorbeam ceva mai sus despre o schimbare de tonalitate care marcheaza izbucnirea razboiului, schimbare reprezentata in parte prin alternanta trecut/prezent mult accelerata si prin schimbarea atmosferei care insoteste tribulatiile lui Jan Dite. Filmul isi pastreaza tonalitatea comica, numai ca aceasta devine muscatoare, iar comicul blind si opulent al perioadei interbelice se transforma in ironie si uneori in grotesc.

Apolitismul si pedanteria vestimentara a lui Dite care doreste sa arate ca un domn, propaganda nazista practicata de Liza, care pune mare pret pe costumul national german pe care il poarta mai peste tot, sint ironii la adresa unei natiuni considerata prea moale si prea putin bataioasa la inceputul conflictelor din anii 30. Nu stii prea bine daca Dite este atit de orbit de temperamentala sa tovarasa sau daca este vorba de egoismul cel mai mic burghez cu putinta care il face impermeabil la ce se intimpla in afara vietii lui.

In ceea ce priveste invadarea tarii si slaba rezistenta civila, Menzel insereaza aici un moment dramatic caruia ii confera o atmosfera festiva tare deconcertanta : un grup de soldati nemti postati linga o multime de cosciuge proaspat facute, apoi spatele unui camion de sub prelata caruia iese un grup de tineri. Le vedem fetele defilind una cite una in fata camerei pentru o secunda si atit. In fundalul sonor, un mars militar.

Listal

Cat despre grotesc, el caracterizeaza momentele in care faptele lui Dite sint moralmente condamnabile, cind personajul devine abulic si intra intr-o fundatura din care doar incarcerarea il scoate, umanizindu-l fara voia lui. Dite este rind pe rind sot consort al Lizei, “asistent“ in ferma de reproducere a omului nou promovat de Himmler (ferma amplasata pe teritoriul fostului hotel Tihota), infirmier in acelasi hotel transformat la sfirsitul razboiului in spital militar si, in sfirsit, milionar. Cirdul de nuduri blonde care zburda in jurul unui Dite imbracat impecabil in frac, ritualul imperecherii cu soldatii germani, infirmiera cu sini enormi care il mingiie matern pe cap pe Dite dupa proba de sperma, scena de amor dintre Dite si Liza sub tabloul Fuhrerului, toate acestea par iesite dintr-un cosmar cu accente felliniene. Menzel alege sa accentueze aceasta stare cosmaresca prin utilizarea unei atmosfere solare, aflata in flagrant contratimp cu realitatea istorica, care corespunde cumva ambiantei festive din scena executiilor tinerilor cehi.

Placerile lumii

Nici Jiri Menzel, nici Bohumil Hrabal nu dispretuiesc lumea asa cum este ea, cu placerile si slabiciunile ei, ba dimpotriva. Intr-un interviu, Menzel vorbeste despre relatia sa cu totul speciala cu Hrabal : 

“era ca un frate mai mare pentru mine desi nu il vedeam deseori, doar cind lucram. Adica atunci cind lui ii era ingaduit sa publice si mie sa fac filme. Ii placea foarte mult sa bea si sa manince. Obisnuiam sa il vizitez in casuta lui si uneori ne apucam sa bem zdravan impreuna. Cu toatea astea eram destul de diferiti. El muncea enorm si fuma foarte mult, eu sint lenes si nu fumez. Lui ii placeau padurile si berea, mie nu prea.”

Cu alte cuvinte, Dite este o fericita imbinare a pacatelor lumesti ale lui Hrabal si Menzel luate laolalta. Si cum personajul nu putea sa poarte singur aceasta povara, Hrabal i-a adaugat un dublu, pe Walden, pe care Menzel l-a exploatat copios. Dite si Walden impartasesc admiratia pentru puterea banilor si se constitue intr-un duo comic parca iesit din scenetele de vodevil : Dite este mic blond, subtirel si are ochii mari si naivi ai unui baietel, Walden pe de alta pare este ceva mai inalt, indesat, cu o mustata impresionanta si cu un pintec si mai si. Dite iubeste femeile, Walden mincarea si berea. Dite adora sa provoace spectacolul lumii aruncind discret un pumn de monede pe strada sau in restaurant, Walden incearca sa rentabilizeze fascinatia oamenilor pentru bani. Amindoi sint la fel de lacomi si lipsiti de scrupule dar reusesc cumva sa se faca agreabili. Se respecta reciproc ca niste parteneri de afaceri care isi cunosc si accepta slabiciunile, ba chiar Dite accepta bucuros rolul de ucenic al ui Walden in ceea ce priveste profitul si capacitatile de adaptare.

Placerile lumii sint prezentate intr-o maniera hiperbolic-cumulativa, mincarea, femeile si bautura alcatuiesc un tot complementar. Banchetele de la Tihota si de la restaurantul Pariz sint capodopere de vizualizare si estetizare a placerii. Sexul nu este niciodata explicit desi nuditatea este prezenta, lacomia este sugerata de supra abundenta, dar in nici un moment atmosfera nu devine orgiastica. Dezmatul este mai degraba exces vizual si gustativ, nu degeaba recesiunea economica si inceputul razboiului au fost vazute ca un fel de “pedeapsa divina” la apetitul gurmand al anilor nebuni interbelici. Camera pastreaza un fel de detasare descriptiva care ne face sa intelegem ca in fond Menzel a dorit mai ales sa descrie o succesiune de atmosfere, de ambiante, de atitudini din perspectiva unui om care asociaza juisarea hedonista si acumularea de capital, care copiaza succesiv modelele nenumaratilor milionari pe care ii intilneste in calitatea sa de subordonat.

In relatia sa cu femeile, Dite are aceeasi afectiune echivoca pe care o are fata de necunoscutii pe care ii manipuleaza aruncind discret un pumn de monede, le ofera ceea ce ele cauta mai mult sau mai putin constient (bani, flori, hrana). Relatia sa cu Liza (superb interpretata de Julia Jentsch, ati vazut-o poate in rolul Sophiei Scholl) este singura enigma; Dite isi iubeste sincer nevasta si argumentul major pe care il invoca este inaltimea ei care ii permite lui Dite sa o priveasca in ochi cu usurinta. Iata un moment in care personajul se umanizeaza discret capatind adincimi uimitoare : omuletul cu corp adolescentin, ochi de copil si ambitii de gigant nu este tocmai bine vazut in lumea adultilor “normali”.

Si pentru ca vorbim de ambitii si de placeri, simti in perspectiva lui Menzel o abordare foarte subtila si deloc melancolica in raport cu trecutul interbelic : toata aceasta lume este guvernata de bani, de dorinta primara de a-i poseda fizic de a-i face sa zornaie in fundul buzunarelor, de a-i aseza in siruri ordonate pe covor intru contemplare, de a-i presara pe trupul femeilor ca ofranda, de a-i multiplica prin tranzactiile incheiate in cadrul partidelor de placere, si vanitas vanitatis, de a-i lipi pe pereti. Raportul acesta foarte primitiv-senzual cu banii este sublimat incetul cu incetul pe masura ce povestea se desfasoara : banii transmuta usor in hrana, se lichefiaza generos in valurile de bere, capata curbe apetisante de nuduri feminine, devin medalii, comuta in timbre de valoare inestimabila, in strabuni cu singe pur sau pur si simplu sint substituiti de fulgii de gisca din inchisoare. In final, atunci cind Dite se priveste in oglinda cu un zimbet impacat si intelege ca a redevenit uman fara sa vrea in absenta lor, banii nu mai sint nimic decit amintire.