"Sanmon yakusha / By Player / Actor de rol secundar" de Kaneto Shindo

Mydramalist

“De ce batrini ca mine mai fac inca filme?” se intreaba retoric octogenarul Kaneto Shindo cu ocazia unui interviu dupa ce ultimul sau film “Sanmon yakusha“ a iesit in salile de cinema in 2000. Raspunsul ar fi tocmai pelicula respectiva, un soi de trecere in revista nu numai a activitatii sale de regizor, nu numai o celebrare a activitatii companiei de productie de film independent Kindai Eiga Kyokai care in acel an implinea 50 de ani, ci, mai ales, o rememorare a propriei filmografii si a colaborarilor din trecut cu actorii sai preferati. La acea data si Taiji Tonoyama (Tai-chan), eroul filmului “Sanmon Yakusha” si actrita Nobuko Otowa decedasera de cancer, iar Shindo se hotaraste sa reia un proiect mai vechi, pe care-l gasise dificil de pus in aplicare cu ani in urma, si anume viata unui actor de rol secundar. 


Din acest punct de vedere, Taiji Tonoyama, jucat aici de Naoko Takenaka, este un fel de reprezentant al acelor profesionisti ai filmului care nu ajung niciodata in primele rinduri ale genericelor si a caror munca este intrucitva umbrita de aparitiile vedetelor. De fapt Tonoyama a fost un actor complet si perfect mai ales pentru rolurile de drama, remarcindu-se in cele peste 250 de filme in care si-a facut aparitia. Perioada sa de top a fost marele succes al lui Kaneto Shindo insusi cu “Naked Island” (Hadaka no shima), marele premiu la festivalul de film de la Moscova in 1961, o bijuterie a filmului independent aproape fara cuvinte, cu un numar redus de actori, o poveste foarte atemporala si foarte japoneza despre supravietuire in registru poetic. Urmeaza apoi “Onibaba” (1964) tot un film realizat tot de Shindo, un thriller erotic de atmosfera iarasi foarte apreciat in festivaluri si inca multe alte filme.

Wikipedia

Asadar structura de biopic este un pretext, deja viata lui Tonoyama este atit de strins impletita cu filmul incit nu poti vorbi despre actor fara sa nu evoci si succesele si colaborarile sale de tot felul care sint un fel de trecere in revista a cinematografului independent japonez pina in anii 90. In al doilea rind, este foarte clar ca Shindo nu doreste atit sa exploateze partea de scandal a vietii lui Tai-chan cu excesele de tot felul, cu eterna neincredere in talentul sau, cu incapacitatea de a-si asuma rolul de sot si de tata, ci mai degraba relatia fuzionala dintre Tai-chan si cinematografie, nevoia viscerala de a juca in film. La urma urmei, Kaneto Shindo este in primul rind un foarte abil scenarist, Tai-chan-ul sau este o viziune foarte personala asupra personalitatii lui Taiji Tonoyama cel adevarat. 

“Eu am facut totul- partile interesante, cele comice, risul si lacrimile, intrebindu-ma totusi daca lucruri ca acestea s-au intimplat intr-adevar (..) filmul este produsul imaginatiei mele, desi mare parte s-a bazat pe ceea ce Tonoyama mi-a povestit si pe ce am observat eu insumi la el timp de 40 de ani. Stiam multe despre viata lui personala, dar asta nu inseamna ca acest film este un documentar“

… sau o marturie as adauga eu.

Kinobox.cz

Mi s-a parut foarte interesanta constructia la care a apelat Shindo, un mixaj de bucati de fictiune, de interventii din off ale actritei Nobuko Otowa care joaca intr-un fel un rol de cor care comenteaza-interpeleaza-moralizeaza personajul, de generice si de secvente autentice din filme care marcheaza cronologic viata lui Tai-chan. Un amestec de asemenea de pelicula alb-negru, de extrase de film originale si color. Spre sfirsit, atunci cind actorul imbatrineste si din lipsa de proiecte colinda prin cartierele tokyote, filmul capata accente nostalgice de documentar sau clip turistic-cultural cu intarsii de fictiune filmate in ralenti - Tai-chan se plimba prin Ginza si filmul devine amintire, un Tai-chan mult mai tinar brat la brat cu prima sotie isi zimbesc unul altuia cu tandrete. Scenariul lui Shindo are finetea de a propune monologul interior in aceasta parte finala a filmului si a vietii lui Tai-chan, in care acesta isi permite sa masoare timpul in raport cu schimbarile din Tokyo de-a lungul anilor, ba mai mult sa faca cochete consideratii care trimit la celebre filme ale cinematografiei japoneze – (asemanarea cu ierburile plutitoare citeaza unul dintre cele mai celebre filme ale lui Yasujiro Ozu, “Ukigusa” “Floating Weeds” 1959).

Kinobox.cz

I-a fost reprosat actorului Naoko Takenaka faptul de a fi creat un Taiji supradimensionat, burlesc, infiorator de zgomotos, de a fi accentuat partea comica a vietii actorului, scandalurile si slabiciunile sale. Mie mi s-a parut interesanta aceasta varianta a lui Tai-chan, actorul total capabil sa se joace pe sine insusi in momentele cele mai personale ale vietii : Taiji o seduce pe Kimie, Taiji il demasca pe tatal acesteia, Taiji aducindu-si aminte de viata de soldat in Manciuria cind facea roluri in travesti pentru camarazii sai, Taiji la diferite filmari exasperat de caldura, izolare, ploaie, Taiji certindu-se cu Kimie si asa mai departe. Toate aceste momente sint mici partituri comice in care in cea mai mare parte actorul isi ascunde ochii in spatele ochelarilor de soare, pe mine asta m-a facut sa ma gindesc la bucatele de teatru satiric numite kyogen in care actorul “exagereaza” un pic comportamentul scenic pentru a obtine efectul comic. Acesta din urma insa nu va ascunde partea sentimentala a lui Taiji, tandretea infinita pe care o are fata de mama, legaturile foarte solide cu cele doua “sotii“ ale sale, relatia sa cu toata fauna care populeaza circiumioarele unde se duce in primul rind sa bea, in al doilea rind sa asculte jazz si in al treilea rind sa acosteze femei.

Kinobox.cz

Interesanta iarasi este relatia dintre actor si regizor, as putea sa scriu regizor cu majuscula dat fiind respectul deosebit pe care Tai-chan il are pentru orice “Kantoku” cu care lucreaza. Ici colo Shindo nu uita sa plaseze propriile portretizari : o silueta pe jumatate ascunsa sub umbrela pescuind intr-o balta fara peste, o alta preumblindu-se prin ploaie si adunind vreascuri ude pentru inutile focuri de tabara pe o plaja pustie. Din perspectiva lui Taiji care se considera pina in ultimele clipe un lucrator cu ziua intr-ale cinema-ului, “Kantoku” este semi zeul care ii permite sa lucreze, apoi cenzorul care il duce pe o insula pustie si il impiedica sa bea, apoi lupul cel rau care il poate trage de urechi atunci cind fuge din taberele de filmare. In esenta, “Kantoku” nu are nume decit foarte tirziu, cind Taiji deja bolnav, primeste ultimele roluri din 1989 (in "Kuroi ame" / “Black Rain” de Shoei Imamura si in “Senba-zuru” regizat de Seijiro Koyama), pina atunci el ramine o entitate destul de abstracta care ii ritmeaza momentele de lucru si de care Taiji se poate plinge (“regizorul nu filmeaza decit vara“) sau se poate teme.

Nobuko Otowa - Wikipedia

In ceea ce priveste comentariul lui Nobuko Otowa, marturisesc, nu l-am inteles decit dupa ce am descoperit importanta relatiei dintre aceasta si Taiji, a colaborarilor dintre cei doi la foarte multe filme. Ca si in cazul lui Taiji, lunga cariera a lui Nobuko merge mina in mina cu cinematograful japonez modern, incepind cu unul dintre primele filme ale lui Keisuke Kinoshita (“Konyaku Yubiwa”- “An Engagement Ring” din 1950) sau cu acum cunoscutul “Lady Oyu” (“Oyu-sama”) al lui Kenji Mizoguchi (1951) pe care tot o editiei a festivalului filmului japonez l-a proiectat la Bucuresti.

Am recomandat “Sanmon yakusha” cu caldura pentru ca este un film “de ris“, o comedie cu multe accente dramatice, o mega referinta la cinematograful japonez foarte putin cunoscut in Romania, un citat multiplu din opera lui Kaneto Shindo si mai putin cunoscuta, din care, tot cu ocazia unui alt festival al filmului japonez (2005), am apucat sa vad “The Owl” (“Fukuro”) pe care regizorul l-a filmat in 2003.