Legea singelui lui James Gray - de la “Little Odessa” la “We Own the Night”

Flixster

Citiva ani buni separa cele doua filme ale lui James Gray, unul este filmul sau de debut din 1994, cistigator al premiului criticii la festivalul de la Deauville si al Leului de Argint la Venetia (ex aequo cu “Heavenly Creatures“ al lui Peter Jackson), iar celalalt, al treilea opus al autorului dupa “The Yards” din 2000, prezentat in premiera la Cannes 2007. Cu trei filme in aproape 15 ani, James Gray poate fi socotit un regizor minimalist, poate prea putin bankable pentru a atrage proiecte de mari dimensiuni, cu toate ca se bucura de aprecierea si admiratia unor realizatori precum Claude Chabrol sau Roman Polanski. Nemultumit de calitatea scenariilor care i se ofera, Gray isi fasoneaza singur povestile si personajele, asa incit nu este de mirare ca putem regasi aceleasi teme si motive in cele trei filme concepute pina acum. 

Flixster

Nu este vorba de o repetitie, ci de o redare mereu altfel si intrucitva familiara a aceleiasi lumi, si “Little Odessa” si “The Yards“ si “We Own the Night” pornesc de la aceleasi premize: mediul familial al descendentilor emigrantilor rusi evrei sositi in America in anii 30, cartierele lor mizere si oarecum inchise in care diferenta dintre generatii este enorma si generatoare de conflicte dostoievskiene. Si totusi, lucrurile nu sint ceea ce par a fi in filmele lui James Gray: nu violenta personajelor legate mai mult sau mai putin de activitatile mafiei evreilor rusi care opera in zona Brighton Beach si nici conflictele dintre mafioti si politisti sint importante, ci mai degraba ceea ce mentine coerenta acestui mediu dezradacinat si claustral, adica legea si singele. Violenta, impuscaturile si rarele secvente de actiune au mai degraba rolul de a masca adevaratele conflicte pe care le propun scenariile lui Gray; nu este de mirare ca acestea au fost ulterior judecate pornind de la premize complet gresite, ca fiind palide copii ale unor filme de actiune deja cunoscute carora li s-a adaugat pentru condimentare o oarecare ambianta exotica (vezi cronica lui Roger Ebert la “Little Odessa”).

Am ales spre exemplificare o comparatie intre “Little Odessa” si “We Own the Night” din aceasta perspectiva, a legii si a singelui, care inseamna ceva mai mult decit corpuri zacind pe caldarim, creieri imprastiati pe pereti sau mafioti si ucigasi platiti. Punctul de plecare a fost un foarte interesant interviu al regizorului din revista “Les Inrockuptibles”. La intrebarea “tatal ca figura a Legii este o imagine centrala in filmele dvoastra, este aceasta influenta unui Gestalt evreiesc ?”, Gray raspunde povestind istoria familiei sale, care ar explica intr-un fel complicatul balet de tati, fii, razbunari si renuntari din filmele sale: 

”… sint evreu dar nu practicant, dimpotriva, sint ateu. Cred chiar ca religia este ceva ridicol. Astea fiind spuse, exista o cultura evreiasca, nelegata de credintele religioase. In ce masura este reprezentata aceasta cultura evreiasca in filmele mele n-as sti sa spun. Ce pot sa va spun este ca strabunicii mei au fost ucisi de catre cazaci intr-un pogrom. Bunicii au sosit in 1924 in Statele Unite, numele familiei a fost schimbat si anglicizat. Tata mi-a povestit cum bunica a avut toata viata ei cosmaruri din care se trezea noptile urlind. Cu toate ca bunicii se simteau in relativa siguranta in America, au ramas bintuiti de acest pogrom al copilariei lor, de o insecuritate existentiala imposibil de uitat. Aveau amindoi tendinta sa se inchida in sinul familiei, ieseau foarte putin, erau speriosi si anxiosi. Intr-o anumita masura ei nu au fost niciodata complet asimilati, ca niste americani adevarati. Poate ca aceasta stare de anxietate mi-a contaminat filmele (…)”

Cinema.de

Asadar Legea…

AVClub

 In mai 2007, cu ocazia prezentarii in cadrul festivalului de la Cannes, “We Own the Night“ a fost fluierat copios. Lipsa de eleganta a publicului este in acest context mai putin importanta, ceea ce ne intereseaza sint motivele acestei reactii: publicul a vazut in povestea lui Gray o exaltare a activitatii NYPD, un soi de preluare in lung metraj a eroismelor ieftine propuse de televiziune in serialele de acest gen. La acest capitol, criticii europeni au avut mintea mai limpede si au spus ca nu, “We Own…” nu este nicidecum un film politist sau cu gangsteri sau de actiune, pentru a fi judecat conform grilelor estetice ale acestui tip de filme, ci mai degraba povestea unui tip care nu are incotro si trebuie sa se intoarca catre familia sa si sa o accepte cu orice pret. Daca ati vazut filmul, stiti deja ca pretul este enorm, Bobby Green trebuie sa-si renege si sa-si distruga familia de adoptie, infinit mai iubitoare decit familia naturala, sa lase balta afacerile care ii placeau si sa devina exact opusul sau, managerul unui club de noapte trebuie sa se tranforme peste noapte in ofiter de politie. Si asta pentru a-si razbuna tatal omorit de mafioti si fratele ranit grav. 

Cinematic Intelligence Agency

Sa precizam, Bobby Green nu este la inceput un fiu sau frate iubitor, dimpotriva, nici Legea propovaduita cu fervoare aproape religioasa de tatal sau, ofiter superior de politie, nici Modelul intruchipat de fratele devenit si el politist mai degraba din lipsa de tarie morala sau din lipsa de imaginatie decit din convingere nu sint pe gustul sau. Bobby si-a schimbat numele, alegindu-l pe cel mult mai american al mamei decedate si a taiat orice legatura cu tatal si fratele. S-a lasat adoptat cu placere de numeroasa familie a boss-ului sau, importator de blanuri rusesti si posesor al unui mare club de noapte in Manhattan, pe care Bobby il gestioneaza. Interesanta familia asta de adoptie care, in ciuda afacerilor pe care le invirte, pastreaza inca sistemul de organizare patriarhal: batrinul patriarh inconjurat de o droaie de femei blonde si rotofeie care vorbesc doar ruseste si gatesc admirabil, de copilasi infloritori si, in umbra, de nepoti mult mai mari si mai cruzi, creatori ai unei retele de trafic de droguri aproape imposibil de detectat. Pe de o parte, batrinul cel blind, cum nu se poate mai rus, cu vorba moale si un anumit simt al onoarei, pe de alta, Vadim si acolitii lui, fete impietrite, priviri goale, gata sa se sinucida sau sa ucida mai degraba decit sa coopereze cu politia. Cert este ca Bobby se implineste in aceasta ambianta calda si hranitoare, opulenta si prietenoasa care-l accepta fara rezerve si careia el i se supune fara rezerve.

La polul opus se afla Joshua Shapira, transfugul, renegat de familie, autoexilat din “Little Odessa”, obligat sa isi cistige existenta ca ucigas platit si care se intoarce in cartier, intre altele, pentru a-si regla vechile conturi cu tatal. Arkadi este patriarhul ratat, lipsit de autoritate si dispretuit de proprii fii. Nu ca intentiile lui nu ar fi bune, numai ca actiunile sale capata sistematic o turnura de catastrofa (alungarea lui Joshua, brutalitatea corectiilor aplicate lui Reuben, adulterul sau jenant si patetic, denuntarea lui Joshua) care vor distruge intr-adevar familia. Joshua isi uraste tatal tot asa de mult cit se uraste si pe sine, negarea autoritatii tatalui este dovada ca fiul si-ar fi dorit un tata mai puternic, mai iubitor, mai putin abulic, mai asumat si mai curajos, un tata capabil sa impuna legea tuturor tatilor in familia Shapira. In scena umilirii lui Arkadi intr-un cimp inzapezit, avem de-a face cu un Joshua amar si aproape innebunit de rusinea de a avea un astfel de genitor. Tinarul Reuben este mai putin radical in manifestari, desi impartaseste rusinea fratelui sau : aproape mutic, solitar, preferind evadarea in filmele de la cinema, evitind cu grija scoala. Relatiile cu familia sint minime, Reuben se fofileaza intre bunica senila, mama grav bolnava si tatal agresiv si depasit de viata, iar sosirea fratelui il marcheaza profund, Joshua este poate tatal visat.

Legea este asadar reprezentata pina la un moment dat de catre tata, care oricum in cele doua cazuri nu este in stare sa faca fata acestui rol. Tatalui ii corespunde in plan social o structura cu acelasi rol protector si tutelar: NYPD (We Own the Night) sau mafia ruseasca (Little Odessa). Pentru Bobby Green, politia nu este atit o institutie coercitiva, cit mai degraba un mediu ipocrit si cam demodat de care poti face abstractie pina la un punct. Intruziunea brutala si inutila a politiei in clubul sau de noapte il revolta, Bobby accepta rolul de cirtita in birlogul lui Vadim din aceeasi exasperare fata de ineficacitatea NYPD dupa impuscarea fratelui. In final, tot imobilitatea structurii politienesti il va impulsiona sa devina politist, convins fiind ca justitia de tip “ochi pentru ochi” nu se poate justifica decit din interiorul institutiei politienesti.

In ceea ce-l priveste pe Joshua, acesta repeta modelul patern un pic cam defect, in momentul in care face greseala sa-l impuste pe unul dintre fiii unui sef mafiot din Little Odessa, de unde si exilul obligatoriu. Si daca majoritatea criticilor americani au vazut in Joshua un adevarat “hitman”, asta se datoreaza in mare masura abilitatii regizorului de a folosi cu intermitenta privirea si perspectiva lui Reuben atunci cind il prezinta pe Joshua. Cum spuneam, Reuben isi adora si admira fratele, este singurul care vede in el un erou, de unde incapatinarea de a-i fi util acestuia, de a veghea asupra lui si de a muri in locul lui. Din aceasta perspectiva, crima infaptuita de Joshua si acolitii sai este prezentata (prin ochii lui Reuben care asista nevazut la uciderea lui Pahlavi) inr-un fel de halo eroic. “Little Odessa” vorbeste foarte putin despre paternalismul brutal al mafiotilor, asa cum o face de exemplu mai nou Cronenberg (“History of Violence” si mai ales “Eastern Promises“), motivatia sa este mai degraba acest transfer delicat al puterii si al ratarii de la tata catre fiul risipitor, toate vazute din perspectiva lui Reuben.

…… si singele

James Gray nu este un adept al folosirii scenelor violente in filmele sale, poate de aceea deceptioneaza el publicul indopat in mare parte cu scene de actiune spectaculoase. Criticii ii recunosc in mare parte stiinta construirii suspansului, dar ii reproseaza faptul ca o da in bara in momentele explozive. Luati de exemplu secventa razbunarii lui Bobby din “We Own the Night”: avem o mlastina inecata in fumigene, o gramada de trestii cit statul de om care ascund practic vederii dusmanul, camera se misca in toate partile si adopta perspectiva lui Bobby care se deplaseaza orbeste, cautindu-l pe Vadim. Se aud fosnete din toate partile si respiratia gifiita din off a lui Bobby. La un moment dat apare Vadim intins pe jos, cu miinile ridicate. In momentul impuscaturii camera alege sa se plaseze pe fata lui Bobby dupa care ni se arata cadavrul lui Vadim, si gata. Doza de adrenalina este instilata discret de-a lungul secventei intilnirii mafiotilor pinditi afara de politisti, care nu par deloc a detine controlul asupra situatiei, de unde si nota de realism. Fratele Joseph este paralizat de un atac de panica, Bobby are nevoie sa auda primele impuscaturi ale celorlalti ca sa intre in transa justitiara. Punctul culminant nu este cadavrul lui Vadim abandonat in mlastina, ci umilirea batrinului sef mafiot, tatal de suflet al lui Bobby. Acesta il obliga pe batrinul Bujaiev sa ingenuncheze tot asa cum Joshua procedeaza cu tatal sau Arkadi, umilirea tatalui, contestarea legii acestuia este mai spectaculara decit razbunarea in sine care nu este deloc un fapt eroic in sine.

Allmovieportal

Aici se afla adevarul despre James Gray. El nu va putea niciodata construi un caracter precum Dirty Harry sau oricare alt justitiar american, fie el si foarte marginal. Maniheismul moral (politistul bun/mafiotul veros, gangsterul cu suflet mare/tatal delator) nu-si are rostul. Si pentru ca veni vorba de justitiar, cei care au urmarit “Little Odessa” isi aduc aminte poate de pasiunea lui Reuben pentru cinema, de faptul ca tinarul urmareste la un moment dat un western care datorita unei erori tehnice se sfirseste prea repede, in momentul in care pelicula se arde inainte de happy end. Westernul cu pricina este “Vengeance Valley“ (regizor Richard Thorpe) o poveste de razbunare intre doi frati vitregi, unul bun (Burt Lancaster) si celalalt nu (Robert Walker). Liantul povestii este tatal care-si recunoaste in final slabiciunile in indeplinirea indatoririlor paterne si in consecinta responsabilitatea morala pentru omucidere. Crima are o justificare morala, sfirsitul poate fi fericit. Proiectia la care asista Reuben se sfirseste cu scena acestui omor si marturisirea tatalui ; in viata de toate zilele insa, razbunarea naste un sir nesfirsit de crime si nu exista sfirsit fericit.

Allmovieportal

Ca dovada, secventa in care Joshua ucide in plina zi un individ care se afla intr-o cabina telefonica. Filmata intr-un tempo foarte rapid, aflata in completa disonanta cu peregrinarile lui Joshua prin cartier, crima are in ea ceva monstruos si lunatic in acelasi timp si seamana cu secunda in care camera lui Gray ne arata pelicula arsa (in forma de gaura singerinda) de pe ecranul cinematografului in care se afla Reuben. Dubla prefigurare a mortii apropiate si violente a pustiului, dar si perspectiva lui James Gray asupra violentei. Nu vezi mult singe in scenele brutale : impuscarea lui Pahlavi este mai mult un fel de ritual, cea a batrinului Grusinsky pare un accident brutal vazut prin mai multe filtre intermediare (parbrizuri, ploaia torentiala, ochii innebuniti de spaima ai lui Bobby). Alla si Reuben mor in tacere, caderea corpurilor este mascata de cearsafurile albe puse la uscat, citiva stropi rosii abia pateaza tesatura imaculata. Cadavrele insingerate sint aratate pret de o secunda (Vadim, tinarul sinucigas mafiot) sau chiar ascunse privirii (cadavrele lui Reuben si Pahlavi infasurate in cearsafuri sint arse).

Cinema.de

Singele este o notiune mult mai complicata, amestec claustrofob de filiatie, paternitate, contestarea acesteia, fratrie acceptata sau nu, iubire si gelozie. Aparent libere, personajele lui Gray nu pot iesi din mediul acela inchis, care ii marcheaza pentru totdeauna, fie ca aleg exilul, fie ca incearca sa-si schimbe numele, fie ca sfideaza legea morala, fie ca-si aleg femeile dintre “straine”. Singele apa nu se face, asa ca fiii sint sortiti sa repete destinele tatilor, fie ca vor fie ca nu, lipsa aceasta de liber arbitru este mai exasperanta decit ambianta claustrala de care vorbesc criticii de film. Zic exasperanta desi, in relatiile tata-fiu si frate-frate, Gray afirma ca s-a inspirat din inepuizabilul Shakespeare, numai ca ”tragicul“ este o categorie mult demonetizata. In acest sens Little Odessa este mai mult decit bucata aceea din Brooklyn - Brighton Beach (New York) pe vremuri ocupata de cei mai saraci dintre saraci, populatia neagra si emigrantii evrei rusi adica. Little Odessa este sindromul de care sufera laolalta Joshua, Joseph, Sasha, Bobby si de ce nu si Reuben, care se simt incoltiti, in propriul lor destin, de vina obscura a stramosilor lor care au ales dezradacinarea si au refuzat in sinea lor asimilarea.

”Bunicii mei - spune James Gray in acelasi interviu - n-au vorbit niciodata engleza. Era foarte greu sa comunici cu ei. Bunicul a ramas mut sase luni de-a rindul. Un mutism total si lipsit de orice explicatie. Se intorcea de la lucru, minca si mergea sa se culce. Era un om tare ciudat, in rarele momente in care vorbea, putinele cuvinte rusesti pe care le intelegeam evocau tara lui de bastina care ii lipsea foarte mult”.

Filiatii cinematografice si nu numai 

Mi-as fi dorit mai multa cultura cinematografica pentru a aborda acest punct foarte important pentru intelegerea unui regizor atopic ca James Gray. Acesta nu este genul care sa-si transforme filmele in ghicitori, presarind ici colo semne, citate si aluzii cinematografice care sa antreneze publicul intr-un astfel de joc. Ceea ce cred eu ca este foarte interesant este modul foarte european de a nuanta story-ul si mai ales personajele si asta dintr-o perspectiva cinematografica americana gen beget.

generique-cinema

Francis Ford Coppola este prima mare referinta, ”Apocalypse Now” a avut o influenta coplesitoare asupra foarte tinarului Gray, interesul viu pentru pictura a virat scurt catre cinema. A urmat apoi “The Godfather” cu intriga sa familiala foarte complicata. Peste ani, Gray va incerca sa colaboreze in filmele sale cu actori care au jucat in filmele lui Coppola si uite-asa James Caan (Santino Corleone in “The Godfather”) regaseste in “The Yards” tema banditismului in “familie”, iar Robert Duvall, aflat si el pe genericul aceluiasi film de referinta, il va juca pe batrinul Gusynski in “We Own the Night“. Prezenta lui Faye Dunaway in filmul acesta sumbru care este “The Yards” este poate un omagiu rolului asemanator din “Chinatown”, cel mai “noir” dintre filmele lui Polanski, unul dintre preferatii lui Gray. Moira Kelly (Alla in “Little Odessa”) a fost selectionata pentru acest rol dupa ce Gray a vazut-o in “Fire Walk With Me” al lui David Lynch. Gasesc dealtfel ca Gray, ca si Lynch, foloseste intriga politista ca un fel de cheie de lectura de suprafata pentru semnificatii mai profunde ale filmelor sale.

generique-cinema

Inainte de a incepe sa filmeze “The Yards“, colaboratorii lui Gray au vizionat “On the Waterfront / Pe chei“ de Elia Kazan si “Rocco si fratii sai“ de Luchino Visconti, pentru onestitatea dramatismului pe care Gray il dorea in filmul sau. Mai tirziu, pentru “We Own the Night“, Gray va relua modelul viscontian, de data asta interesat fiind de constructia in trei tempo-uri : 

“ma gindeam la modul in care “Rocco si fratii sai” trece de la neo-realism la melodrama si apoi la opera, fara ca asta sa altereze coerenta filmului. Voiam ca filmul sa capete la sfirsit o dimensiune meditativa si mitologica : Joaquin Phoenix iesind din trestii pe fundalul furtunii si al fumigenelor, asta nu este deloc realism, ci imagerie mitologica construita pe o baza realista”. 

Interesant amestecul de Visconti, de realism al “noului Hollywood” si de Kurosawa (mlastina aceea plina de trestii vine poate din “Ran“ si din “Ciine turbat” dupa cum sugereaza insusi Gray). Desi pastreaza acelasi tip de constructie in trei acte (sa vina asta din apetitul regizorului pentru bel canto-ul italian?), ”Little Odessa” capata o ciudata alura circulara si impenetrabila, asta in mare parte datorita genericului si sfirsitului peliculei care rotunjesc implacabil destinele familiei Shapira. 

Filmandfelt

Si cum personajele sale sint ilustrari ale unor situatii imposibile (ce se intimpla cind cineva merge prea departe si nu mai are moralmente loc de intors ? ce se intimpla in momentul in care datoria primeaza asupra liberului arbitru?) influentele literare sint si ele evidente: Shakespeare de exemplu, Henric al IV-lea, Falstaff si, uimitor, “Masura pentru masura” ; sau referintele biblice : onomastica, dilemele morale, razbunarea si fatetele ei; Althusser si Eneida. Gray afirma ca isi construieste cu rabdare povestile (scenariul pentru “We Own the Night” a fost scris in aproape doi ani) utilizind astfel de debuseuri exemplare, pe care le grefeaza aparent in actualitate. “We Own the Night” aminteste de o perioada foarte grea pentru New Yorkul anilor 80, cind criminalitatea si traficul de droguri au inregistrat cresteri uluitoare, “Little Odessa” atinge tangential cam aceeasi perioada cu problemele ei aparte legate de saracie si violenta in Brooklynul de atunci.

Ceea ce m-a frapat in primul rind vazind “Little Odessa” a fost calitatea picturala a imaginii si plastica aparte a atmosferei. Lumina aceea de iarna rece si insorita care inunda un cimp inzapezit, sau cimitirul evreiesc cocotat pe-o costisa parca iese din pinzele flamande; promenada din Brighton Beach pustie sub zapada care cade, la fel; rapirea si uciderea lui Pahlavi aduc cu umbrele lui Georges de la Tour. Mai tirziu aveam sa aflu ca James Gray are o formatie de pictor, ca “The Yards” a fost pregatit de vreo patruzeci de acuarele facute de insusi regizorul, sursa de inspiratie pentru Harry Savides, directorul de fotografie. In “We Own the Night”, alternanta intre griurile terne si nuantele cernelii usor supraexpuse din comisariatul de politie cu opulenta rosie-aurie din clubul de noapte al lui Bobby si semnificatia ei nu au fost remarcate de publicul de la Cannes care-i reprosa lui Gray atitudinea pro-NYPD.

Cum sa filmezi distanta

Cinema.de

Tot ochiului pictorului Gray ii este dat sa rezolve alternantele de perspectiva, interioarele strimte, coridoarele si camarutele pe de o parte, si adincimile peisajului urban pe de alta parte. Publicul cel mai distrat poate percepte cumva concordanta dintre ambianta polara si punerea in scena, regizorul Gray prefera sa puna distante intre el si istoriile exemplare, si cumva ireale, care sint peliculele sale.

Planurile fixe abunda in “Little Odessa”, insistind pe protagonistii aflati in propria lor recluziune:Joshua in masina in final, Reuben intins in pat pierdut in ginduri, Joshua si Alla in camera de hotel. Planurile in distanta la fel : Joshua si Reuben discutind filmati de undeva de sus, Alla si Joshua plimbindu-se in departare, intreaga secventa a crimei se desfasoara la distanta in contratimp cu prim planurile apropiate si fixe pe pupila lui Reuben. Uneori camera este in miscare, ”pe umar”, ca in reportajul ancheta foarte realist, numai ca banda sonora a corului funebru care inlocuieste cuvintele deturneaza senzatia de realism si creeaza atmosfera aceea fantomatica in care corpurile par a se misca cu o oarecare lentoare. Mai mult, combinatia de banda sonora - aceeasi tinguire funebra de cor rusesc - si de planuri largi este ceea ce da fixitate de tablou anumitor secvente importante.

“We Own the Night” reia aceleasi cadre foarte largi, aceleasi ansamble filmate de sus care turtesc oarecum corpurile (vezi petrecerea politistilor in subsolul bisericii). Suspansul este asigurat de filmarile cu camera de umar, citeva secvente au alura camerei subiective, mai ales in mlastina din final. In schimb, secventa uciderii tatalui este perceputa prin intermediul unei multitudini de filtre care lichefiaza imaginea, expresie extrem de plastica si de cinematografica a spaimei lui Bobby prin ochii caruia spectatorul are acces la scena crimei, tot asa cum Reuben permite spectatorului sa ia parte la uciderea lui Pahlavi. Tot acest joc al privirilor si distantelor este foarte interesant analizat de catre specialistul in generic de film Alexandre Tylski (vezi articolul sau ”La Boîte Percée" si scurta analiza a filmului “Little Odessa” pe care o ofera).

generique-cinema

Tim Roth, actorul care joaca atit de convingator rolul lui Joshua, povesteste cum producatorii filmului “Little Odessa” doreau ca, in final, Joshua sa verse o lacrima, ca inceput posibil al caintei si reabilitarii morale, numai ca James Gray a refuzat categoric si a preferat sa-si lase personajul sa fie pina la capat ceea ce este, adica un mort viu. La fel, in “We Own the Night”, Bobby murmura printre dintii inclestati un “te iubesc“ catre fratele sau numai ca privirea ii este pustie. Poate ca asta trebuie retinut in ceea ce priveste felul de a fi al regizorului Gray, care alege sa fie pina la capat ceea ce este, cu onestitate, eleganta si convingere.