Povestea
reala ar suna cam asa : nascuti in Missouri, fratii Frank si Jesse James iau
parte la razboiul de Secesiune facind parte din Quantrill’s Raiders, trupele de
gherila sudiste menite sa hartuiasca in spatele liniei frontului inamicul
yankeu. Se spune ca la virsta de 16 ani Jesse ar fi fost biciuit salbatic de
niste soldati yankei, de unde si ura sa neimpacata fata de Nord si glumitele
nesarate despre nevasta presedintelui Lincoln din film. Mai tirziu, pe la 1870,
tot fratii James conduc un grup de banditi si comit mai multe crime si jafuri
care ii fac celebri in regiune. Aura de Haiduci care ii fura pe cei bogati
(adica bancile, posta, societatea cailor ferate) pentru a imparti celor saraci,
adica micilor fermieri si de Rebeli care inca se opun invadatorului nordist le
raspindeste faima in tot Midwestul. Banditismul cu fata umana si lupta de
gherila pe care pretind ca le practica cei doi frati sint colportate cu sirg de acele “dime novels” (romanele in
fascicole care suprapun personaje in mare parte reale pe stereotipuri narative
à la Fenimore Cooper si a caror perioada de maxima inflorire se intinde intre
1860 si 1890) care transforma in legende vii aventurieri precum Billy the Kid
sau Davy Crockett. Frank, fratele cel mare, prefera sa renunte la ocupatia asta
marginala si redevine fermier, moare linistit in 1915 fara a avea probleme cu
politia. Jesse, in schimb, prefera sa ramina spargator de banci, sa duca o
viata dubla de familist sub nume de imprumut dupa ce se casatoreste cu
verisoara sa Zerelda. Cind pe capul lui se pune o recompensa, Jesse este tradat
de unul dintre complici, Robert Ford, apoi grav ranit in timpul unei tentative
de jaf la Northfield (Minnesota) si in cele din urma ucis de acelasi Ford cu un
glont tras pe la spate in 1882.
Filmul
lui Andrew Dominik este si nu este urmasul unei lungi cariere cinematografice a
personajului la Hollywood,printre care
adaptarea “Jesse James” al lui Henry King (1939) dupa un scenariu de Nunnally
Johnson este considerata a fi cea mai conforma cu figura banditului intrat in
legenda si in care acesta era interpretat de Tyrone Power. “I Shot Jesse
James”(1947), superbul debut low-budget al lui Samuel Fuller, este primul film
care exploateaza figura lasului absolut Robert Ford (jucat de John Ireland) si
din care Andrew Dominik imprumuta secventa trubadurului cintind balada lui
Jesse James intr-un saloon in prezenta lui Robert Ford. “The Return of Frank
James” este o urmare produsa in 1940 de Twentieth Century Fox in care Frank
James este interpretat de Henry Fonda. Regia semnata Fritz Lang exploateaza bineinteles
tematica familiara langiana a razbunarii si implicatiile ei morale. “The True
Story of Jesse James” de Nicholas Ray (1957) este un remake in Cinemascope al
filmului lui Henry King, produs tot de studiourile Fox, ocazie cu care Jeffrey
Hunter creeaza un Jesse James exaltat si sinucigas, iar Nicholas Ray prefera o
mizanscena mai degraba lirica, lucruri pe care, iarasi, Andrew Dominik a gasit
demn sa le reia in adaptarea sa din 2007. Anii 70 intorc cu susu-n jos
calitatea de erou a lui Jesse James, vezi “The Great Northfield Minnesota
Raid”(1972) semnat Philip Kaufman unde Robert Duvall face un Jesse James
aproape hippie, megaloman, fara scrupule si cam exaltat, un fel de buba a
istoriei americane; or eroul lui Dominik are ceva din toate acestea, daca ne
gindim doar la subrezenia lui fizica si la toate bolile de care sufera. In
1980, Walter Hill merge mai departe, propunind in “The Long Riders” o adaptare
in care fratii James, Younger, Miller si Ford sint jucati de fratrii autentice
de actori: James si Stacy Keach, David, Robert si Keith Carradine, Randy si
Dennis Quaid, Christopher si Nicholas Guest. Dominik a preluat din adaptarea
lui Hill ciudata (pentru anii 80 era o ciudatenie) ambitie a acestuia din urma
de a reprezenta scenele de violenta in ralenti.
Regizorul
neo-zeelandez porneste deci de la romanul lui Ron Hansen, pastreaza aproape
intacte povestea si personajele, se tine relativ aproape de conventiile genului
western si totusi reuseste altceva. Si asta, zic eu, se datoreaza pe de o parte
fotografiei (directorul de imagine este nimeni altul decit Roger Deakins, unul
dintre colaboratorii cei mai apropiati ai fratilor Coen de la “Barton Fink”
incoace) si pe de alta parte diferentelor de accent, perspectiva si tonalitate
care fac din “Asasinarea lui Jesse James” un film foarte modern, o meditatie in
putine cuvinte despre crepuscul . Este vorba despre amurgul unei vieti, a unei
mentalitati, a unei epoci si, de ce nu, poate, al unui gen de film care a
exaltat decenii de-a rindul masculinitatea si valorile ei.
Deja
lungimea neobisnuita a titlului filmului spune multe: inca de la primele
secvente cunoastem deznodamintul, precum si cele doua personaje importante ale
dramei care, in perspectiva regizorului, stau pe picior de egalitate.
Interesant este faptul ca pelicula incepe pe un fundal de nori rascoliti in
imagine accelerata, fara generic, fara titlu; din pacate subtitrarea in limba
romana a ignorat complet aceasta optiune estetica a realizatorului care prefera
sa anunte titlul peliculei la sfirsit, inaintea genericului neobisnuit de
sobru. Observati de asemenea, va rog, cain
titlurile adaptarilor cinematografice din trecut, numele lui Robert Ford este
ocultat; singurul care s-a ocupat in mod direct de personajul acesta este
Samuel Fuller, cunoscut pentru gustul sau pentru personajele dubioase din punct
de vedere moral. Vocea din off are grija sa ne faca un portret exhaustiv al
eroului Jesse James (Brad Pitt) inca din primele 5 minute : semnalmentele
fizice, capacitatile cvasi-paranormale, viata dubla, personalitatea ciudata,
taciturna si usor depresiva. In cele 160 de minute de film, acest portret venitdin off va fi rind pe rind contrazis: nu, Jesse
James nu este intotdeauna un gentleman, mai degraba cinic decit filantrop, mai
degraba tiranic, dispretuitor, suspicios pina la disperare si violenta,
insuportabil de vulnerabil, solitar si mai degraba asocial. Imbracat in negru,
pufaind adesea din trabuc si leganindu-se in scaunul balansoar, adevaratul
Jesse James nu are prea multe in comun cu reprezentarea sa mediatica, ceea ce
face ca idolatria post mortem si portretul jurnalistic pe care Bob il citeste
la inceput lui Jesse sa para amindurora ridicol de departe de adevar.
Discrepanta aceasta il covirseste pe Jesse si il exaspereaza pina la crima pe admiratorul
sau Bob Ford (Casey Affleck).
Interesanta aceasta
privire insistenta a lui Andrew Dominik asupra istoriei americane, care
practica cu sirguinta ironia si exaltarea: nu, Jesse James nu a dorit
niciodata celebritatea si totusi are parte de ea, pe cind Bob Ford si mai
tirziu asasinul sau, un oarecare Ed O’Kelley, au ajuns la crima pentru faima,
in zadar insa. Si seria asta nu este decit la inceput in 1882 - amintiti-va de
lungul sir al presedintilor asasinati din sete pentru glorie.
Iar
in ceea ce priveste exaltarea, “The Assassination…” nu este primul film care
vorbeste despre ciudata balanta dintre realitate si fictiune nascuta in Far
West. In “The Man Who Shot Liberty Valance” (1962) John Ford isi punea unul din
personaje sa spuna “This is the West, sir. When the legend becomes fact,
print the legend.” Dealtfel, “The Assassination…” are multe lucruri in
comun cu capodopera lui Ford, exploatind aceeasi perioada de sfirsit de virsta
epica (vezi interesanta analiza a filmului fordian semnata de Pierre Lauret din
Positif 557-558/2007) in care prozaica lume burgheza si civilizata
inlocuieste virsta pre-juridica, in care binele si raul nu sint nici definite
de lege, nici garantate de alte institutii precum politia agentilor Pinkerton. Jesse
James se afla pe muchie de cutit intre eroul de odinioara cu tot ceea ce il
reprezinta (pistolul Colt, calul si cizmele cu pinteni, violenta salbatica,
hold-up ul eroic, ferma mica pierduta intre dealuri, cele saptesprezece crime
recunoscute) si noua lume (orasul, micul om de afaceri, emigrantii, trenul ca
mijloc revolutionar de locomotie si de colonizare). Si daca Jesse este ros de o
melancolie grea, este pentru ca el apartine intrutotul trecutului, iar
asasinarea sa este de fapt cronica unei sinucideri anuntate si dorite. Trei
sferturi din film nu fac decit sa pregateasca acest fapt teribil.
I
s-a reprosat lui Andrew Dominik ca a realizat un film prea lent in care nu se
intimpla mai nimic : jaful trenului de la Blue Cut este un fiasco trecut repede
in revista, hold-up-ul de la Northfield (Minnesota) din istoria reala a fost
lasat la o parte de catre scenariul filmului. Jesse se margineste sa cutreiere
indelung Midwestul in cautarea fostilor tovarasi, sa-i elimine, brutalizeze,
banuiasca paranoic pe cei care inca nu au disparut din zona. Sa le
dispretuiasca spaimele, sa le ridiculizeze prostia. Sa plinga ascuns in saua
calului si sa spuna “Ar trebui sa ma compatimesti”. Sa vorbeasca despre
sinucidere si sa boteze serpii de gradina cu numele dusmanilor. Sa vada agenti
Pinkerton sau tradatori pretutindeni. Exista o tensiune surda si constanta in
toate aceste du-te vino calare prin zapada, in toate prim-planurile pe
schimburi indelungi de priviri de toate felurile, de la cele infierbintate de
dorinta la cele golite de orice pofta de viata.
(Sin)uciderea
intra oarecum ciudat in acest context programat, un fel de happening indelung
repetat de cei trei actanti, Charley (Sam Rockwell), Bob si Jesse. Acesta se
livreaza ucigasilor cu miinile goale, pretextul de a sterge de praf tabloul
ecvestru este mai mult dorinta de a-si putea privi propria-i executie pe la
spate in sticla cadrului tabloului, iar triangularea mizanscenei in aceasta
secventa este o reusita. Spectatorul asista la prabusirea unui cadavru pe
podea, de fapt crima are loc mai inainte, in timpul schimburilor de priviri
care se intretaie unele cu altele. Impuscarea pe la spate este oarecum o
extensie a perpetuarii unicei crime a lui Jesse James la care asistam,
impuscarea lui Ed. Secventa va fi apoi repetata iar si iar de cei doi frati
Ford care se reconvertesc la teatru si sint sortiti sa joace la infinit aceeasi
unica piesa a tradarii lor. Scenariul are meritul de a fi surprins delicata
balanta a sentimentelor prin care Charley si Bob trec ulterior: culpabilitate,
nevoie continua de justificare, frustrare, tristete si golul imens lasat de
Jesse dupa moarte.
Bob
beneficiaza de o oarecare faima legata mai mult de oroarea faptului divers si
doar latura sa megalomana il impiedica sa vada din prima ca locul pe care
istoria i-l releaga definitiv este acela de las, de negativ al eroului cu care
are o lunga lista de lucruri in comun. Un alt merit al scenariului, al carui
autor este tot Andrew Dominik, ar fi lipsa de emfaza cu care este tratata
evolutia lui Bob Ford, prezenta lui patologica si nelinistitoare care il sperie
pe Frank (Sam Shepard) dintru inceput nu este profilul unui killer detracat.
Bob nu este nici idiotul de serviciu, monomaniac si ambitios (vezi varianta
Samuel Fuller) care colectioneaza toate tarele posibile. In el coabiteaza
fixatia bolnava pentru Jesse, gelozia, tendintele (auto)distructive, dar si
foamea de recunoastere sociala a nenumaratelor sale merite si dorinta de a
capata prima pusa pe capul lui Jesse. Bob este un fel de Jesse si amindoi stiu
asta, de unde si fuziunea lor in scena omorului. Disparitia lui Jesse ii
releaga lui Bob melancolia si furiile celuilalt, senzatia unei iminente
disparitii care sa puna capat unei vieti deja aflate in suspensie, zbaterea
inutila in fata rolului desemnat de istorie. Nu incape indoiala, viata lui Bob
va avea acelasi sfirsit, lasul va fi ucis si el miseleste de un glont tras in
spate. Scenariul accentueaza senzatia de halucinatie care caracterizeaza
ultimele 20 de minute ale filmului prin sfirsitul lui Charley care, tot jucind
rolul lui Jesse James pe scena, ajunge sa se identifice cu acesta, imitindu-i
mersul, inflexiunile vocii, postura corpului un pic cocirjat. Sinuciderea este
inevitabila.
Si
daca personajele sint abil construite din semi tonuri care le nuanteaza asperitatile
si le umbresc aura eroica, daca modernitatea scenariului campeaza victima si
ucigasul in doua roluri principale de ordin egal, cu partituri contruite parca
in oglinda si subsumate istoriei cu majuscula care face si desface destine, nu
putem ignora importanta imaginii. Spatiile enorme din natura, inzapezite si
reci din Alberta unde s-au facut filmarile au fost anume alese pentru a inghiti
oarecum indivizii care se deplaseaza solitari ici-colo, filmati de departe, in
planuri foarte largi si fixe. Aceeasi senzatie de amortire razbate din superba
scena de calarire in nocturna sau in secventa ingroparii in zapada a cadavrului
lui Wood Hite. Griurile matinale si ploioase si clarobscurul nocturn sint
prezente pretutindeni, chiar si in secventele de interior (masa la ferma
familiei Ford, masa in casa familiei Hite), iar scurtele momente domestice
legate de familia lui Jesse sint parca suite de “tableaux vivants”,
instantanee picloase intrate deja in istorie care se repeta ici-colo in timpul
povestirii. Fotografiile post mortem ale lui Jesse ma fac sa vad imaginea
filmului in ansamblu ca fiind o imensa derulare de instantanee in care cadrele
putin tulburi aduc patina timpului si aerul de ”a fost odata demult in Far
West”. Cineva spunea char ca,
din aceasta perspectiva, ”The Assassination…” este cumva un film de interior
psihologic in care imensele spatii naturale functioneaza ca un cadru de
fotografie si nimic mai mult. La fel, norii care gonesc in imagine accelerata à
la Gus Van Sant si abilele fondus au noir folosite in mizanscena sint
mai degraba racorduri. Tot in ceea ce priveste fotografia, s-a vorbit de
incercarea regizorului si a lui Roger Deakins de a pune ceva din Terrence
Malick aici; ei bine, or fi ele cimpuri de grine peste tot cit vezi cu ochii,
numai ca natura nu este dotata cu acelasi freamat propriu ca la Malick, este
mai degraba cadru sticlos care reflecta, precum tabloul ecvestru al lui Jesse,
psihologia unei realitati mai degraba interioare.
Senzatia
pe care mi-a lasat-o filmul lui Andrew Dominik depaseste cumva speculatiile
criticilor : avem sau nu de-a face cu un western revizionist ? Mda, cind filmul
a iesit “Variety” vorbea despre“ unul dintre cele mai bune westernuri ale
anilor 70”, afirmatie dealtfel discutabila. Avem de-a face mai degraba cu un
huis-clos psihologic cum spuneam mai sus? Ar trebui sa citim filmul in cheie
actuala si sa vedem o transpunere curioasa a relatiei dintre crima si
celebritate, tema care-l intereseaza foarte tare pe regizor inca de la filmul
lui de debut din 2000, “Chopper”? Orice interpretare si apropiere sint
posibile, cea mai interesanta pe care am intilnit-o este lista asemanarilor pe
care un cinefil
fanatic le vedea intre “The Assassination…” si piesa de teatru si filmul
regizate de Peter Brook in 1967 si care se numeste “The Persecution and
Assassination of Jean-Paul Marat as Performed by the Inmates of the Asylum at
Charenton Under the Direction of the Marquis de Sade”. Sau mai pe scurt
”Marat/Sade”. Este vorba de folosirea cazii de baie, de problema echilibrului
mental al personajelor, de un asasinat care schimba un intreg regim, de
discutii in subtext despre crima si crearea de mituri, rolul istoriei si o mie
de alte chestii si, evident avem de-a face cu o piesa de teatru care pune in
scena uciderea lui Marat in baie.
Dupa
mine, “The Assassination…” este un fel de rezumat foarte personal al tuturor
povestilor imaginate de cinematograf pornind de la viata si mai ales de la
moartea faimosului Jesse James. Eu am vazut filmul ca o trecere in revista a
tuturor perspectivelor interpretative ale acestui moment care celebreaza in
felul sau trist si melancolic disparitia asa numitei “Frontier“ a salbaticiei
Vestului de altadata in profitul civilizatiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu