 |
| Restul e tacere |
Vuieste tirgul de succesul noului film al lui Nae Caranfil si
bine face. Asta pentru ca este un film romanesc cotat destul de bine, asta si
pentru ca Nae Caranfil a luat ceva premii pentru scenariul la care a lucrat
indelung. Nu prea dau atentie cronicilor care apar cas ciupercile in cazul unui
astfel de eveniment, prefer sa vad filmul mai intii. Dupa aceea insa, ma
delectez cu spusele si nespusele din articolele de ici-colo. Iau trei exemple
la intimplare in acest caz, numele cronicarilor nu conteaza, ci doar
atitudinile cu pricina fata de film.
Primul este o cronica bloc, tip monolit
fara paragrafe, gen tirada scuipata dintr-o suflare, in care totul se amesteca
si se reia fara incetare. Cronicarul vorbeste despre “intoarcerea in trecutul
unei arte, ca in orice copilarie” si evident, pentru cronicar copilarie rimeaza
cu nostalgie, melancolie si duiosie, desi filmul lui Caranfil numai duios nu
este. Chestia asta cu nostalgia este foarte frecventa, mi-am tot sucit mintea
sa inteleg de unde vine. Filmul nu este un act de recuperare a trecutului, ci o
reconstructie a acestuia din perspectiva foarte moderna.
 |
| Restul e tacere |
Se citeaza apoi “Acei oameni minunati si aparatele lor de filmat“ al lui Jiri Menzel, probabil pentru ca titlul aduce cu
“blinda intelegere si admiratie” pentru cei care resuscita istoria. Menzel nu o
resuscita defel, o fi vazut cronicarul filmul lui Menzel la cinemateca si hai
sa-l mentioneze, doar e bine sa citezi referinte cinematografice.
Se vorbeste despre “seductia inceputurilor”,
despre ”spectacolul dificilei desprinderi a cinematografului din chingile
teatrului”, desi pe vremea aceea cinematograful nu rivaliza nici pe departe cu
teatrul, iar receptarea publicului situa inca acest tip de spectacol alaturi de
umbrele chinezesti si de femeia cu barba de la bilciurile itinerante.
Se vorbeste despre asemenea despre
necesitatea de a crede “nebuneste in noua arta pentru a te
bate pentru ea”. Ei, Grig Ursache foloseste o singura data sintagma “filme de
arta” si asta din ratiuni publicitare; din fericire scenariul, foarte
echilibrat, evita utilizarea conditiei geniului neinteles si vizionar.
Cronicarul nu ezita sa-si condimenteze
textul cu alte referinte simpatice care dau bine intr-un articol de gen -
Aristizza Romanescu (Ioana Bulca) ar aduce cu una dintre eroinele lui
Anghelopoulos, atunci cind interpreteaza rolul mamei indurerate. Concluzia este
corecta : “revizitate, filmele lumii ne trimit zimbind unele la altele”.
La urma urmei, “Restul e tacere “ este un
film despre film, in peisaj antebelic.
*****
Altundeva, cronicarul nr. 2 este mult mai
vehement, probabil ca are pe undeva o fixatie de istoric si a fost deranjat de
modul in care Caranfil a adaptat povestea turnarii primului blockbuster
romanesc. Ce nu-i place este preaplinul “povestii extrem de elaborate si prea
lungi”, cica plina de personaje secundare care nu duc nicaieri (povestea de
amor dintre Grig si tinara artista-model de exemplu), de aceea prefera sa
situeze “Restul e tacere“ pe raftul “spectacolului vizual, cu o imagine calda,
jucausa, atenta la detalii, si care, de multe ori, coboara o aura asupra
chipurilor”. Banuiesc ca aura asta e menita sa indulceasca tonul critic si
tentativa (tentatia?) de a situa filmul pe raftul de sus, intr-o pozitie
modesta.
Iarasi, istoria rimeaza cu “tinjitul cu melancolie” dupa
vremuri apuse. Dupa mine, tinjitul asta dupa perioada inceputului de secol este
un cliseu si mai mare decit “dialogurile foarte cliseizate” care cica l-ar
mihni pe orice degustator autentic de Nae Caranfil, de parca regizorul este un
label care, pentru a-si pastra calitatea, nu trebuie cu nici un chip sa devieze
de la stilul productiilor precedente (doamne fereste!) Sa fie asta un
comportament de fan care vede totdeauna trecutul idolului in tuse aurite si
prezentul aceluiasi decazut in tonuri de gri ? De aia cronicarul nr.2 considera
ca tonul lui Caranfil este “agresiv, trivial si populist” ? Ca regizorul se ia
prea in serios cind vorbeste despre sine prin intermediul personajului Grig ?
Ca umorul “fin si elegant“ de altadata este ingreunat acum de clisee “surprinzatoare”,
care or fi alea ? Iata un pasaj foarte ciudat:
“E foarte transparenta pasiunea lui Caranfil pentru aceasta istorie (..) insa cu cit o justifica si o dramatizeaza la sfirsit, pentru a fi convinsi de esenta si insemnatatea acestui episod din istoria cinematografiei romanesti, cu atit isi pierde din misterul speculatiilor narative, iar viziunea estetica devine foarte ambigua”.
 |
| Restul e tacere |
In ceea ce ma priveste, iau “Restul e tacere“
drept un film despre film, nu neaparat dedicat dezgroparii adevarului si
importantei “Independentei Romaniei”, Caranfil s-ar fi apucat in acest caz sa
faca un documentar. Fictiunea isi are legile ei si libertatea ei de miscare.
Marturisesc, nu inteleg ce-i cu viziunea estetica devenita ambigua. Concluzia
acestei cronici se ghiceste usor de la inceput : filmul ar fi un “comert
admirabil“ si sofisticat cu imagini, in care fictiunea ramine in aer sau doar
pe pinza salii de cinema.
*****
A treia cronica citita este mult mai onesta
si dupa mine tinteste mult mai aproape de inima filmului. Filmul este
considerat, cuminte, “o reconstituire de epoca si de istorie”, in care ceea ce
conteaza nu este adevarul istoric ci legenda “Independentei”; in care, dincolo
de razboiul de culise, de orgolii si sacrificii, ceea ce conteaza este doar
faptul ca filmul a supravietuit. Gestul de a incadra “Restul e tacere” in genul
comediei dramatice sau al dramei comice este de bun simt. Intre ridicol si
sublim (vezi Leon Negrescu) nu este decit un pas. Se citeaza cinicul amarui al
lui Billy Wilder, se compara duetul Leon-Grig cu cel similar din “Producatorii”
lui Mel Brooks, se vorbeste despre cit s-a ingrasat Ovidiu Niculescu pentru a
capata alura impozanta a lui Leon, despre calitatea culorilor vii, a
costumelor, a muzicii peste care domneste “contabilul” ,”administratorul“,
“regizorul“ Caranfil care face un film “ambitios si sofisticat”, “plin de
muzicalitate si exuberanta, epic si operatic”.
Am preferat sa las la urma cronica nr. 3
pentru ca este intr-adevar cea mai pe gustul meu. Am vazut in “Restul e tacere”
un film despre cinema in primul rind. Se vorbeste mult despre producerea
filmului, despre conditia regizorului care trebuie sa domneasca asupra tuturor
pentru a obtine rezultatul dorit, despre dificultatile de adaptare a adevarului
istoric pe pelicula, despre furtul ideilor si al gloriei antume si postume,
despre salile de cinema si pretul prea mic al biletului, despre salile de
teatru devenite in febra momentului sali de cinema, despre promovare si
publicitate in perioada antebelica, despre rivalitati intre societati de
productie si multinationale precum “Gaumont”.
Am vazut in ”Restul e tacere“ o foarte
interesanta transpunere cinematografica a polemicii care e mai tare teatrul sau
cinematograful care a chinuit spiritele pina pe la al doilea razboi mondial. Am
vazut “Restul e tacere” ca fiind un tablou de epoca nu neaparat fidel (nu asta
conteaza), ci coerent si inchegat, pentru ca grija pentru detalii a fost foarte
mare (revedeti daca puteti secventa filmarii scenei de gelozie).
Am vazut in filmul lui Caranfil un amestec
foarte baroc de film de epoca si film de animatie (admirabila gaselnita de a
inlocui mare parte din perioada pariziana cu fotograme desenate) si o si mai
baroca imagine care parca imprumuta ceva din statica tablourilor (sedintele de
pozat in oglinda; prim planurile pe fetele cele mai diverse, de la tincii
murdari pina la cucoanele in valuri negre; secventa inmormintarii atit de
diversa si de bogata gestual). Personajele, oricit de secundare or fi ele, sint
conturate cu justete, un gest, o replica sint de ajuns.
Am vazut de asemenea in filmul lui Nae
Caranfil o mostra de virtuozitate a montajului care se joaca teribil pe
amestecul de cadre de lungimi diferite (filmarile scenelor de lupta sint
prezentate in formatul ingust tipic filmelor de epoca de exemplu, in contrast
cu formatul extralat care frapeaza ochiul de la inceput, din secventa
“afisarii” finalistilor la concursul de la Conservator), de prim planuri sau
stop cadre de detaliu, cu spatiile largi ale bataliilor.
Mi-a placut in mod special varietatea
filtrelor utilizate, alternanta de lumini si penumbre care rimeaza asa de bine
cu subiectul. In ceea ce priveste scenariul, care a avut la dispozitie foarte
mult timp ca sa creasca si sa se maturizeze, nuantarea ar fi dupa mine cuvintul
de ordine si bunul simt. Adica lipsa sentimentalismelor gratuite, ambiguitatea
personajelor printre care nimeni nu este perfect, atmosfera de provincie si
rafinament, de naivitate, grobianism si prospetime, in care tiradele despre
arta vs. investitie financiara, teatru vs. film, reusesc sa surprinda dilemele
unui inceput de secol.
Cronicarul nr.3 are dreptate, povestea
cinematografului este si trebuie spusa in varii forme. La final, cind monologul
lui Hamlet se consuma in penumbra, intelegem de ce restul este tacere si,
eventual, interpretare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu