Cocktail dement

Flixster

Flixster

Nu stiu ce m-a apucat sa vad in aceeasi seara si practic unul dupa altul doua filme asa de diferite ca “Planet Terror” (pandantul regizat de Robert Rodriguez din dipticul “Grindhouse”) si “Atonement” (multi premiat si discutat, regia Joe Wright). Mi-e clar acum ca alianta dulce-mirodenii grele nu tine in ceea ce ma priveste. Pacat pentru “Atonement” care poate in alt context mi-ar fi parut mai putin palid si conventional. Filmul lui Rodriguez este dement, complet scapat din lesa, complet lipsit de orice unda de realism. Actiunea ingramadeste claie peste gramada, Afganistan, virusii de tot felul si epidemia agresiva de zombita, femei frumoase, reteta ideala pentru sosul de barbecue texan si multe altele. Sfirsitul este si mai delirant, aduce cu “The Ten Commandments” al lui Cecil B. de Mille cu conotatii paradisiace mai ales in ultima ultima secventa de dupa generic. Despre filmul asta chiar merita scris mult mai in detaliu pentru ca musteste de aluzii cinematografice. Chiar asa, “Planet Terror “ este un film despre filmele de categoriile B-Z.

In comparatie cu el, bietul “Atonement” intra in categoria cam constipata a filmului foarte englez care aglomereaza costume, societate aristocratica, adaptare literara, mult gazon, cottage pe malul marii, cai, arta conversatiei si o anume distanta intre personaje care tine de rang, educatie si traditie. Din aceasta categorie prefer totusi “Howards End” si “The Remains of the Day”, ambele regizate de James Ivory. Ok, subiectul este el insusi de acest gen. Ian McEwan a devenit un scriitor de nisa abordind in mai toate romanele sale tema copilariei si mai ales a preadolescentei care numai inocenta nu este. Avem de-a face cu o poveste de iubire in care dracul, adica imaginatia inflamata de apropierea masculinitatii si de hormonii virstei de 13 ani, isi baga coada si strica tot. Vine apoi literatura care intentioneaza sa repare moral si estetic ceea ce a fost distrus. Briony Tallis minte de doua ori, asta nu o salveaza deloc moralmente (“atonement” in engleza inseamna ispasire) ci exalta inventivitatea literara mai presus de cea a vietii. Sfirsitul aduce un alt paradis, tot pe malul unei ape, tot pe o plaja ca in “Planet Terror” si tot la fel de imposibil ca in filmul lui Rodriguez.

Si Keira Knightley (Cee) si James McAvoy (Robbie - “The Last King of Scotland”) si-au facut bine treaba in rolurile indragostitilor despartiti. Sau mai degraba in rolurile personajelor cartii lui Briony. La urma urmei “this is not a love story”, ci un film despre scriitura, despre carti, fictiune si literatura in care exista mereu doua perspective: cea vazuta din spatele ferestrei de Briony si cea reala care se intimpla de partea cealalta a ferestrei intre Cee si Robbie. Ansamblul trebuie sa fie sofisticat (vezi secventa de inceput cu macheta castelului in prim plan si cohorta de animale jucarie care par a fi ejectate din incinta acestuia), flash-back-urile contrariante puncteaza multe scene, iar tacanitul masinii de scris marcheaza diferenta intre literatura si realitate. Piruetele narative, digresiunile care mai tirziu se arata a fi delirul unui Robbie atins de septicemie, Briony care la 13 ani se arunca in lac apoi o revedem iarasi la scoala de infirmiere, intilnirea Briony-Robbie-Cee care se dovedeste a fi inventie pura, toata aceasta sofisticareala narativa este mai mult literatura de dragul literaturii decit imagine. 

Citez citeva secvente interesante in acest sens: Robbie pe fondul ecranului pe care ruleaza “Quai des brumes” in care ochii supradimensionati ai lui Michelle Morgan il inghit pe maruntul soldatel ajuns la capatul puterilor; misteriosul Luc care apare din neant pentru a face conversatie si dispare doua minute dupa aceea; nunta Lolei cu violatorul din adolescenta; enormul plan secventa pe plaja de la Dunkerque.