“Auf der Anderen Seite” “De partea cealalta” – de Fatih Akin - Note de subsol

Wikipedia

Cind in sfirsit “Auf der Anderen Seite” (premiul pentru scenariu la Cannes 2007, cel mai bun scenariu european in acelasi an, printre altele) a iesit in salile de cinema de la noi, cu intirzierea de rigoare, publicul cam stia la ce sa se astepte; lumea care a vazut  “Gegen die Wand“ nu a fost deloc putina, intre timp “Crossing the Bridge" a fost  popularizat in varianta DVD de defuncta “Re:Publik”, a fost apoi si festivalul filmului european care a prilejuit o prima proiectie a filmului in luna mai. Cei foarte foarte curiosi au avut acces si la critici de tot felul. Acestea din urma m-au facut sa-mi schimb tactica in scrierea acestei cronici si sa-mi doresc sa selectionez numai elemente partial ignorate de cei care, in mare majoritate, au preferat sa inceapa cu povestirea sinopsisului (pe cuvint ca nu va mai plictisesc cu asta), au concluzionat apoi cu citeva generalitati (“film foarte umanist care condamna extremismele si propovaduieste solidaritatea activa”, “melodrama cu caractere puternice“, “portretul emotionant pe care cineastul il face celor doua tipuri de societati, cea orientala si cea occidentala de azi” care ar putea sa se reconcilieze gratie ”tolerantei si iertarii”) si gata. Nici cu de-astea nu va voi impuia urechile.

S-a vorbit deja despre scenariul care incearca sa imite filmele lui Alejandro González Iñárritu si perceptia haosului imblinzit din scenariile lui Guillermo Arriaga (“21 Grams”, “Amoresperros”, “Babel”) cu personaje multe care spiraleaza unul in jurul celuilalt, fara a se interconecta. S-a vorbit despre “Magnolia”, “Crash” si iarasi “Babel” ca seturi de povesti in care numai coincidentele aduna laolalta generatii diferite si tari diferite intr-o temporalitate difuza. S-a vorbit despre socul dramatic al culturilor intr-un microcosm Orient-Occident care aduce putin cu agenda personala a lui Michael Haneke. S-a trecut prin ciur si dirmon neutralitatea politica a filmului si tipologia standard a filmelor despre mixajul culturilor (Imigrantul, Activistul radical, Umanistul cu studii, Justitia si Administratia care ingradesc libertatile individuale prin birocratizare in Occident si brutalitate in Orient etc), s-au numarat personajele (6) si cuplurile (3) si opozitiile (de generatie, de grad de cultura, de toleranta). S-a analizat absenta/prezenta granitelor si nenumaratele drumuri pe care personajele le fac, s-a constatat sacrificarea femeilor in profitul suferintei barbatilor si incalcarea drepturilor minoritatilor sexuale. Tranzitarea cosciugelor pe tarmacul aeroportului din Istambul a parut unora ironica; altii au fost impresionati de reintilnirea Susannei cu spectrala ei fiica, asta dupa ce ea insasi toastase pentru moarte; unora li s-a parut cam indigesta metafora sacrificiului de Bayram, s-a cintarit pina si meniul erotic oferit de “Auf der Anderen Seite“ si semnificatia lui.

Yasujirô Ozu – Episodul 1 Primavara – Banshun (Late Spring)

Succesul critic de care se bucura filmele japoneze in prezent si interesul pe care acestea il suscita la public incep cu anii 50 ai secolului trecut, cind gustul pentru exotic occidental a descoperit asa numitele jidai-geki (filmele istorice) semnate de Kenji Mizoguchi (“Ugetsu monogatari”) si Akira Kurosawa (“Rashômon”). Aproximativ douazeci de ani mai tirziu Occidentul urma sa se lase fascinat de Yasujirô Ozu, cineast contemporan cu Mizoguchi si profilat dupa cel de-al doilea razboi mondial in genul mult mai versatil al melodramei de familie (shomin-geki). Stilul sau este caracterizat in perioada tirzie de o camera foarte statica, plasata la aproximativ 60cm de sol, explorind cu incetineala o atmosfera rarefiata. Nu sint folosite lentile ciudate, efecte speciale, flashback-uri, fondu-uri, incurcaturi temporale creatoare de suspans. Travellingul este aproape inexistent, prim planurile sint rare. Nu exista secvente in slow motion, fantome, cosmaruri sau ronini. Cei care-i vad filmele sint atrasi instantaneu de acestea, desi nu-si pot explica prea bine de ce. Din cele 54 de filme facute, din care s-au pastrat doar 37 si acestea in conditii nu prea bune, majoritatea sint mute (Ozu a facut filme mute pina in 1935) si in alb negru (abia in 1958 a trecut la filmul color). Melodrama lirica familiala cu accente uneori comice si mai adesea dramatice cultivata de Ozu este o cronica a conflictului intre generatii intr-o Japonie mutanta de dupa razboi, in care femeile prefera independenta financiara, familiile traditionale se sparg, iar batrinii ramin singuri. Sfera domestica este adesea restrinsa la citeva personaje grupate in opozitii tari marcate de diferenta de virsta (tata sau mama/ fiu sau fiica).

“Banshun” (1949) este al treilea film facut de Ozu dupa razboiul pe care-l petrece in parte la Singapore, concentrat fiind in armata si vizionind filme americane rechizionate. Ulterior el isi va marturisi admiratia pentru ”Citizen Kane” si “Rebecca” vazute cu aceasta ocazie. Cronologic vorbind ”Banshun” (1949) inaugureaza perioada tirzie a regizorului, in care schimbarile de stil sint radicale. S-a vorbit (Donald Richie) mai intii de o epurare drastica conforma esteticii traditionale japoneze “mono no aware”, a privilegierii caracterului tranzitoriu al vietii. Mai nou critici precum Shigehiko Hasumi cred ca subiectul filmelor lui Ozu este in ultima instanta lupta acestuia cu limitele cinema-ului si ale reprezentarii, de unde dificila decodificare a esteticii ozu-iene. In cele 13 filme care au urmat pina in 1963 cind regizorul moare, temele si motivele filmelor mute sint reluate si/sau modificate de la un film la altul, ca intr-o tentativa de continua rafinare a unui set de subiecte legate de trecerea de la o virsta la alta in contextul familial, batrinetea si tineretea fiind virstele predilecte ale scenariilor lui Ozu.

Filmele cu mesaj, incotro?

Motto : 

“Chari-ooot... La terra, 
la terra 
ci porterà fortuna. 
La luna, 
la luna
ci svelerà il domani.”

Sub umbrela acestui titlu am adunat filme vazute mai ieri la cinema si pe care n-as indrazni sa le numesc politice: “Fast Food nation” de Richard Linklater si “Mio Fratello E Figlio Unico” de Daniele Luchetti. Unul a iesit in 2006, prezentat fiind pentru prima oara la Cannes, celalalt  in 2007, amindoua au ajuns destul de tirziu pe ecranele romanesti si distribuite pe furis, vara, cind lumea are chef mai degraba de-alde Zohani, Stani si alte Mumii.

movieplayer.it

Wikipedia

Unul vorbeste despre lumea noastra corporatista de acum din perspectiva lanturilor alimentare de mincare procesata de tip fast food. Celalalt este o intoarcere in timp in anii 60-70 si se prezinta ca o cronica de familie pe fundalul bogat in evenimente al anilor de plumb din istoria politica a Italiei. Primul este o adaptare fictionala a unei mega anchete cu titlu omonim scrisa de Eric Schlosser, a doua reia (prea) schematic romanul “Il fasciocomunista” de Antonio Pennacchi intr-o poveste ghidata de vocea off a lui Accio, personajul principal care isi aduce aminte. ”Fast Food Nation” conserva din tentativa jurnalistica a lui Schlosser dramatismul incert si lipsa de personalitate a unor personaje concepute sa reprezinte tipologiile indivizilor care au de-a face cu liniile fast food (consumatori, lucratorii cel mai adesea foarte tineri, staff-ul de la marketing la productie si chimistii facatori de mirosuri de grill). Toxic este amestecul de linii narative (emigrantii mexicani, Amber si familia & prietenii sai, vizita lui Don la Cody in siajul “sa vedem ce se intimpla in spatele cortinei”) si de stiluri (detectivistic, jurnalismul de scandal si secventele de teen comedy) in care efectele gore (abatorul in sala de sacrificare si transare) se lipesc binisor de cele SF (ceremonia imbracarii costumului de lucru, albul imaculat si aseptizat si mai ales monstruoasa creatura care este fabrica de procesare a carnii). ”Mio Fratello...” in schimb alege calea mai simpla a comediei blinde cu accente furioase in care satira politica si sociala se scurg in final intr-o irealista revolutie pasnica a acelor “ultimi” la care Accio se raliaza in sfirsit voluntar. Constiinta de clasa s-a evaporat in fata constiintei familiei pe care adultul Accio o capata prin revelatie intr-un balcon insorit cu vedere la mare.

"The Last Winter" de Larry Fessenden

Motto: "This is the last winter. Total collapse. Hope dies."

“The Last Winter”, iata inca unul dintre putinele filme americane independente care viziteaza meteoric cinematografele de pe la noi. Filmul a iesit in 2006 in sali in State si pe la citeva festivaluri, apoi a intrat in circuitul DVD. Surpriza mare surpriza, dupa ceva timp ajunge distribuit in salile noastre si are soarta lui “Open Water” pe care l-am vazut in 2005 intr-o sala de cinema la fel de goala ca cea in care rula filmul lui Larry Fessenden. Acesta nu este un nume total necunoscut printre cei care fac filme in afara sistemului Hollywood; regizor, actor de roluri secundare (adora sa  moara, dar nu de moarte buna, in fiecare din filmele in care joaca), scenarist, editor si nu in ultimul rind producator prin a sa societate de productie Glass Eye Pix. Aceasta a sprijinit munca unora precum Ira Sachs (“The Delta“ 1996), Kelly Reichardt (“Old Joy“ 2006 care tocmai a iesit in DVD in Europa cu critici interesante), Richard Sandler (“The Gods of Times Square” 1999), David Leslie (ciudatele serii de scurtmetraje ”The Impact Addict Videos”). Si, fireste, propriile filme ale lui Fessenden (“No Telling” 1991, ”Habit” 1997, “Wendigo” 2001), care si-au gasit destul de repede publicul.

Interesat fiind in egala masura de zona filmului horror/thriller si de ecologie, Fessenden produce filme “cu mesaj”, dar nu neaparat propagandistice. Sintem departe de “An Inconvenient Truth” si de documentarele galagioase ale lui Michael Moore si mai aproape de ideea de a filma respectind natura (Fessenden este co-autorul uneia din cartile de capatii ale producatorilor de filme independente, “The Low-Impact Filmmaking: A Practical Guide to Environmentally Conscious Film Production”) si de a aborda, prin genuri cinematografice care prind la public, spaimele si angoasele contemporane.

Regizorul Larry Fessenden  (© Glasseyepix)