 |
| Wikipedia |
Cind in sfirsit “Auf der Anderen Seite” (premiul pentru scenariu la Cannes 2007, cel mai bun scenariu european in acelasi an, printre altele) a iesit in salile de cinema de la noi, cu intirzierea de rigoare, publicul cam stia la ce sa se astepte; lumea care a vazut “Gegen die Wand“ nu a fost deloc putina, intre timp “Crossing the Bridge" a fost popularizat in varianta DVD de defuncta “Re:Publik”, a fost apoi si festivalul filmului european care a prilejuit o prima proiectie a filmului in luna mai. Cei foarte foarte curiosi au avut acces si la critici de tot felul. Acestea din urma m-au facut sa-mi schimb tactica in scrierea acestei cronici si sa-mi doresc sa selectionez numai elemente partial ignorate de cei care, in mare majoritate, au preferat sa inceapa cu povestirea sinopsisului (pe cuvint ca nu va mai plictisesc cu asta), au concluzionat apoi cu citeva generalitati (“film foarte umanist care condamna extremismele si propovaduieste solidaritatea activa”, “melodrama cu caractere puternice“, “portretul emotionant pe care cineastul il face celor doua tipuri de societati, cea orientala si cea occidentala de azi” care ar putea sa se reconcilieze gratie ”tolerantei si iertarii”) si gata. Nici cu de-astea nu va voi impuia urechile.
S-a vorbit deja despre scenariul care incearca sa imite filmele lui Alejandro González Iñárritu si perceptia haosului imblinzit din scenariile lui Guillermo Arriaga (“21 Grams”, “Amoresperros”, “Babel”) cu personaje multe care spiraleaza unul in jurul celuilalt, fara a se interconecta. S-a vorbit despre “Magnolia”, “Crash” si iarasi “Babel” ca seturi de povesti in care numai coincidentele aduna laolalta generatii diferite si tari diferite intr-o temporalitate difuza. S-a vorbit despre socul dramatic al culturilor intr-un microcosm Orient-Occident care aduce putin cu agenda personala a lui Michael Haneke. S-a trecut prin ciur si dirmon neutralitatea politica a filmului si tipologia standard a filmelor despre mixajul culturilor (Imigrantul, Activistul radical, Umanistul cu studii, Justitia si Administratia care ingradesc libertatile individuale prin birocratizare in Occident si brutalitate in Orient etc), s-au numarat personajele (6) si cuplurile (3) si opozitiile (de generatie, de grad de cultura, de toleranta). S-a analizat absenta/prezenta granitelor si nenumaratele drumuri pe care personajele le fac, s-a constatat sacrificarea femeilor in profitul suferintei barbatilor si incalcarea drepturilor minoritatilor sexuale. Tranzitarea cosciugelor pe tarmacul aeroportului din Istambul a parut unora ironica; altii au fost impresionati de reintilnirea Susannei cu spectrala ei fiica, asta dupa ce ea insasi toastase pentru moarte; unora li s-a parut cam indigesta metafora sacrificiului de Bayram, s-a cintarit pina si meniul erotic oferit de “Auf der Anderen Seite“ si semnificatia lui.
Calatorii
Undeva pe marginea soselei, la tara, o constructie de beton parasita, un ciine somnolent si un travelling lent antonionian catre statia de benzina unde Nejat, profesor de literatura germana de origine turca, se opreste ca sa faca plinul. Se vorbeste despre un cintaret in voga mort de cancer, despre efectele tardive ale Cernobilului, despre “noi astia de la Marea Neagra”, Nejat da din cap absent in timp ce-si face cumparaturile si pleaca mai departe. Spatiul acesta de tranzit in duplicat incepe si incheie o multime de drumuri presarate cu multe opriri si ezitari care se vor o reflectie asupra unui nou tip de identitate.
 |
| Filmering.at |
Se circula enorm in filmele lui Fatih Akin, ruta Hamburg-Istanbul si retur este cea mai frecventata (de la “Im Juli” la “Gegen die Wand” si in sfirsit la “Auf der Anderen Seite”), asta nu inseamna ca drumurile din Turcia (Trabzon, Maras, Mersin) sau cele din Germania (Bremen, Hamburg). Se circula pe jos, in masina sau autobuz, in tren. Banda gudronata de asfalt traverseaza tunele spectaculoase si poduri suspendate. Nici cursele fluviale intre cele doua maluri ale Bosforului nu lipsesc, si nici cite-un terminal de aeroport sau tarmacul de la “Atatürk”cu sarcofagele speciale pentru transportul celor morti. Pentru ca si mortii calatoresc.
Deplasarea continua permite regizorului folosirea constanta a citorva tropi foarte personali : pasagerul asezat linga fereastra autobuzului, teapan pe locul lui si cu privirea pierduta inainte; turistul singuratic intr-o camera inchiriata in care uneori se insereaza sau din penumbra careia poate privi in afara; calatoria care aparent nu duce nicaieri. Deplasarile acestea nu au ca scop crearea unei atmosfere care sa opuna Germania si Turcia, ci sint pur si simplu revelatori, ma gindesc la substantele folosite in fotografie. Cei care se regasesc in Turcia cam impotriva dorintei si planurilor lor (Ali, Nejat, Susanne, Lotte, Ayten) o fac pentru ca in ei exista ceva care nu a fost explorat si care trebuie revelat, tot la modul fotografic. Nu este cheful de a fi pur si simplu in Turcia-patria mama (Ayten, Ali), sau dorinta de a-si regasi radacinile (Nejat) sau trecutul care a avut de-a face putin cu Turcia demult (Susanne) sau, mai rau, un prezent turcesc de care sa te agati cu disperare (Lotte).
 |
| Filmering.at |
Deplasarile, fie ele cit de mici, ii ofera regizorului posibilitatea practicarii unuia dintre jocurile sale preferate : de-a caleidoscopul. Personajul lasa sa se vada o singura fateta din personalitatea sa, o noua deplasare prilejuieste dezvaluirea unei alte fatete si tot asa. Yeter de exemplu : Yeter- Jessy la lucru, Yeter avertizata prieteneste sa se lase de prostitutie (fata femeii lasata de frica si privirea piezisa sint incredibile), Yeter smiorcaindu-se pe umarul lui Nejat, Yeter facind placinta cu mere, Yeter si felul ei direct de-a-l repezi pe Ali si in fine, Yeter pomenita post-mortem de familie in prezenta lui Nejat (prim planul pe fotografie, Nejat cerind fotografia, cineva din off spune ca nu-i fotografia lui Ayten). Profilul lui Yeter reapare in a doua parte a filmului, cind autobuzul in care se afla ea si Nejat se incruciseaza cu masinuta in care se deplaseaza Lotte si Ayten. Spectatorul ii recunoaste profilul teapan si privirea pierduta si tresare, recunoasterea aceasta de o secunda este suficienta pentru a-ti rearanja corect ordonarea faptelor pe axa timpului.
Intersectia aceasta a personajelor este un truc fatihakinian, acesta chiar vorbeste intr-un interviu despre modelul scenaristic al cursei de stafeta : personajele aflate in goana se incruciseaza pentru a-si preda unul altuia stafeta. Cursa de stafeta merge foarte bine cu perspectiva caleidoscopica, cineva facea o foarte interesanta comparatie intre aceasta si demersul "Monadologiei" lui Leibniz - nu neaparat din snobism, sa nu uitam ca Akin isi considera filmul ca fiind in primul rind un demers filozofic si mai apoi politic, cultural etc.
Acasa intr-o lume globala- “Identity in Motion”
 |
| Filmering.at |
Tranzitarea continua a personajelor lui Akin si deplasarile in care frontierele geografice sint lipsite de importanta nu au de-a face atit cu globetrotter-ul alienat al lui Iñárritu, ci mai degraba cu sentimentul de “acasa“ pe care il poate dezvolta generatia urmasilor emigrantilor, in egala masura legata de patria lasata in urma de parinti si de cea in care s-au nascut. Iarasi iau de bune spusele regizorului care, in aproape fiecare interviu acordat insista pe faptul ca “parintii mei sint turci, eu m-am nascut in Germania. Intotdeauna m-am simtit eu insumi nu intre cele doua tari ci in fiecare dintre ele”. Ulterior Fatih Akin se situeaza pe sine insusi intr-o continua circulatie intr-un vaccum germano-turc identitar (einem deutsch-türkischen Vakuum) . ”Identitatea mea proprie (…) este tot timpul in miscare”. “Identity in Motion”, titlul unei conferinte tinute de Fatih Akin la Istambul cu ocazia unui seminar despre arta, traditie, identitate si toate cele, este un concept interesant, o concluzie la care au ajuns si alti cineasti “de a doua generatie”, Abdellatif Kechiche (“La Graine et le Mulet”) de exemplu sau realizatoarea Souad El-Bouhati (“Française”) in spatiul francez.
In acest context, a reduce incursiunea lui Nejat in Turcia la o cautare a radacinilor proprii este o reductie simplificatoare a unei relatii complicate cu cele doua teritorii de care personajul (alter-ego al lui Fatih Akin) se simte in egala masura legat. De aceea “This film is not so much about going back to your roots” spune si ras-spune cineastul, ci mai degraba "there is this idea of people who have left their homes to find another home. I always return to this. And even if I made a science fiction film, it would probably be about people who are leaving the Earth to start a new life on Mars.” Nu cautam deci radacinile (care pentru fiul emigrantului sint pretutindeni si niciunde, de vreme ce se vorbeste atita despre vacuum) ci mai degraba despre acasa, sau mai precis de apartenenta (spirituala, sentimentala, ereditara) la un loc. Iata de ce Lotte si mai tirziu Susanne nu vor ezita sa se simta acasa la Istambul, odata camera de hotel parasita. Iar Nejat, calmul si placidul Nejat e in stare sa faca business-ul vietii sale fara sa stea mult pe ginduri, cumparind libraria de carte germana.
 |
| Filmering.at |
Conceput fiind in si prin miscare, sentimentul de “acasa” nu este un dat, acelasi pentru totdeauna, peisajul emotional organizeaza oarecum aceasta geografie globalizanta care-i innebuneste pe cei batrini (Ali imbatrineste urit in Bremen, in stare fiind sa-si vinda pamintul din Trabzon pentru a cumpara exclusivitatea lui Yeter) si umple cumva naivitatea goala a tinerilor (Lotte si senzatia ca ocupindu-se de Ayten face in sfirsit ceva util).
Filiatia imposibila si figura bunului “asimilat”
“Auf der Andere Seite” ofera definitii exclusiv filiale ale relatiilor interpersonale, lucru deloc neglijabil, toate personajele sint fie celibatare, fie vaduve sau divortate si deloc dispuse sa-si creeze o (alta) eventuala legatura familiala. Intre parinti si copii se creeaza necesarmente o prapastie a generatiilor aproape de netrecut.
Nejat de exemplu, cu statura sa de profesor de literatura la universitatea din Hamburg, este incarnarea insasi a ideii integrarii. La polul opus, Ali este orientalul de moda veche, bun bucatar, adorind gradinaritul si rachiurile tari, atras de bordeluri, adesea plecat la pescuit pe mare chiar daca aceasta este agitata, genul care mai degraba se cearta cu divinitatea decit sa-si sacrifice copilul, pe care dealtfel il creste singur, asa cum isi cultiva rosiile in gradina. Impulsiv, macho si neingrijindu-se de sine insusi, ca intreaga societate patriarhala a emigrantilor turci in Germania care-si inchipuie ca au sale zdravene, Ali se gaseste la ani lumina de fiul tacut, perseverent, politicos si rigid, un pic anost ca orice alt german de vita. Reflexele lui Nejat sint polisate prin laboriosul proces al educarii occidentale : vedeti raspunsul foarte german pe care el il da functionarului din politie care il intreaba de ce doreste s-o gaseasca pe Ayten Oztürk. Fara sa stie ca aceasta era cautata de politie, Nejat are reflexul germanului care prefera sa-si ascunda viata privata in spatele unui paravan precum “toata lumea are dreptul la cultura si educatie”. Raspunsul ipocrit-politicos il face pe functionar sa rida, strazile Istambulului fiind pline de copii lipsiti de educatie si meniti vrind nevrind violentei (ceva mai incolo, un astfel de pusti o va ucide pe Lotte cu toata seninatatea).
Intre tatal traditionalist si fiul integrat prapastia este nu atit de statut (imigratul/asimilatul bine ancorat in societate), cit de cultura si mai ales de comportament social. Nejat se simte obligat, asa cum numai un intelectual se simte, sa se ingrijeasca de soarta fiicei femeii moarte. Ali, in schimb, o data expulzat din Germania isi va trai probabil povara crimei in Trabzon fara a incerca vreun gest reparator.
Personalitate compozita, Nejat decide sa-si ia un an sabatic si ramine o vreme la Istambul, nu neaparat pentru a se cufunda in cultura patriei sale de origine si nici pentru a-si gasi originile, ci pentru a-si desavirsi misiunea cu care se automandateaza. Singuratic si taciturn, Nejat nu pare a intretine legaturi puternice cu familia, traind printre cartile in limba germana din libraria lui si vorbind cu placere germana, intretinind pina la capat iluzia tranzitarii (vezi discutia pe care Susanne si Nejat o au despre casa acestuia cam darapanata). In ceea ce ma priveste, l-am vazut pe Nejat ca fiind, precum Fatih Akin, devotat vacuumului turco-german, inspirind aerul din ambele tari, dar intorcindu-se pina la urma in Germania. Culturalmente, Nejat este precum Akin care sfirseste mai toate interviurile serioase spunind “sint un cineast german” (Ich bin ein deutscher Filmemacher).
Manualul integrarii propus in subtext de filmul lui Akin propune cultura ca modalitate de des-strainare, “Auf der Andere Seite” vorbind foarte mult despre carti. Acestea se gasesc peste tot : casele lui Nejat sint pline de acestea, libraria lui la fel, Lotte cauta sprijin in carti atunci cind incearca sa descurce itele justitiei turce, pina si Ayten citeste in puscarie. Fiul daruieste tatalui la inceput o carte ("Die Tochter des Schmieds" adica “Fata fierarului”, unul dintre romanele de succes ale scriitorului de origine turca Selim Özdogan, bun prieten cu regizorul nostru) pe care carte o revedem inspre final, odata cu expulzarea tatalui in Istambul. Daca la inceput acesta arunca o privire lipsita de interes (“bine bine”) tomului roz bombon despre care fiul vorbeste criptic “ai sa vezi tu despre ce este vorba in ea“, ceva mai incolo il vedem pe tata citind ultimele pagini ale aceluiasi tom cu colturile usor indoite si stergindu-si pe furis o lacrima. "Die ganze Welt ist eine Fremde, die wir irgendwann verlassen werden" ("Lumea intreaga este o straina pe care o vom parasi intr-o zi") este spus in cartea despre povestea primilor emigranti, a Turciei rurale a anilor 50, a integrarii intr-o noua societate. Aceasta este de fapt liantul dintre fiu si tata, inceputul lungului proces al iertarii si probabil reconcilierii. Acelasi schimb cultural se produce intre Susanne si Ayten, in sfirsit eliberata, care se reintilnesc in libraria germana, printre carti. Susanne se chinuie rizind sa pronunte numele unui cartier din Istambul, in incercarea vadita de a-si apropria cit de cit un alt topos.
Intr-un interviu din “Süddeutsche Zeitung” din septembrie 2007, Fatih Akin povesteste despre toate aceste inferente culturale si livresti din filmul sau. Ceea ce m-a interesat pe mine a fost ciudata secventa filmata la dublu in unghiuri diferite in care Nejat in amfiteatru tine o prelegere despre Goethe si miscarile revolutionare : intr-o prima faza il vedem pe profesor recitind cu voce monocorda citatele goetheene, in a doua secventa camera insista pe Ayten dormind in fundul amifteatrului si undeva in fundal silueta neclara a profesorului murmura cuvinte pe care femeia nu le-ar intelege nici daca ar fi treaza. Curioasa aceasta metafora a ratiunii adormite sub umbrela lui Goethe.
”Revolution, das ist nicht die Lösung.”
De ce Goethe ? “Am multi prieteni in Turcia care vin dintr-un (…) context revolutionar, si eu am fost la fel (…). Atunci vine acest Goethe, in care am intuitiv incredere, si el imi spune: nu revolutia este solutia.” ( “Revolution, das ist nicht die Lösung”) . Recititi va rog, punkerul (de pina mai ieri) Fatih Akin isi afirma increderea in Goethe, stilpul clasicismului german, probabil pentru ca acesta din urma spune ”Sunt impotriva revolutiilor, intrucit acestea strica la fel de multe lucruri vechi care au facut dovada eficacitatii lor pe cit realizeaza ele lucruri noi si utile.” ceea ce merge foarte bine cu sobrietatea politicului din “Auf der Anderen Seite”. Probabil pentru ca, si Fatih Akin, precum Nejat citindu-l pe acelasi Goethe, se intreaba acum : “Cine ar dori sa vada un trandafir inflorind in plina iarna ? Frunze, boboci, flori, fiecare lucru la timpul lui (…)” (tr. mea)
 |
| CinemaRX |
Razvratiri exista cu duiumul in povestile sale, de la izbucnirile agresive si violente ale lui Ali, la exasperarea fiului care nu ezita sa-si mature cartile de pe birou intr-un moment de nestapinire. Ayten insa este din acest punct de vedere o caricatura a radicalismului politic de stinga (plus minus referintele originii kurde). Discursurile sale despre Uniunea Europeana, despre doar-cei- bogati-care-au dreptul-la-cultura, astea sint texte recitate pe de rost in camerele studentesti, prilejuri de a-si etala furia care oricum trebuie sa pice pe ceva sau pe cineva. Ayten face revolutie asa cum pustanii de a treia generatie din cartierul Altona/Hamburg (“Kurz Und Schmerzlos”) devin gangsteri sau cum Cahit (“Gegen die Wand”) intelege sa se sinucida. Aceeasi furie oarba ricosind orbeste in cautarea unei victime. Victima necesara a lui Ayten este Lotte. S-a vorbit despre pasiunea lesbiana a celor doua tinere femei, eu am vazut-o pe Lotte ca fiind mai degraba o mare naiva, un copil satul fascinat de unul flamind, plictisit fiind de acea piine tipic germana pe care o are mereu pe masa. O tinara pe care energia si spaima lui Ayten o manipuleaza si o distrug fara sa vrea. De unde si seria aceea de “iarta-ma”, “iarta-ma” din care Ayten nu poate iesi in momentul in care da cu ochii de Susanne.
Pentru ca revolutia cuprinde eroi (Ayten intr-o prima faza, celelalte studente din grupul de extrema stinga) si lasi, ar fi poate de vazut cum conversia lui Ayten (care prefera sa-si tradeze “idealul revolutionar”, deceptionata fiind de ingustimea acestuia) rimeaza cu acuzatiile de “Nestbeschmutzer” ( tradator al propriului clan, cel care-si murdareste cuibul- tr. mea) de care se cam bucura Fatih Akin in Turcia unde lipsa de parti pris politic a filmului nemultumeste extremismele de tot felul. Ayten este Fatih Akin cel din perioada datului cu capul de zid, care descopera ca “celulele revolutionare” din Hamburg sint mai degraba forma aceea de sclavie moderna care se numeste “trafic de carne vie”. Sau de idealuri moarte.
Citatul recitat de Nejat la catedra a fost gasit de regizor intr-o carte de Jan Philipp Reemtsmas, cei foarte foarte curiosi il pot regasi reprodus aici.
Viata ca un “Bildungsfilm”
“Ein Bildungsfilm”, asa as numi eu parcursul de pina acum al lui Fatih Akin, din perspectiva deschisa de mult mai profundele interviuri acordate in limba germana care interconecteaza destul de subtil filmografia sa cu propria-i viata. O crestere si maturizare ilustrata fidel in si prin film; un pic din Akin veti gasi in toate personajele sale din toate filmele sale, urmeaza insa sa le aranjati voi insiva, sa le gasiti o semnificatie si legaturi discrete care, dupa mine, vor tese intotdeauna identitatea unui om care locuieste intr-un Vacuum si are ambitii globalizante. Ma tot intreb insa cam cum va fi conceputa ultima parte a trilogiei care-i mai ramine de facut lui Fatih Akin : der Teufel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu