Motto: "This is the last winter. Total collapse. Hope dies."
“The Last Winter”, iata inca unul dintre putinele filme americane independente care viziteaza meteoric cinematografele de pe la noi. Filmul a iesit in 2006 in sali in State si pe la citeva festivaluri, apoi a intrat in circuitul DVD. Surpriza mare surpriza, dupa ceva timp ajunge distribuit in salile noastre si are soarta lui “Open Water” pe care l-am vazut in 2005 intr-o sala de cinema la fel de goala ca cea in care rula filmul lui Larry Fessenden. Acesta nu este un nume total necunoscut printre cei care fac filme in afara sistemului Hollywood; regizor, actor de roluri secundare (adora sa moara, dar nu de moarte buna, in fiecare din filmele in care joaca), scenarist, editor si nu in ultimul rind producator prin a sa societate de productie Glass Eye Pix. Aceasta a sprijinit munca unora precum Ira Sachs (“The Delta“ 1996), Kelly Reichardt (“Old Joy“ 2006 care tocmai a iesit in DVD in Europa cu critici interesante), Richard Sandler (“The Gods of Times Square” 1999), David Leslie (ciudatele serii de scurtmetraje ”The Impact Addict Videos”). Si, fireste, propriile filme ale lui Fessenden (“No Telling” 1991, ”Habit” 1997, “Wendigo” 2001), care si-au gasit destul de repede publicul.
Interesat fiind in egala masura de zona filmului horror/thriller si de ecologie, Fessenden produce filme “cu mesaj”, dar nu neaparat propagandistice. Sintem departe de “An Inconvenient Truth” si de documentarele galagioase ale lui Michael Moore si mai aproape de ideea de a filma respectind natura (Fessenden este co-autorul uneia din cartile de capatii ale producatorilor de filme independente, “The Low-Impact Filmmaking: A Practical Guide to Environmentally Conscious Film Production”) si de a aborda, prin genuri cinematografice care prind la public, spaimele si angoasele contemporane.
 |
| Regizorul Larry Fessenden (© Glasseyepix) |
“My inspiration (..) came from a mosaic”
“The Last Winter” este un amestec ciudat de “National Geographic” grefat pe “Blair Witch Project”, film cu monstri, film catastrofa cu sfirsit apocaliptic, cu multe imprumuturi atmosferice din zona literaturii gotice (Lovecraft si mai ales Poe). Nimic nu este nou in ”The Last Winter”, in afara ciudateniei rezultatului mixajului: ”My inspiration for this actually came from a mosaic” afirma autorul.
Capul de afis ar fi “The Thing” al lui John Carpenter cu care “The Last Winter” imparte ambianta marelui desert de gheata. Diferente exista totusi, “The Thing” este plasat in Antarctica intr-o statie de cercetare, ceea ce exclude din start ipoteza naturii care se razbuna. Mai este si “Chestia” aia extraterestra, imposibil de realizat intr-un film cu un buget restrins. Fassenden ciuguleste de la Carpenter ambianta inghetata si posibilitatea eliminarii treptate a personajelor care se gasesc in avanpostul “North Industries” din Alaska. Pericolul vine din alta parte si are alte motivatii, dar atmosfera anxiogena este de acelasi soi.
Predominanta monocromiei si a peisajului plat, folosirea albului ca metafora a alteritatii non-umane vine direct din “Moby Dick” si din “The Narrative of Arthur Gordon Pym of Nantucket”. Insistenta cu care Maxwell incearca sa capteze prezenta a “ceva” aduce aminte de viziunea de pe urma a nebunului de Gordon Pym ( ".... And now we rushed into the embraces of the cataract, where a chasm threw itself open to receive us. But there arose in our pathway a shrouded human figure, very far larger in its proportions than any dweller among men. And the hue of the skin of the figure was of the perfect whiteness of the snow."), iar moartea barbatului este o coborire in maelstrom (urmele de pasi se opresc la mare distanta de locul unde este gasit corpul lui inghetat).
 |
| (© Glasseyepix) |
Sursa principala a mozaicului cineastului este filmul catastrofa din anii 70, perioada in care australienii au avut mai multe experiente notabile in acest sens. ”The Last Wave” (1977) este un Peter Weir din perioada aussie in care o furtuna gigantica prevestita de puteri ocult-aborigene urmeaza sa inghita intregul continent. Inuitii lui Fessenden nu mai au nimic din “bunul salbatic”, ci fac parte din echipajul petrolistilor trimisi in Alaska, instrainati fiind de contactul cu mama-natura si incapabili sa citeasca semnele Armageddonului; Dawn vorbeste cu usuratate despre "A dark spirit... sometimes called a Wendigo", Lee crede numai ce vede cu ochii lui.
Cealalta referinta australiana, “Long Weekend” (1978, regia Colin Eggleston), are un tagline pe masura : ”Their crime was against nature... Nature found them guilty”. ”The Last Winter” face multiple referinte la incalzirea globala ca la un cataclism necesar si justificat de activitatile umane (vezi secventele imprumutate de Fessenden din "Lektionen in Finsternis” de W. Herzog pentru a construi amintirile peregrinarilor lui Hoffman).
 |
| Ron Perlman (© Glasseyepix) |
Incalzirea globala nu ar fi nimic insa fara atmosfera putin cam ciudata care imbina prezente ectoplasmatice dansind pe cer alaturi de aurore boreale, decese brutale, lucruri nespuse, paranoia si claustrofobie, puseuri psihotice, vinturi ciudate, singerari suspecte, care presupun o reabilitare moderna a tematicii gotice. Perspectiva stiintifica tempereaza ambianta bizara, se vorbeste mult despre hidrogenul sulfurat, permafrostul care se topeste accelerat si meteorologia data peste cap, lucruri dealtfel intrate in cotidian. In aceste conditii, corbii aceia negri mincatori de cadavre (“The Birds”? da, “The Birds”) nu sint numai metafore ale apocalipsei acum ci pur si simplu volatile carora vremea neobisnuit de blinda le permite accesul in marele Nord.
Trebuie sa vorbesc aici si despre filmele cu monstri, partea cea mai proasta din “Last Winter” este elanul acela gigantic (cu colti?) care se vrea un dark spirit. Efectele speciale folosite la crearea “monstrului” sint atit de naive, incit dau peste cap tot ceea ce se reusise in ceea ce priveste atmosfera. Problema inserarii monstrului intr-un thriller sau horror a fost mereu delicata. Carpenter marturisea intr-un interviu ca tare i-a fost frica sa nu iasa din bietul “Thing” un lucru rizibil si prea putin convingator (de aceea s-au preferat efetele speciale hand-made decit tehnicile de animatie). Asta mi-a adus aminte instantaneu de “Night of the Demon” (1957, regia Jacques Tourneur) in care doua secvente cu monstri adaugate abuziv de producatori au distrus bunatate de thriller. Aici boacana este facuta de regizor cu buna stiinta, nu am inteles ce l-a impins pe acesta sa renunte in aproape final la economia de mijloace care crease deja un thrill bine inchegat.
"There's something out there!"
“The Last Winter” este incadrat de multi din cei care l-au vazut la categoria “eco-horror” arctic. Tematic vorbind, se aduna aici mai multe locuri comune exploatate de horror : casa bintuita (extinsa aici la intinderea polara care, oricit de neobisnuit de mare ar fi, tot claustrofobie genereaza), grupul izolat decimat de ceva dupa principiul “zece negri mititei”, mijloacele de contact cu ceilalti taiate ("radio's dead", reservoarele de benzina se golesc de la sine), anormalitatea construita in pasi mici (in principal planuri foarte apropiate, priviri goale, fraze repetate, accidente precum perceptia fantomelor sau accidentul de avion care ar putea fi altfel interpretate) si sunetele fals naturale (clipocitul acela coplesitor de gheata care se topeste, de apa care se infiltreaza sau care musteste). Mai este apoi si caseta video a lui Maxwell si sindromul cabin fever. Si insistenta cu care camera se invirte in jurul bornei “North Industries”, reminescenta a unor forari anterioare, ce este sub cutia aia metalica rectangulara intreaba Maxwell ? Pai niste tevi infundate, ii raspunde ecologistul Hoffmann; spectatorul stie insa ca acolo e mai mult decit atit, ceva care obstrueaza comunicatiile radio, inzapezeste scuterele de zapada si care incepe prin a disloca mintea celor mai fragili din membrii echipajului. Mai sint si corbii care n-ar trebui sa fie acolo. Si senzatia ca cerul se invirteste si ca lumea o ia razna. La urma, spectatorul ramine numai cu senzatia, toate decesele dubioase au loc in afara camerei de filmat, regizorul profita din plin de ideea frigului care poate conserva cadavrele si le poate transforma in altceva, sculptindu-le parca.
 |
| (© Glasseyepix) |
Horror-ul este pentru Fessenden o optiune cinematografica “de consum”, adevarata oroare situindu-se in confruntarea cu inacceptabilul din viata de zi cu zi (“Only when we are touched personally by environmental calamity does environmentalism become an issue to us. The horror then, is when the acceptable and the every-day turn against us. When what we have supported and believed in becomes abhorrent to us.”)
 |
| (© Glasseyepix) |
Tocmai de aceea as merge pe varianta interpretarii filmului ca thriller: ca spectatori, nu stim ce se intimpla, avem parte doar de consecintele imediate si de lungile discutii mai mult sau mai putin animate care impart grupul in functie de supozitiile imbratisate. Prefer sa pun intre paranteze atacul efectului special in forma de elan cu colti si sa ma concentrez mai mult pe adevaratul sfirsit, Abby care se trezeste intr-un pat de spital, lunga secventa care focalizeaza pe emisiunea meteo, culoarele pustii, spinzuratul si, in sfirsit, implinirea profetiei. Sfirsitul este atit de deschis si de economic-eliptic incit poate fi interpretat oricum : vis, delir, apocalipsa, metafora vizuala a titlului, adevarata realitate in timp ce accidentul de avion si consecintele lui poate fi privit ca un cosmar, o halucinatie datorata hidrogenului sulfurat, de ce nu? Sau a unei infectii virale cu agent necunoscut pe fondul vremii care se schimba de la o ora la alta? "Something up here is off !" exclama exasperat Hoffmann. Nu e de mirare ca pina si si spectatorul imun la incalzirea globala reuseste sa aprecieze thrillerul fara sa fie exasperat de mesajul ecologist.
"Tomorrow's Energy - Today!" (de-ale ecologiei)
“I just hope this isn’t happening everywhere else” spune unul dintre personaje chiar in momentul in care incepi sa-ti dai seama ca treaba e la fel de urita mai peste tot. Si cu asta filmul paraseste perspectiva izolationista din “The Thing” pentru a intra in zona “The Birds”, a fenomenului ciudat care se propaga din aproape in aproape (Oare de ce cea mai apropiata asezare inuita se numeste Fort Crow ?)
 |
| (© Glasseyepix) |
Curios, in jurnalul sau de campanie, Hoffmann are reactii de total stranger fata de natura pe care se presupune ca o respecta. “Nature is indifferent to us The world we grew up in is changed forever. There is no way home.” Scenariul este destul de istet sa pastreze pina la sfirsit incertitudinea unei naturi benevolente sau dimpotriva; nu stim daca ecosistemul e hotarit sa se razbune sau daca acesta este complet depasit de amploarea destructiva a actiunilor umane. In general, subiectele care ating ecologia si corporatismul simplifica lucrurile pina la scheme de genul “noi cei buni vs baietii rai” in care baietii rai sint ca si aici tipi duri si ultra practici (Ed Pollack) care chiar cred cind spun “America wants us to drill for this oil !" Ecologii lui Fessenden sint mult mai umani in reactiile lor decit media din filmele de gen : unul isi petrece zilele trimitind emailuri acasa, celalalt reactioneaza ca un astronaut care nu mai gaseste drumul spre casa.
Spuneam ca nimic nu este nou in “The Last Winter”, nici macar ipoteza petrolului care da nastere la halucinatiile subiectilor. A fi “graverobber”, scormonind adica dupa cadavre transformate in petrol, e mai mult o figura de stil pe care un obsedat al schimbarilor climatice il pune in gura personajelor sale.
Low-Impact & Low-Budget Filmmaking
Eco-apocalipsa lui Fessenden m-a interesat si mai tare dupa ce am dat peste un interviu in care regizorul, vorbind despre filmul precedent “Wendigo”, isi marturiseste pasiunea pentru tehnicile din perioada premergatoare efectelor speciale: “I’ve always liked the old quirks and thrills found in stop-motion animation and monster costumes, and all the other tricks moviemakers relied on in the pre-CGI era. Wendigo is a celebration of those all-but-lost techniques.”
M-am tot intrebat de ce un tip asa de bun in construirea unei atmosfere cu bani putini s-a pretat la aparitia “wendigo”-ului ala care dupa mine nu era necesara. Sa filmezi in 35 mm platitudinea desertului (alaskan intr-o prima faza si apoi islandez), vinturile spulberind zapada, norii in miscare accelerata si lumina cenusie ar fi fost suficient. Sa propui o anormalitate construita in stil low budget prin imagini panoramice in picaj si miscari razante de camera planind deasupra ghetii, sa urmaresti pasi care nu duc nicaieri inserind in repetate rinduri secventa cu borna arctica (remember monolitul acela din “2001: A Space Odyssey”?) este un mod foarte ecologic de a manipula un peisaj care ar putea deveni amenintator. Sa utilizezi terori nenumite si abia intrevazute (pe caseta lui Maxwell), sa folosesti deja in tuse mici adincimi ale paranoiei fiecaruia care culmineaza cu un accident de avion care ar putea fi o eroare de pilotaj este un mod eficace de a construi actiunea intr-unul dintre cele mai monotone peisaje de pe planeta. Sa desparti grupul deja terorizat izolind subiectii cei mai “incrincenati” intr-un fel de cursa catre marele niciunde si sa arati in montaj alternat haosul de la campusul lasat in urma este o ilustrare izbutita a creatorului de atmosfera pentru care efectele ieftine si spaimele marunte sint de evitat. Scenele mai violente folosesc cu succes mulajele si machiajele de moda veche si deja consacrate, asa ca nici pina azi nu inteleg ce trebuie sa faca elanul asta urias in CGI intr-una dintre secventele cele mai ciudate din “The Last Winter”. Si chiar si cu elan cu tot, filmul se lasa vazut fara probleme si chiar cu placere daca ii acorzi putin timp de reflectie.
 |
| (© Glasseyepix) |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu