Usor, de vara: "Wanted" si "Kung Fu Panda"

Flixster

Flixster

In programul pe care mi l-am alcatuit acum o saptamina la cinema, cele doua filme vazute au avut, fara voia mea, ceva in comun. Filmul pentru copii care putea atrage adultii doar prin trucurile vizuale ("Kung Fu Panda") si mostra “shoot’em up” mai degraba pentru adolescenti ("Wanted") au exploatat, fiecare in legea sa, maturizarea eroului in drumul sau spre plenitudine-si-implinirea-destinului-personal. Asadar doi luptatori, un panda pintecos cu mobilitate zero si un tip complet insignifiant, cocosat de povara atacurilor de panica si a profundei indiferente fata de propria-i existenta. “Kung Fu Panda” este un revival care mixeaza nostalgii dupa epoca aurita a filmelor cu arte martiale din anii 70 si poezii CGI precum “Crouching Tiger, Hidden Dragon”. “Wanted” este orchestrarea unui comic book (autori Mark Millar si J.G. Jones) in hainele cinematografice ale sfirsitului anilor 90 ("The Matrix", "Fight Club", "Office Space") devenite acum obiecte de cult si devotiune.

Inca un desen animat "Dreamworks", vor spune adultii, ne-am saturat de "Shrek". inca o epopee cu mult singe pe pereti, trenuri cu viteza si super eroi, vor spune iarasi adultii. In parte asa este, si “Kung Fu Panda” si “Wanted” merg pe retete deja consacrate care au produs multe multe incasari. Si daca fondul este acelasi (sa produci mai multe gaguri, sa aduni mai multe efecte vizuale ametitoare), forma este usor diferita.

Ceea ce m-a atras la “Kung Fu…“ a fost in primul rind inceputul, adica visul marelui panda ca Dragon Warrior, o povestioara foarte stilizata in 2D, cu un iz de “Samurai Jack”, in care demonii intunecati pe un fond galben si rosu au ceva din gratia flamurilor chinezesti de altadata. Nu dureaza mult pina Po se trezeste, tot numai volume si rotunjimi, la trista realitate de vinzator de taitei. Artele martiale sint peste tot: din templul cocotat in virf de munte, pina pe marginea ferestrei unde Po adaposteste cu religiozitate de fan efigiile miniaturale ale celor cinci maestri furiosi, manifestari ale unor lovituri celebre din tacticile luptatorului Shaolin. Morala kung fu (a lupta impotriva unui adversar inseamna a admira si respecta abilitatile acestuia intr-un perfect fair-play) este explicatia parabolei pergamentului destinat marelui Dragon Warrior (a fi puternic inseamna a te accepta asa cum esti, a te accepta asa cum esti inseamna a te cunoaste), iar profetiile si sfaturile maestrului Oogway au ceva din maximele criptice ale lui Lao Tse.

Flixster

Folclorul orientalizant se imbina binisor cu duelurile aeriene (“Crouching Tiger” in formula animata), cu montajul in alternanta (amintire a filmelor cu samurai semnate de Kurosawa), cu caracterizarea eminamente grafica a personajele secundare (cei 5 furiosi sint manifestari in miscare a unor pictograme in secvente ca batalia comuna impotriva lui Tai Lung sau fuga celor 5 maestri de la templu). Nici folosirea mincarii ca motor dramatic al educatiei facute de master Shifu recalcitrantului Po nu este noua: in 1996 “Sik San”/"The God Of Cookery" (regia Stephen Chow & Lik-Chi Lee) lanseaza wuxia-ul gastronomic. Cam acelasi lucru vrea sa insemne inlocuirea ustensilelor de razboi cu cele destinate consumului alimentar, comutarea secretului razboinic in ingredientul supei cu taitei a domnului Ping tatal, incrincenata batalie dintre maestru si invatacel pentru un ravioli.

Imi permit sa trec peste gagurile, simpatice dar deja intilnite in tot felul de Looney Tunes, si peste cascadele palavragiului panda, ca sa remarc ca vizualmente filmul rezida in echilibrul fragil dintre volumele aflata in continua miscare (marele Po vs fragilul sau tata, giscan de felul sau, burdihanul lui Po vs miscarile feline ale celor 5 furiosi, agilitatea lui Tai Lung vs masivitatea proasta a rinocerilor paznici in secventa evadarii). Imi permit sa remarc de asemenea ca avem de-a face cu unul dintre rarele specimene “Dreamworks” care se concentreaza mult mai bine pe atmosfera decit pe gaguri.

*****

Ce faci daca amesteci claie peste gramada o multime de capete ciuruite in cerc de unul si acelasi glont, de gloante anonime care lasa in urma o traiectorie curbilinie dupa ce fac lichidul ala viscos sa tisneasca la fiecare cinci minute, un tren care deraiaza spectaculos, masini super tari care mai ca nu zboara urmarindu-se, si apoi multe multe corpuri tatuate, umflate, desfigurate, ciuruite, hacuite ? Pai ce sa faci, obtii “Wanted”, marele thriller musai musai de vazut din vara lui 2008, semnat de o noua stea in devenire la capitolul regie de action movie. Vorbesc de Timur Bekmambetov care a spart box-office-ul rusesc cu ale sale “Night Watch”("Nocnoy dozor", 2004) si “Day Watch”("Dnevnoy dozor", 2006) si care acum debuteaza la Hollywood cu un subiect ingrat: adaptarea unui comic book. Aceasta este, se pare, proba de foc a tuturor regizorilor veniti de aiurea (vezi "Hulk", "Hellboy"), probabil pentru ca regizorii americani nu mai sint in stare de ceva vreme sa treaca de nivelul zero de interpretare al unor astfel de povesti (vezi “Fantastic Four” care de la primul episod al seriei isi dadea duhul, la fel ca si “X-men”). Insist pe “comic book“, spectatorul trebuie sa-si dea seama ca aceasta presupune un univers paralel unde totul este posibil (multe cronici au focalizat pe traiectoria foarte improbabila a gloantelor din “Wanted”). Nu este deci cazul sa ne punem problema veracitatii fenomenelor care au loc in lumea sectei Tesatorilor, alta gaselnita mai mult decit exploatata in lumea aventurii.

Flixster

Spectatorul care reuseste sa treaca peste obstacolele de genul verosimilitate, acceptarea unor personaje eroice si mai ales un plot uzat pina la mama tesaturii, poate gasi ceva interesant in felul in care scenaristii Michael Brandt si Derek Haas reusesc sa revalorifice tematica anilor 90. Avem de-a face deci cu brutalitatea lipsita de jena (“Fight Club”), cu eventuale probleme de personalitate schizoida (tot “Fight Club”) ale carei crize sint  datorate acceselor de panica; avem apoi de-a face cu actiunea “wachowskista” (“The Matrix”) - lipseste insa compilatia filozofica lipsita de vibe pe care, din fericire, Bekmambetov a inlocuit-o cu multa multa actiune.

Flixster

 

Stati ca nu s-a terminat, amintiti-va de “Delta Team”, organizatia paramilitara a sobolanilor din “Ratatouille” : o regasim aici in secventa SF dinspre final. Costumele din latex (“The Matrix”) sint si ele la ordinea zilei precum si o adiere de “Beowulf” (Angelina Jolie - Fox iese din baie cu aceeasi leganare din solduri ca si mama lui Grendel), cadavrele porcine folosite pentru antrenament vin din “Gangs of  New York” si amestecul ar putea continua. In cocktailul acesta cinematografic plin de citate din action movies din toate epocile, mi-a fost mult mai usor sa detectez, daca nu ironia, cel putin vigoarea cu care Bekmambetov vine sa-i invete pe americani ce-i aia adrenalina. Nu va pierdeti deci vremea punindu-va intrebari de tipul “ce-i aia “The Loom of Fate”? De ce citirea aia hipercomplicata a urzelii era de fapt un amarit de cod binar? Cum fac sobolanii sa fie in secunda doi in toata cladirea Tesatorilor? Cum poti sa scapi viu si relativ nevatamat cind trenul in care te afli se rupe in bucati la vreun  kilometru inaltime deasupra haului? Ce-s cu secventele alea in slo mo si vocea din off aproape copy/paste din “Fight Club”? De ce trebuie ca antrenamentul special al lui Wesley sa contina o doza buna de bataie zilnica?

Flixster

Ceea ce ar putea sa placa spectatorului interesat de actiune ar fi baletul gloante/pumni/cutite/explozii/ricoseuri/viteza/viteza si mai mare/ciocniri de masini care aproape ca nu se mai termina. Si cind se termina, nu prea ai senzatia ca trucurile s-au repetat si ce-i mai bine, putin iti pasa ca “Wanted”este o ecranizare dupa un  comic book din care producatorii nu au vrut sa retina tendintele sociopate si cruzimea gratuita a personajului desenat, rasist si sexist pina in maduva oaselor. Wesley a fost deci reconditionat, spalat, curatat si parfumat si i s-a dat pe mina actorului James Mc Avoy, care s-a descurcat onorabil pina la urma.

Flixster

Sa fiu sincera, n-as fi pastrat tonul asta moderat entuziast daca n-ar fi fost sfirsitul: nu morala aceea pe teava de mitraliera, ci secventa in care Wesley plin de singe, mort de epuizare se tiraste dimineata pe trotuar, se opreste la bancomat, vede ca in contul lui mai are 15 dolari, dupa care se lasa sa cada pe trotuar. Oameni trec pe linga el si nu-l baga in seama. O secunda dupa aceea, locul in care zacea Wesley este gol. Pai sa nu-ti vina sa pui putin piper in coktailul lui Bekmambetov interpretind tot delirul acesta ca pe un vis? Un vis urit ca in “Fight Club” in care naratorul descopera ca el si Tyler Durden sint totuna?

Incercati sa aplicati si grila asta de “lectura” a filmului, mie mi s-a parut ca merita si dintr-o data mi-am dat seama ca, al naiba Timur asta, i-a facut pe toti “marvelii” astia din ultimii ani.