 |
| Das Fraulein |
Iata in sfirsit un film elvetian “cu vîna”, scris (Andrea Štaka), scenarizat de femei (Marie Kreutzer, Barbara Albert) si regizat de debutanta
Andrea Štaka (Leopardul de Aur la Locarno in 2006) care alege un subiect
indelung dezbatut de filmele “cu mesaj multicultural“. “Das Fräulein” amesteca problema imigratiei
(mai vechi si mai noi) combinata cu cea a adaptarii la noile conditii de viata,
apoi identitatea celor care aleg sa se stabileasca in alta tara,
dorul de acasa, dezradacinarea, intoarcerea (de cele mai multe ori imposibila
sau perceputa ca fiind fara rost) si in subsidiar razboiul din Balcani cu toate
relele lui. In principiu, ceea ce vedem pe ecran, adica povestea a trei femei,
una croata, alta bosniaca si in fine a treia sirboaica care se intilnesc in
peisajul neutru si rece din Zürich.
“Das Fräulein” ar putea foarte bine fi
Ruza, o femeie singura, reglata ca un ceasornic elvetian, a carei singura
mindrie este “ceea ce a realizat ea” singura fiind intr-unul dintre cele mai
conservatoare orase elvetiene, adica sa devina patroana unei cantine fara nume,
undeva la periferie, unde majoritatea clientilor sint emigranti din Balcani.
“Das Fräulein” ar putea foarte bine fi si Ana, tinara bosniaca debarcata nu se
stie de ce in acelasi oras, care zgiltiie viata Ruzei si a Milei din temelii cu
lipsa de consideratie a cuiva caruia numai de moarte i-e frica. Personajul
principal este de fapt cuplul acesta insolit intre Ruza fata batrina si Ana cea
libertina, amindoua isi descopera afinitati incredibile: nici una nu vrea sa
stie despre razboi, nici una nu mai intelege ce inseamna tara
de origine, nici una nu mai are pe nimeni alaturi. Ruza traieste in trecutul
deceptionant pe care l-a izolat intr-o cutie sus pe dulap, Ana se agata de
cutia cu dintii de lapte ai fratelui sau ucis probabil la Sarajevo.
Scenariul stie sa fie foarte nuantat in ceea ce priveste
emigratia care nu este deloc un bloc omogen: Ante vrea sa se reintoarca in
Croatia unde fantasmeaza pe o mega casa care inghite economiile cuplului, pe
cind Mila prefera sa-si cumpere o haina noua si sa ramina alaturi de copii,
barbatii de virsta mijlocie observa imediat ca Ana vorbeste mai bine germana
decit ei, care sint de 20 de ani in Elvetia; Ruza care se afla la Zurich de 25
de ani spune ca vine din “Iugoslavia”, desi conglomeratul acesta de natii nu
mai exista demult. Alaturi de ei, foarte discreti, se afla “ceilalti”, cele
citeva prezente episodice indigene : barbatii agatati ici–colo de Ana, amorfi,
politicosi dar indiferenti, care intreaba cel mult “cum era in Sarajevo
cind era razboi”, sau medicii care ii sugereaza tinerei bolnave de leucemie sa
se intoarca in tara, tratamentul se poate face si la Sarajevo. Numai ca ei nu stiu ca Ana a sosit
la Zürich nu neaparat pentru a se insanatosi, ea cauta orice, numai ajutor nu.
Mi-era teama ca filmul va merge pe panta melodrama cu
piscuri inzapezite, numai ca in sfirsit degetul Anei care face autostopul
probabil in directia Geneva salveaza intreaga pelicula de dulcegariile in care
putea sa cada. Ana este o calatoare pentru ca viata insasi este eranta, pentru
ca lucrul de care-i e frica este, cum ziceam, moartea si de asta fuge ea, care
prefera sa mizeze tot pe un singur jeton absolut toti banii. Prin privirea
Anei, reactia indigena la noii migranti datorati razboiului iese in evidenta
fara prea mult tam tam si discutii despre dinamica populatiilor balcanice
inainte si dupa: un batrin care hraneste porumbeii se uita urit la ea,
crezind-o hoata, tinarul ipohondru doreste sa aiba grija de ea si-i ofera
pastilele sale preferate. Toate acestea trebuiau sa se lipeasca de geografia
aceea helvetica de carte postala : muntii inalti zapada si lacurile ascunse de
bruma muntelui (“-Cum e aici primavara ?" intreaba Ana ”-Pai cred ca la
fel dar fara zapada“ concluzioneaza Ruza) care nu au de-a face cu cotidianul
adevarat, exclusiv citadin, gri, inghetat si mai ales lipsit de prietenie.
 |
| Das Fraulein |
Si pentru ca toate pornesc de la imigratie,
identitatea este si ea discutata destul de subtil de scenariu. La un moment
dat, Mila prinde din zbor imaginea televizata a unui paianjen care-si tese
plasa, cu alte cuvinte asta inseamna dezradacinarea. Circotasii din cantina o
intreaba pe Ana “cum mai e in Bosnia”,
ea le raspunde “mergeti si vedeti”, or cine are chef sa se mai intoarca ? Ruza
vorbeste din ce in ce mai mult limba materna in contact cu Ana, “uitind”
germana, in final o vedem zimbind fotografiilor pe care le coboara de pe dulap
si le infige, usurata parca, in perete deasupra patului. Gestul asumarii
trecutului este blind, Mila ridica din umeri cu tristete si decide sa ramina in
Elvetia pentru totdeauna, iar Ana alege sa-si consume energia vitala intr-o ultima
si mare calatorie.
Tot de la imigratie porneste si subiectul
adiacent al maladiei care dealtfel mi se pare cel mai putin interesant, Ana
putea fi ea insasi fara leucemie. Probabil gaselnita aceasta i-a permis Ruzei
sa se “inmoaie” rapid, sa renunte la economiile de-o viata si sa se preocupe
rapid si neconditionat de soarta Anei.
Spuneam la inceput ca “Das Fräulein“ este
un film puternic si coerent in abordarea subiectului ales. Intr-o tara in care productia cinematografica este destul de
modesta si mai ales uimitor de atona pentru diversitatea culturala de care se
bucura Elvetia (20% din populatie nu poseda pasaport elvetian; a doua
comunitate de imigranti ca numar este cea sirba). Nu-i deci de mirare ca unul
dintre cele mai mari succese elvetiene a fost “Die
Schweizermacher” (regia Rolf Lyssy-1978), satira care abordeaza...
dificultatile unui strain in a obtine nationalitatea elvetiana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu