Wikipedia |
Goooood morninnnnng, Mumbai !" (va mai
aduceti aminte de Robin Williams in rol de DJ in "Good Morning, Vietnam"?) este
refrenul care ritmeaza aventurile lui Munna alias Murli Prasad Sharma (Sanjay
Dutt) si ale amicului Circuit (Arshad Warsi) in feeria comica “Lage Raho Munna Bhai” (2006). Avem
de-a face cu al doilea film al regizorului Rajkumar Hirani, care dupa ani buni
de lucrat in departamentul tehnic, propulsat fiind de popularul producator
Vidhu Vinod Chopra, a devenit regizor si s-a lansat cu "Munna Bhai M.B.B.S.", o comedie
nebuna in care gangsterul Munna incearca sa devina medic chirurg din dragoste
pentru o fata. Ideea a fost un important succes de casa, sequel-ul insa este
considerat cel mai vizionat film din istoria cinematografiei indiene, iar
duo-ul Munnabhai si Circuit sint astazi legende vii.
"Lage Raho Munna Bhai" intra in
standardul comediei populare cu secventele cintate si dansate, costumele
multicolore, umorul de situatie si de limbaj (mai greu detectabil) si povestea
de dragoste in jurul careia se roteste intreaga intriga. Ceea ce da savoare si
particularizeaza in mod special noile aventuri ale lui Munnabhai este resuscitarea imaginii lui Gandhi,
parintele Indiei moderne si a gandhismului dezbarat de hatisurile filozofice si
ideologice si tradus in limbajul cel mai simplu. Ceea ce conteaza este modul in
care satyagraha (“Adevarul (satya) implica iubire, iar fermitatea (agraha) da nastere
la forta si prin aceasta ii serveste ca sinonim...adica, Forta care este
nascuta din Adevar si Iubire sau non violenta” in "The Essential Gandhi:An
Anthology of His Writings on His Life, Work, and Ideas” - Mahatma Gandhi ,
Vintage Books 2002 p.77) devine in comedia actuala “Gandhigiri”, derivatul
practic promovat de Munnabhai.
Acesta este primul care sufera aceasta
transformare, nu neaparat pentru dragostea pe care i-o poarta lui Jhanvi, ci
pentru ca, in ciuda statutului de rupator de oase si gangster de cartier, el
are o inima mare. Convertirea lui Munnabhai este intr-adevar simplist-romantica
si tine de traditia eroilor care cu o singura mina rastoarna un guvern si
reusesc sa remedieze inegalitatea structurala a societatii printr-o interventie
individuala exceptionala. Nu cercetati atit forma cit contextul pe care filmul
il arata prin comedie. Munnabhai, in dorinta de a deveni profesor specialist in
gandhism, se duce sa studieze la muzeul lui Mahatma, un soi de hardughie in
care nimeni nu a mai intrat de ani de zile (sa nu uitam, in politica indiana
contemporana, Nehru si Indira Gandhi sint mult mai bine vazuti decit Bapu, care
in anii 90 a fost chiar “acuzat” de ideologii partidului nationalist Bharatiya
Janata de a fi oferit lumii o “Indie moliie”).
Cu toate astea, nimeni nu i-a contestat lui
Mahatma crearea Indiei ca stat independent, ca dovada figura lui care
perdureaza pe rupiile de toate valorile aflate in circulatie si statuile de la
mai toate colturile de strada. Bapu al lui Rajkumari Hirani este insa un duh
viu care are chef sa iasa din starea de mineralizare si de inhumare in muzee si
in cartile de istorie, dorinta lui este sa reintre in inimile oamenilor. Nu se
stie foarte bine daca Munna sufera de viziuni datorate unui ciudat exces
hormonal sau Mohandas Karamchand Gandhi este pe bune o fantoma jucausa care-l
foloseste pe tinarul indragostit pentru a repune pe picioare prostestul civil
in forma lui moderna (Gandhigiri) bazat pe forta morala in locul brutalitatii
fizice si psihice (“Dadagiri”), am senzatia ca acea conferinta de presa care
demasca impostura lui Munnabhai este o festa jucata de catre insusi Bapu
tinarului sau promotor care lua prea in serios carisma acumulata prin
emisiunile radio.
Ceea ce conteaza insa este imaginea lui
Gandhi, aflata departe de ceea ce ecranizarile lui Richard Attenborough and Shyam Benegal au vrut sa faca din
personajul istoric; aici avem de-a face cu un Bapu foarte pe gustul imageriei
populare, iar Ghandigiri intra in terminologia culturala ca valoare absolut
practicabila (bunul vecin de neclintit in politetea sa surizinda, batrinul
pensionar obligat sa faca fata functionarului corupt, tinarul care a
pierdut banii tatalui la bursa, golanul care aplica zimbind morala non violenta
atunci cind este palmuit) si ca unica arma eficace impotriva unei lumi politic
si social corupte. Scenaristic vorbind, pentru eventualul spectator occidental
aceste mici scenete ar putea functiona ca parabole ilustrativ comice ale unei
innoiri morale (nu neaparat a Indiei).
In subtext, succesul neasteptat de care se
bucura Munnabhai ca prezentator radio si sfatuitor in ale gandhigiri se trage
de la drama celor citiva batrini abandonati de familii si adoptati de catre
Jhanvi si locuind in ultima casa din cartierul ultramodern de cladiri de
birouri. Munnabhai alias Murli Prasad Sharmam, marele profesor cistigator al
concursului radiofonic dedicat lui Bapu, este invitat de vocea viselor lui sa
tina acestor batrinei o conferinta despre gandhism. Protejatii lui Jhanvi sint
primii care percuteaza la discursul incendiar al lui Munna dictat de fantoma
lui Bapu, ei sint cei care-si aduc inca aminte de Gandhi si de politica sa, ei
sint ceea ce India
de azi doreste sa uite cit mai repede adica valorile “traditionale” le
trecutului.
Spectatorul mai putin obisnuit cu filmele
hindi poate fi izbit in egala masura de felul in care sint organizate partile
dansate si cintate din “Aventurile lui Munnabhai”; de obicei acest gen de
aparte-uri pica putin cam ca musca-n lapte, aici am impresia ca regizorul
incearca sa transforme coregrafia si muzica intr-o ilustrare a starilor de
spirit prin care trece Munna (cel mai revelator in acest sens este Samjho Ho Hi
Gaya : Munna beat cui ii explica lui Circuit cum a reusit el s-o faca praf pe
Jhanvi, toate astea se intimpla noaptea pe-o straduta din suburbia in care cei
doi prieteni locuiesc, printre bazinele spalatorilor. Dintr-o data incepe
cintecul si intunericul cel mai sumbru devine o arena a circului in toata
puterea cuvintului, cu lei de plus, paiete, dansatoare si tot ce se cuvine.
Am avut deci de-a face cu o comedie in care
interactiunea dintre Munna, Circuit si Bapu transforma un fond moralizator
intr-un divertisment fara timpi morti, foarte optimist, dotat cu dialoguri
simpatice de la care poti iesi rizind cu gura pina la urechi. Ar fi interesant
de notat apropierea filmului lui Rajkumar Hirani de povestile morale in
registru comic ale lui Frank Capra precum si faptul ca
"Lage Raho Munna Bhai" a fost primul film bollywoodian care a iesit
in salile americane. Si mai interesant ar fi de notat enormul impact real pe
care filmul l-a avut in India unde, de la Mumbai la Hyderabad, tinerele fete se
uita foarte atent la felul in care logodnicii vorbesc cu chelnerii,
functionarii corupti sint tratati cu buchete de flori in caz de abuz, gangsteri
periculosi se caiesc public din proprie initiativa, iar studentii si
mestesugarii marunti asimileaza gandhismul altfel decit au facut-o in scoala.
Awesome
RăspundețiȘtergere