BFF - Hey Ram ! de Kamal Hassan

Wikipedia

Publicul larg spectator sufera de o ciudata miopie in ceea ce priveste cultura indiana. Si inca, literatura este cit de cit acceptata. Toata lumea il stie pe Salman Rushdie din cauza “Versetelor satanice”, noua editura Taj Books & Media incepe sa traduca romanele autorilor indieni anglofoni deja consacrati; sa vezi “Devdas” in rafturile librariilor este aproape un soc cultural pentru cititorul obisnuit sa-si fereasca ochii de cioacele “spiritualiste”. Incercati insa sa vedeti reactia la filmele indiene de pe forumurile de cinema, e lapidare curata si dispret de taliban.

De aceea am apreciat foarte mult initiativa BFF de a aduna fie numai si patru filme indiene (au fost numai trei, de fapt) despre care, evident, s-a vorbit foarte putin. Pentru majoritatea, cinema indian egal Bollywood, iar acesta din urma inseamna 100% kitsch, in care muzica seamana cu manelele, dansurile sint caraghioase iar scenariile idioate pentru ca neinteresate de sex, violenta si povesti adevarate. Escapism curat, frate, cu o reteta standard: love story, minim sase cintece condimentate cu dansuri altfel filmul este prost cotat, femei frumoase - fara scene fierbinti - filmate doar in decorul de mucava (si trebuie sa se vada ca e mucava) de la Bollywood, durata de peste doua ore. Este foarte adevarat, din cele 800-1000 de filme facute anual, majoritatea sint imposibil de consumat de catre publicul european; relevanta este insa prezenta masiva a publicului indian in SALILE de cinema, care lasa mult mult in urma experienta cinematografica de oriunde altundeva. Selectionerii filmelor indiene de festival au insa ce aduce chiar si intr-un Bucuresti prea putin interesat de asa ceva; se fac si filme fara sari-uri ude in ploaie.

FantastikIndia

De exemplu “Hey Ram !” al adulatului (in India) actor Kamal Hassan care a jucat, de la 6 ani incepind, in mai mult de 150 de filme in toate limbile de circulatie din subcontinentul indian. In ceea ce priveste activitatea sa de regizor, dificil de gasit informatii concludente, siturile si blogurile acorda un spatiu enorm actorului si lasa deoparte regizorul, care dealtfel nu a avut mare succes la public nici cu “Hey, Ram!” (2000) si nici cu “Virumaandi” (2004). Ca simpla anecdota, blockbuster-ul cel mai scump din cinematograful indian, abia iesit pe piata in iunie anul acesta, ”Darsavatharam” (= Ten avatars) este scenarizat de Kamal Hassan care joaca in acest mega film nu mai putin de 10 roluri, printre care pe cele ale lui George W. Bush si Christian Fletcher.

Proiectul “Hey Ram!” este coplesitor: cum sa vorbesti despre asasinarea lui Mahatma Gandhi la modul comestibil, dar nu foarte popular ? Cum sa pui in scena zeci de personaje si sa conturezi o epoca, sau mai degraba un sir de epoci, care pleaca din 1946 si ajunge la confruntarile interetnice din prezent ? Cum sa aduci vorba despre lectia de morala a istoriei si sa si scoti bani din asta ? Cum sa faci un film multilingv in care bengali, hindi si tamil se amesteca cu engleza?

Cuvertura istoriei

Filmul este o tesatura de flashback-uri in care brahmanul de origine tamila Saket Ram (Kamal Hassan), 89 de ani, muribund fiind, isi rememoreaza adevarata poveste a vietii sale: tineretea petrecuta pe santierele arheologice de la Mohenjo Daro impreuna cu amicii sai, musulmanul Amjad Ali Khan (Shah Rukh Khan) si hindusul pakistanez Manohar, crearea statului Pakistan si intoarcerea la Calcutta, uciderea primei sotii Aparna (Rani Mukherjee) in masacrele organizate de musulmani cu aceasta ocazie, intilnirea cu fanaticii hindusi condusi de Shriram Abyankar (Atul Kulkarni) care cred ca laxismul lui Gandhi in chestiunea musulmana este sursa tuturor tensiunilor interetnice. Este inceputul unei lungi perioade in care Saket se reintoarce in familie, se recasatoreste pentru ca asa vrea aceasta si cade victima urii religioase intre hindusi si musulmani, acceptind sa faca parte din grupul de extremisti care organizeaza un atentat la la viata lui Mahatma. Atentatul are loc, nu inainte ca Saket sa-l reintilneasca pe Amjad in Delhi, sa-l cunoasca pe Gandhi si sa fie subjugat de naturaletea si umanitatea acestuia. Desele intoarceri in prezentul muribund (Saket are proasta idee de a muri la o aniversare de 6 decembrie, in care comunitatea musulmana sarbatoreste cu cocktailuri molotov distrugerea unei moschei din Ayodhya, considerat de hindusi locul de nastere al eroului zeu Ram) asa incit ambulanta nu mai poate ajunge la spital la timp si batrinul are impresia ca luptele de strada sint de fapt cosmarurile care-l chinuie dintotdeauna. Sfirsitul aduna apoteotic noua generatie (nepotul lui Saket si cel al lui Gandhi, adica Tushar Gandhi care se joaca pe sine insusi) intr-o imensa camera-relicvar cu profilul marelui om de stat desenat cu carbune pe perete.

In cinematograful indian, povestea lui Gandhi nu este un tabu, violentele religioase cam da, extremismele la fel. Multi s-au intrebat cum a reusit filmul acesta sa treaca de cenzura, de vreme ce, in parte, canavaua istorica se invirte in jurul ideii foarte actuale despre cum se construieste un terorist. Avea dreptate scriitorul Yasmina Khadra cind afirma intr-un interviu ca “atunci cind televiziunea se opreste asupra unui atentat, sint aratate corpuri sfirtecate si resturi calcinate, singe, oameni urlind si cu asta basta. Sintem transpusi in starea de soc a momentului,“ luciditatea fiind lasata la o parte.

FantastikIndia

”Hey Ram” foloseste in egala masura violenta de strada, delirul personal indus de oroarea crimei si de culpabilitate, dar si reflectia de subtext a transformarii unui intelectual intr-un maniac in stare sa-si lase balta familia pentru a arata “ca mai exista barbati adevarati printre hindusi” (vezi declaratia adevaratului ucigas al lui Gandhi, Nathuram Godse). Si asta in paralel cu secvente in care multimea este usor prostita de declaratii “oneste” ale oamenilor politici ai momentului si cu racolajul practicat de grupurile hinduse care nu ezita sa foloseasca opiacee pentru a intretine delirul religios al “alesilor”.

FantastikIndia

Mecanismul istoriei se invirte in jurul liberului arbitru (razbunare vs non violenta), iar intrebarea recurenta este “sintem animale sau oameni civilizati ?”. Raspunsul este ilustrat prin oglinda prezentului (ziua de 6 decembrie in care moare Saket evoca miscarile nationalist hinduse foarte active in anii 90 culminind cu actiuni violente anti-musulmane intens exploatate politic). Se reia fatala proclamatie a “actiunii directe” din 16 august 1946 care a dat nastere masacrului de la Calcutta ca raspuns la independenta Pakistanului. Raspunsul este de asemenea dat de Saket Ram, personaj in intregime fictiv, a carui poveste explica intre altele traiectoria unui terorist generic in care telurile politice, indoctrinarea, resentimentele personale si un pic de sechele ale socului traumatic de dupa masacru nu lipsesc.

FantastikIndia

“Hey Ram!” are un subtitlu evocator (“an experiment with truth”) pentru cei care cunosc autobiografia lui Gandhi din 1929, experimentul fiind construirea unei Indii multiculturale si tolerante din punct de vedere religios. Nu prea inteleg care este punctul de vedere al lui Kamal Hassan: pe de o parte la moartea lui Saket Ram cele care il jelesc sint Mythili, a doua sotie, si vaduva prietenului sau musulman Amjad, pe de alta parte batrinul decedeaza intr-un amarit de adapost improvizat datorita luptei de strada dintre politie si protestanti. Sa intelegem deci ca experimentul ghandian nu poate reusi pentru ca utopic, creatie a unui spirit aparte imposibil de imitat de care el insusi este constient ? Bapu (Naseeruddin Shah) made by Kamal Hassan este un personaj ciudat: desi intregul film se invirte in jurul actelor, spuselor, ecourilor sale, omul apare in putine secvente si atunci se bilbiie, glumeste, este girbovit ca vai de el, are incertitudini si nu se simte deloc Mahatma. Richard Attenborough ("Gandhi", 1982) si Shyam Benegal ("The Making of the Mahatma", 1996) au creat niste variante mult mai impunatoare si mai plictisitoare prin moralitatea lor monolitica, Hassam ii reda si umanitatea si charisma cu care il poate fascina intr-atit pe un tip ca Saket care nu are mai nimic din omonimul sau din “Ramayana”.

Istorie si fictiune

Un singur lucru ar fi de spus la acest capitol si care sare in ochi spectatorului avizat: inca din inceput, in discutia cu medicul aflat la capatiiul bolnavului, nepotul lui Saket Ram vorbeste depre personalitatea aparte a bunicului care nu obosea sa spuna povesti; acestea nu incep insa niciodata prin “era odata“ ci prin “eram odata”, oricit de vechi or fi fost ele. Raportarea istoriei la persoana intii este surprinzatoare in cazul unui reputat arheolog, spirit mai degraba ateu (precum Kamal Hassan dealtfel) si cultivat. Foarte competenta critica a lui Philip Lutgendorf vorbeste despre raportarea de subtext a regizorul la substratul legendar al Ramayanei care poate transforma filmul intr-o alegorie socio politica. In “Ramayana” eroul zeu sufera acelasi tip de traumatism atunci cind o pierde pe Sita, “fata din Mithila”, adica Mithili, de unde si calatoria lui de-a lungul si de-a latul tarii in cautare de razbunare. Arderea efigiei demonului Ravana la care Saket ia parte este punctul culminant al sarbatorii hinduse Ram-lila, ocazie cu care in anii 30 a fost fondata organizatia extremista din care a facut parte si adevaratul ucigas al lui Gandhi. Lutgendorf remarca iarasi ca Saket este nevoit sa isi inventeze la minut un frate geaman convertit la musulmanism din dragoste pe care l-ar chema “Bharat”, iar inventia aceasta, deloc gratuita, da un nume “chestiunii musulmane” si incearca sa impace amicitia pentru Amjad si resentimentele comunitare.

FantastikIndia

Cite ceva despre conceptia cinematografica

“Hey Ram” are curajul sa propuna publicului indian o noua conceptie legata de imbinarea dintre imagine si muzica: avem de-a face cu un singur dans “clasic” à la Bollywood, partitura muzicala este deosebit de delicata si de occidentala, folosind intens pianul si evitind pe cit posibil sansoneta indiana. La un moment dat, Hassan prefera sa amestece partitura muzicala cu lirismul unei poezii recitate de Aparna in scenele de intimitate care nu se feresc deloc sa fie senzuale (iarasi, multi s-au intrebat cum a scapat cenzurii sarutul acesta mult prea realist pe care il schimba Aparna si Saket). Pianul acesta revine din cind in cind in existenta personajului Saket si marcheaza momentele de rememorare dureroasa, pianul este Aparna. Cu totul aparte este genericul de sfirsit peste care compozitorul indian Ilayaraja lipeste un imn hindus in ritm de rock ("Ram Ram, he he Ram Ram, Ram Ram asalaam Ram Ram"). Sincera sa fiu nu ma asteptam la asa ceva nici sa ma pici cu ceara, ce a iesit insa imi place!

Vizual vorbind, “Hey Ram” baga pe git spectatorului indian (fara succes la public dealtfel) un amestec de efecte speciale si filmari realiste uimitor. Ingurgitarea opiaceului de catre Saket cu ocazia invitatiei maharajahului anonim este folosita spectaculos de catre Hassan: delirul lui Saket o transforma pe Mithili intr-un superb Mauser cu pat rabatabil si foarte senzual, corpurile lor se confunda intr-un virtej de tesaturi suspendate intr-o atmosfera ciudata, un ochi poate foarte usor deveni o tinta de tir iar eroul isi asuma misiunea de terorist in momentul in care corpul lui devine expresia musculoasa a unui “Rama razboinic“ a carui extensie perfecta este arma. Atributele sale virile (corpul hipermasculin, parul lung, costumatia traditionala) sint dezvaluite de ciudata furtuna de nisip care il bintuie intr-un spatiu irealist. Inserturile de acest gen sint foarte reusite si inlocuiesc modalitatile scenaristice traditionale pe care Hollywood-ului ar avea ideea sa le foloseasca in acest scop.

FantastikIndia

Tot de conceptia vizuala tine si opozitia coloristica intre trecutul plin de culoare (filmat in locatie, cu o multime de accesorii decorative foarte credibile precum motocicleta de demult a lui Saket sau incredibilele automobile de colectie) si prezentul monocrom. Care se coloreaza doar atunci cind noua generatie deschide larg ferestrele camerei muzeu si lasa soarele (si genericul de final) sa intre. Cele citeva secvente care suporta bine flashback-ul in flashback nu sint deloc greoaie, ba dimpotriva, e lucru mare sa joci tare cu un procedeu atipic pentru Bollywood.

Toate acestea ma fac sa ma gindesc la “Hey Ram” ca la un experiment cinematografic interesant si onest care merita explorat cu interes pina si de catre talibanii de pe forumurile de cinema.