A murit Jo

Vertigo Magazine

Jo alias Youssef Chahine a murit duminica 27 iulie la Cairo. Alexandrin de felul lui, cu o familie atit de amestecata incit Jo se putea lauda ca in vinele lui curgea singe din intreg Orientul Mijlociu, a fost considerat pe drept cuvint ”constiinta cinematografica a lumii arabe”. Indragostit pentru totdeauna de Alexandria natala, oras caruia i-a inchinat o superba (si de negasit pe net) trilogie si poemul cinematografic "Iskanderija, kaman oue kaman" /"Alexandria Again and Forever" (1990), Jo a inceput prin a fugi la 17 ani in Los Angeles ca sa invete sa-l joace pe Hamlet (vezi “Alexandrie… New York", 2004). Reintors in 1948 in Egipt, Jo se pune pe facut filme: "Baba Amin" / "Father Amine" (1950), "Siraa Fil-Mina" / "Dark Waters" (1956) - primul film arab care vorbeste despre lumea minerilor, "Bab el hadid" / "Cairo:Central Station" (1958), in care el insusi joaca in rolul unui Quasimodo de cartier, voyeur infirm si schizofren care va ajunge pina la urma la crima.

Urmeaza perioada mai putin fericita a lui Jo, impregnata de discursuri nationaliste ("Saladin", 1963), sau realist socialiste inspirate de cinematograful sovietic - "Fagr Yom gedid" / "Dawn of a New Day" (1964), "Al Ard"/"The Earth" (1969). Perioada aceasta nu dureaza mult, Jo continua cu satira debandadei din armata egipteana pe fondul Razboiului de Sase Zile "Al Asfour"/"The Sparrow" (1972) si Egiptul lui Nasser in "Intilak" (1974). Satira sociala se imbina uneori cu subiecte mai ciudate precum "Awdat al ibn al dal"/"The Return of the Prodigal Son" (1976), in care Jo face apologia fiului risipitor, decadent si dezertor, saltimbanc si totusi nesupus compromisurilor.

Jo trece cu usurinta de la filmul istoric "Adieu Bonaparte" (1985, un Patrice Chéreau sublim de ridicol), la melodramatice adaptari literare ("Al Yawm al-Sadis"/ "The Sixth Day" dupa romanul scriitoarei Andrée Chedid).

“Nu mi-a fost niciodata frica de moarte, nu am vazut-o niciodata venind" - spunea Jo in  1977 in urma unei operatii pe cord deschis pe care tocmai o suferise. "Singurul lucru care ma ingrozeste sint fanaticii”. Care fanatici s-au luat de unul dintre cele mai frumoase filme ale sale "Al Mohager" / "The Emigrant" (1994), portret destul de transparent al profetului Iosif din Vechiul Testament si apologie a desavirsirii prin imbratisarea culturii fara frontiere. Asta i-a adus o fatwa si un proces indelungat care sfirseste prin a considera ca “The Emigrant” este blasfemie. Ironie a sortii, filmul va fi ulterior cel mai mare succes al lui Chahine in Egipt. Nu pot sa nu amintesc aici ciudatenia numita "Skoot hansawwar" / "Silence...We're Rolling" (2001) care readuce la suprafata Egiptul de altadata, cu cinematograful sau popular si happy end-ul sarbatoresc din final, cumva chintesenta a cinema-ului lui Chahine, romantic si cosmopolit, galagios si bonom, detestind mai ales extremismele si fanatismele, fascinat fiind in egala masura de Hollywood-ul din perioada sa de glorie si urindu-l in egala masura pe cel de dupa aceea.