Motto :
“Chari-ooot... La terra,
la terra
ci porterà fortuna.
La luna,
la luna
ci svelerà il domani.”
Sub umbrela acestui titlu am adunat filme vazute mai ieri la cinema si pe care n-as indrazni sa le numesc politice: “Fast Food nation” de Richard Linklater si “Mio Fratello E Figlio Unico” de Daniele Luchetti. Unul a iesit in 2006, prezentat fiind pentru prima oara la Cannes, celalalt in 2007, amindoua au ajuns destul de tirziu pe ecranele romanesti si distribuite pe furis, vara, cind lumea are chef mai degraba de-alde Zohani, Stani si alte Mumii.
 |
| movieplayer.it |
 |
| Wikipedia |
Cite ceva despre hrana
“Traffic with meat" sau "the Nashville of meat", cam asa a fost supranumit mai in gluma mai in serios ”Fast Food Nation”, aproape geamanul lui “Super Size Me” (regia Morgan Spurlock). Diferenta ar fi, zice Linklater, una de pozitionare in raport cu fast food-ul: “daca punem ambele filme unul linga altul, al lui (filmul lui Spurlock) vorbeste despre unde merge burger-ul - adica efectele pe care acesta la are asupra corpului de indata ce este ingerat - in timp ce al meu explica de unde vine chifteaua, vorbind despre muncitori si animale.”
Ocupat fiind cu parcursul standardizat al pucurilor acelea procesate de carne incredibil de roza, Linklater nu uita sa mai faca din cind in cind o pauza de masa; destinatia este mai tot timpul vreun restaurant fast food, Mickey’s daca se poate, asa cum cu onor procedeaza Don in calatoria sa din Colorado. Agrementati cu cartofi rumeni, cu bere sau coca cola, mustind de ketchup, imensii hamburgherii de oriunde au un revers atunci cind, in stadiul de rondele aplatizate si inghetate, sint scapate pe jos sau asezonate cu vreun scuipat, dupa ce au fost uitate pe plitele sfiriinde de vreun angajat adolescentin. Sa zicem ca asta este un accident (linia de ambalare UCP este de-a dreptul farmaceutica), ramine sa vedem cum ne impacam cu sticlutele in care aroma de gratar proaspat este pura combinatie chimica de aditivi. (“Industria mirosurilor alimentare vine din cea a parfumurilor - spune Eric Schlosser- Hrana procesata are nevoie de arome chimicale, cele naturale fiind distruse, asa ca specialistii s-au orientat catre parfumuri a caror tehnologie a avut dintotdeauna de-a face cu uleiurile esentiale. Industria americana a aromelor alimentare a fost pusa pe roate de cea europeana a parfumurilor si multe mirosuri si gusturi de hrana sanatoasa provin din aceleasi fabrici.”)
 |
| Fast Food Nation - Starpulse.com |
Probabil ca astfel de detalii sint atit de obisnuite in bucataria din spate, incit ceea ce conteaza este staruinta cu care, inca din prima secventa, un travelling printre mesele unui restaurant, camera alege sa stea mai tot timpul cu lentila in mincare. Aceeasi miscare ceva mai tirziu cind fiica si mama celibatara iau “masa” impreuna, adica o punga cu ceva decongelata in cuptorul cu microunde si inghitita in fuga pe un colt de masa. Mincarea este insa eludata cu ocazia primei iesiri a cuplului Raul-Sylvia la un restaurant fast food, se vorbeste insa despre meniu o fajita de pui, da dar puiul era congelat, remarca Sylvia. Raul, mai conciliant, spune ca oricum era bun, ca la o ulterioara iesire papilele lor gustative urmau sa incerce pizza. Iata doua feluri de mincare trecute pe indexul “american dream” alaturi de faimosul Big One in hainute de carton in culorile Stars and Stripes, feluri la care emigrantul viseaza nu atit pentru ca sint bune, ci pentru ca fac parte din meniul complet pe care trebuie sa-l comanzi trecind frontiera. Asadar pizza, fajitas de pui prefabricate si eventual un Chrysler. Sau poate cele doua porti de “itty bitty” la pachet pe care copiii mexicani le primesc cu zimbet larg cu ocazia trecerii granitei impreuna cu un ”Welcome to the United States”.
“Mio Fratello...” este mult mai avar cu reprezentarile hranei, acestea sint legate mai degraba de relatia profunda pe care Accio o dezvolta cu cele doua femei cu adevarat adulte din viata sa : mama sa si Bella. Devenit amant al acesteia din urma, Accio este aratat intr-o scurta secventa servit de aceasta la masa, mimetism al mesei luate in familia traditionala, amintire a meselor pe care Accio copil le servise in casa Bellei si a lui Mario. Urmeaza apoi un scurt comentariu al vocii din off despre revoltele anului 1968 care izbucnesc peste tot, numai in Latina nu. Accio petrece 1968 acasa mincind supele mamei; camera se muta aici pe doua farfurii acoperite care mentin continutul la cald pe care miinile lui Accio le dezvelesc incet. Hrana este aici sinonima cu cresterea, maturizarea sexuala si sentimentala. (“Intuiam, spune Accio din off, ca Bella ma invata ceva care-mi va servi si dupa anii 60”), cu coconul protector familial. Nu degeaba integrarea micutului Amedeo coincide cu vinatoarea de prajiturele in bucatarie in compania bunicului.
Cite ceva despre mame
Filmul lui Daniele Luchetti este o fresca de familie a carei coeziune este asigurata de mama. Spirit practic care-si creste copii in stilul vechi (cu cureaua, cu scaltoacele si cu munca facuta acasa), pasionala si impulsiva, ea nu ezita sa-si arate preferintele evidente pentru fiul cel mare, al carui sarm natural opereaza discrepante in fratrie. Parerile clare ale mamei Benassi (femeia trebuie sa stea acasa intretinuta fiind de barbat) agrementate de interminabile scandaluri contradictorii transeaza viitorul lui Accio fara sa tina cont de aptitudinile sale naturale pentru limbile clasice, cenzurindu-i apoi brutal baiatului dorinta de a face “propria revolutie“ fascista in scoala in contraparte la actiunile organizate de Manrico in fabrica. Se poate intelege ca mama aceasta muncitoare si hranitoare este in naivitatea ei cea care intretine dorinta de diferentiere a lui Accio, impins continuu de pofta de a se dezice pe cit posibil de cultul lui Manrico.
 |
| Movieplayer.it |
“Fast Food Nation” in schimb nu propune modele materne strivitoare, regizorul a dorit ca Patricia Arquette sa o incarneze pe Cindy, mama celibatara refugiata in propria-i adolescenta si ducind-o de azi pe miine, complet opaca la viitor, interpretind trecutul turbulent al fratelui ca manifestare vedetista. Cindy face parte din acei “gli ultimi”, talpa clasei muncitoare usor manevrabila si profund pasiva, multumindu-se cu saculetii incalziti la microunde si cu folosirea pe furis a garderobei fiicei in speranta regasirii timpului pierdut. ”Acum - spune regizorul - daca vrei sa maninci sanatos, esti elitist.”
Violenta si supraveghere
Dincolo de ceea ce fiecare individ inghite la masa zilnica, hrana lui Linklater este o modalitate de control in masa. “Fast Food Nation” este un film post 9/11, adica in plina isterie securitara. Nu-i de mirare de ce unul dintre adolescentii de la Mickey’s se intreaba de ce camerele de supraveghere sint indreptate catre angajati si nu catre casa cu bani. Mai sinistra este explicatia lui Amber, care spune foarte simplu cum, prin tastatura casei de marcat, ea furnizeaza cartierului general Mickey’s date despre fiecare burger vindut si fiecare client contabilizat. Imensa masina proceseaza deci nu numai mincare sau cifre de afaceri sau studii de marketing, ci si o supraveghere continua a gusturilor publice. “The machine has taken over this country... like something out of science-fiction” spune cowboy-ul cu nostalgia justitiei lui Eisenhower.
Nu sintem departe de omul schizoid din alegoria animata “A Scanner Darkly” si delirul securitar care il inconjoara. Discutiile grupului “verde” despre actiunile de protest care intra sub incidenta lui Patriot Act si sint considerate acte teroriste sint o ilustrare fidela a filmului animat de acum citiva ani. Nici in fabrica situatia nu este mai roza: accidente de munca, folosirea unui personal necalificat provenind in majoritate din emigranti ilegali, munca istovitoare la banda, folosirea amfetaminelor si altor droguri, stresul, ruina fizica si morala. Secventa filmata in slo mo in abator, apoi periplul Sylviei in “kill floor”, lacrimile si cei citiva stropi de singe care-i pateaza fata sint pentru gustul meu momente cam prea demonstrative.
 |
| Movieplayer.it |
In ciuda multiplelor ciondaneli fratesti si conflicte “de idei” care se lasa cu batai generale, “Mio Fratello...” nu este un film violent. Distanta impusa de comedie, povestirea din off la trecut, remarcile acru-ironice ale lui Accio cel de acum si cel de atunci impun actiunile huligane si discutiile in care toata lumea discuta cu toata lumea intr-un haos generalizat ca un fel de rivalitati necesare maturizarii unei intregi generatii, obligata sa tirasca mai intii dupa sine resturile ideologice ale razboiului (Mario ii explica lui Accio ca un barbat trebuie sa fie in intregime devotat Patriei, Onoarei si Ideii; cind copilul intreaba de ce Ideii, i se raspunde “pentru ca Ideea e Ideea”), apoi sa se scuture de acestea prin miscarile protestatare de toate culorile (Accio il trateaza pe unul din sefii partidului neofascist de mafiot, revoltat fiind de duplicitatea ipocrita a celor batrini) pentru a ajunge la maturare. Prin vocea lui Mario, Luchetti sesizeaza foarte bine ca revolutia 68ista nu era a clasei muncitoare (muncitorii sint aia care “muncesc pe rupte”) ci a tineretii care se imbata in poncife ridicole si in defascizari la fel de barbare ca vandalismele camasilor negre. Clasa muncitoare a lui Luchetti, indobitocita de munca si de pasivitate, iese o singura data in fata, inarmata cu o cruce catolica si cere respectarea familiei si a traditiei. In viitor peste ani si ani, ea va regresa in adoratia junk food-ului si a vietii de azi pe miine sau mai rau va refuza libertatea preriei intorcind spatele tinerilor “revolutionari” care taie gardurile (am adorat secventa in care cu voce blinda Amber vorbeste unei vacute despre libertate, in timp ce aceasta se inghesuie mai abitir in tarc.)
Ambele pelicule ajung sa puna in mod indirect intrebari precum “este violenta buna la ceva ?” Moartea lui Manrico pentru cauza nobila a terorismului rosu este o fundatura, gestul lui Accio nu. Aproape 40 de ani mai tirziu, in America, violenta este mai degraba joc adolescentin care cine stie intr-o zi poate da nastere la un nou Columbine.
Adolescenti atunci si acum
Criticii literari au comparat duo-ul fratern Manrico - Accio din “Il Fasciocomunista”, romanul de la care a pornit “Mio Figlio”, cu Romulus si Remus. O rivalitate adica atit de adinca incit este destinata sa dureze cit viata celor doi frati. Moartea lui Manrico poate fi citita in aceasta cheie mitologica si devine dintr-o data mult mai incarcata de sensuri : fara sa vrea, prin telefoanele pe care le da Francescai, Accio isi tradeaza cu voiosie fratele. Fatalitate datorata pe de o parte discretiei celor doi amanti, haituiti si supravegheati de politie, discretie interpretata de Accio ca lipsa de responsabilitate familiala. In infruntarea glumeata care are loc intre ei in cafenea, cuvintul “pistole” declanseaza intreaga nebunie a vinatorii lui Manrico. In acest context da, Accio este un Romulus care-si ucide fratele din greseala si i se substituie ulterior in relatiile cu familia.
 |
| Fast Food Nation - Starpulse.com |
In lumea lui Linklater familia nu mai exista ca relatie privilegiata, adolescentii plutesc parca intr-un neant lipsit de repere, nu este uimitor ca baietii rai cistiga totdeauna. Brian si amicul sau isi petrec ziua imaginind cum ar trebui procedat sa dai o spargere a restaurantului, divagind apoi pe tema sistemelor de securitate si detaliind sinistru alte cazuri de jafuri din zona. Pe de alta parte, Dave si blonda Alice petrec ore intregi teoretizind despre atuurile trimiterii unei scrisori de protest guvernatorului si amestecind martiriul animalelor, padurile taiate, poluarea apelor etc etc etc. Ecologia lor de salon contrasteaza tare mult cu nebunia lui Paco (hai sa actionam cum o fi) si cu povestile unchiului Pete care “luptase” cu baricade din scaune impotriva apartheidului in tinerete. Impartiti intre exemplificari sinistre debitate cu voce alba si activismul penibil, adolescentii lui Linklater acumuleaza furii reprimate si pina una alta exerseaza in gluma actul de a indrepta o ipotetica arma catre capul cuiva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu