Din categoria filme cuminti - “Le père de mes enfants” de Mia Hansen-Løve

Este adevarat ca am ratat “Le Père de mes enfants”, filmul Miei Hansen-Løve de cel putin cinci ori pana sa-l vad in seara trecuta la Institutul francez. Este de asemenea adevarat ca voiam sa-l vad si bine am facut ca m-am tinut de capul meu si l-am vazut. N-am de gand sa-i povestesc aici story-ul, nu din consideratie pentru cei care reduc un film la rezumatul story-ului (nu am nicio consideratie pentru astfel de spectator), ci pentru ca nu este nimic de povestit.

Sursa: Les films du losange

Am incredere oarba in impresiile instantanee pe care un film mi le lasa imediat dupa ce ies din sala. In cazul acesta in mintea mea pelicula asta s-a situat pe aceeasi orbita cu aerolitii din categoria “filmele cuminti in care nu se intampla nimic” si in care eu am indesat deja productii ale unor mai vechi cunostinte precum Yasujiro Ozu, Elia Suleiman, Claire Denis sau Chantal Ackermann. Proximitatea aceasta isi are partile ei bune (un scenariu condus cu inteligenta, jucat cu sensibilitate si finete, montat cu justete, lipsit de stridente samd) dar si partile ei rele (mai toate filmele cuminti vorbesc despre aceleasi probleme din aceeasi curioasa perspectiva melancolica). In timpul propiectiei m-am surprins reactionand ca in fata unui joc video: ah, acuma totul se va duce naibii, moartea tatalui va declansa o dramoleta care va arunca intregul film in sant; ah nu, acuma daca tot s-a descoperit fiul din umbra e cu neputinta ca scenariul sa nu muste din nada cliseelor cu lacrimi, flori si impacari; aoleu, iata o secventa in care aproape sigur ca familia indoliata va plange la unison intr-un peisaj frumos. “Le Père de mes enfants“ a facut atatea piruete de speriat printre toate posibilitatile iesirii din decorul unui film cuminte, m-am temut de atatea ori ca va intra in santul esecului ori in gardul naivitatii, incat m-a lasat epuizata. Si multumita pentru ca, in final, am avut parte de-un happy end, pelicula fiind salvata “cu succes” de cele mai juste si mai elegante optiuni scenaristice si de montaj.

Uitasem sa mentionez ceva important: ”Le Père...” este al doilea lungmetraj al autoarei. Prima mea intalnire cu aceasta a fost ocazionata de un festival de film francez care propunea un mega medalion Olivier Assayas. Mia Hansen-Løve stralucea in “Fin août, début septembre” (1989), asa cum numai o debutanta de numai 18 ani poate straluci intr-un film putin cam aburit, dar foarte intelectual si placut in fond. Mi-am spus atunci ca aura aceea aparte venea din faptul ca Mia Hansen-Løve isi juca propriul rol de adolescenta pe cale sa inspire adanc si sa creasca mare. Lucru pe care l-a dovedit mult mai asezatul rol din “Les destinées sentimentales”.

Intre timp ea a crescut intr-adevar mare si s-a apucat sa scrie scenarii si sa faca filme. Este iarasi important faptul ca “Le Père...” isi trage seva din cinema, nu este nevoie de mult efort sa ghicesti ca Grégoire Canvel est Humbert Balsan, unul dintre cei mai originali si mai cultivati producatori de cinema independent, promotor ai deja citatilor Elia Suleiman si Claire Denis printre altii. Acel Balsan care s-a sinucis la propriu, nu inainte de a se implica in producerea lui “Tout est pardonné” (2007), debutul regizoral al Miei Hansen-Løve.

“Le Père...” pune in balanta jongleria financiara frenetica la care se deda producatorul independent Grégoire Canvel pentru a mentine pe linia de plutire casa de productie Moon Films si viata sa de familie, de tata-mai-mult-absent adorat neconditionat de sotie si de cele trei fiice ale sale. Aspectul de diptic este evident atunci cand Grégoire se sinucide intr-o secventa enigmatica in urma careia aproape totul se schimba; tempoul, atitudinea personajelor, perspectiva si subiectul secundar (ce repercusiuni are o disparitie brutala, ce lasa in urma o sinucidere, cum sunt gestionate absenta, furia, frustrarea, sentimentul abandonarii) se dizloca fara stridente. Am avut sentimentul ca liantul celor doua parti este asigurat de luminozitatea ambientala, mereu egala cu sine insasi, si de subiectul principal care este omniprezenta cinema-ului. Morala acestei balante intre mediul casnic-familial si fascinatia culturala a filmului este rezumata in dialogul aproape final dintre mama si cele trei fiice: pentru Sylvia, spiritul lui Grégoire va perdura prin filmele produse prin Moon Films chiar daca aceasta dispare inghitita de falimentul inevitabil; pentru Valentine, fiica mijlocie, mult mai practica si mai apropiata de atitudinea bunicii paterne fata de productia culturala, mostenirea tatalui se perpetueaza mai ales prin ele. Clémence, ca o adolescenta ce este, campeaza in unica pozitie ireconciliabila: plange si propune o ultima vizita la cimitir, asta dupa ce a scotocit cu furie trecutul tatalui. Pe de alta parte, filmele procedeaza la fel: ”Saturn” face pereche cu Clémence in revolta fata de sinuciderea lui Grégoire care avea datoria sa il/o creasca pana la sfarsit. ”Jackpot” seamana cu Billie si iese cu relativa usurinta din criza mergand mai departe cu pasi siguri pe drumul boxoffice-ului, dar sub tutela Gaumont. Valentine tine de cea de-a treia productie, care prin contract se detaseaza de Moon films si se aliaza, optiune mult mai practica, distribuitorului.

Cine sunt asadar copiii pe care Grégoire ii abandoneaza? Filmele facute si nefacute ori propriile progenituri? Intrebarea este valabila, zic eu, pentru ca ambele raman la fel de critice si de exigente cand sunt confruntate cu disparitia  tatalui. Tarziu am inteles de ce scenariul ofera  filmului suedez un titlu atat de aiuritor precum “Saturn”, tatal care isi devoreaza copiii din prudenta, stiind ca relatia genitor-progenitura sfarseste iremediabil prost pentru una dintre parti. Si pentru ca tot veni vorba despre omniprezentul “Saturn”: aici o mica remarca despre omofonia Moune/Moon Films explicata de regizoare si despre clin d’oeil-ul pe care il face filmul la relatia dintre Balsan si Bela Tarr si implicit “Saturn” poate fi vazut ca o trimitere catre gestatia lui “L’homme de Londres”.

Enumar toate aceste linkuri pentru ca mi-a placut ipoteza “documentarului imaginar” pe care intevievatorul o propune aici si pe care regizoarea o sustine cu referinte la obsesiile viscontiene pentru detaliu si cu povesti despre documentarea la fata locului in ceea ce priveste activitatea intr-o casa de productie de film. In calitate de spectator ingenuu, am fost frapata tocmai de firescul agitatiei din spatele lui Grégoire, lungile si fragmentarele discutii telefonice alcatuiesc un murmur de fond foarte viabil care pot sustine trepidatia hiperactiva a personajului. Pe de alta parte insa, aici mi s-a confirmat insa ca posterele de pe peretii locatiei Moon Films sunt inventate, iar aici am aflat ca secventele de film in film provin din doua filme foarte reale (sunt citate “Versailles”, de Pierre Schöller si “Jol” de Darezhan Omirbayev). Amestecul acesta de referinte inventate si de citate reale este inviorator atata timp cat stii sa dai imaginarului ce-i al imaginarului si sa nu cauti sa decodezi realitatea documentarului.

Doua sau trei secvente m-au frapat (cele doua secvente in ecou din capela templierilor, decriptarea tavanului bazilicii din Ravenna, Clémence decizandu-se cu greu intre o cafea si o ciocolata calda, balaceala visatoare a fetelor in apa laptoasa a unui rau nenumit) nu le-am gasit insa inutile. Ele organizeaza cronologia peliculei in lungi felii  care aduc cu imprecizia memoriei selective. Elipsele temporale au o eleganta discreta: intr-o secventa se vorbeste despre o vacanta in Italia, apoi spectatorul inocent se si vede introdus in bazilica, Clémence merge cu noul ei prieten la un party si, pe nesimtite muzica diegetica se umfla, invadeaza ecranul si probabil si timpul si se externalizeaza balizand prima noapte impreuna a celor doi tineri.

Probabil ca multi cronicari se vor apleca asupra luminozitatii care inunda aceasta pelicula in care exista secvente frumoase la tot pasul, ma voi margini sa remarc insa ca aceasta este la fel de egala si de distanta pe tot parcursul filmului. Am vazut in aceasta frumusete rece si uneori decorativa a peisajului influenta lui Assayas si, timp de cinci minute m-am gandit cum ar fi fost ea folosita de un produs mainstream in care totul trebuie sa emfatizeze durerea pierderii, doliul etc etc etc. M-am bucurat apoi ca filmul acesta stie sa evite calcatul in strachinile patosului sentimental preferand sa fie nu atat pudic, cat mai degraba subtil.

Profitati de faptul ca Institutul francez a inclus acest film in programul sau si, in masura in care este posibil, faceti abstractie de lamentabila subtitrare in limba romana.