duminică, 15 ianuarie 2012

La vida de los peces - sau atuurile filmului limfatic

Uimita am fost cand in programul de cinema de weekend am descoperit printre animatiile infantilizante, comediile goale si filmele de actiune deprimante un intrus. Este vorba de ultimul film semnat de cineastul chilian Matías Bize, “La vida de los peces”. Nu este prima oara cand programul de multiplex propune ceva surprinzator, ca dovada “Tomboy” de Céline Sciamma, “8 fois debout” de Xabi Molia si “Panique au village” de Stéphane Aubier si Vincent Patar. M-am grabit deci sa-l vad inainte ca singurul exemplar de film chilian distribuit in multiplex sa nu fie eliminat de mult mai banoasele povesti cu pinguini dansatori si veverite calatoare.
In mintea mea, “La vida” se asociaza cu alte istorii low si very low budget (“Navidad” si “La sagrada familia” de Sebastián Campos, “En la cama” de acelasi Matías Bize, “Gatos viejos” si “La vida me mata” de Sebastián Silva & Pedro Peirano, “Ilusiones opticas” de Cristián Jiménez, “Turistas” de Alicia Scherson ori “Tony Manero” si “La frontera” de Pablo Larrain) stampilate ca fiind cu toate made in Chile, opere ale unui grup de tineri care se prezinta succesiv si alternativ ca cineasti, actori, scenaristi, producatori unii in filmele celorlalti. Parcurgi acest univers cu neincetatul sentiment de déjà vu (folosirea camerei de umar, explorarea planului secventa, scenariul minimalist cu putine personaje, evitarea pe cat posibil a cliseelor narative, influentele teatrale insfacate de ici-colo, subiectele “mici” care exploreaza detalii particulare din universul relatiilor umane de tot felul). Ma feresc sa vorbesc despre un nou val, o noua scoala, o noua tendinta, cert este insa ca lumea cinema-ului chilian de acum merita pe deplin sa fie explorata.



Bine bine o sa spuneti, si Matías Bize in toata afacerea asta? Pentru spectatorul care- l descopera abia cu aceasta ocazie, “La vida de los peces” este un bun inceput, care insa neaparat trebuie continuat cu “En la cama” (2005) si ajuns pana la “Sábado, una película en tiempo real” (2003). Lucrurile se potrivesc cum nu se poate mai bine, “Sabádo” este una dintre proiectiile din cadrul weekendului de cinema chilian programat la sfarsitul acestei luni la Cinemateca, dar asta este o alta poveste.

“La vida” nu se poate lauda cu un scenariu foarte original: personajul principal revine in Chile dupa o lunga absenta, iar petrecerea aniversara organizata de un vechi si foarte bun prieten ii ocazioneaza scurte, intense si dureroase intalniri cu trecutul. Sfarsitul seamana cu o usa intredeschisa pe care o lasa in urma sa ultimul plan al peliculei, plecarea mult amanata a eroului din casa lui Pedro seamana in egala masura cu o infrangere (intoarcerea fiului risipitor poate aduce cu sine dezastrul in viata eroului si a celor din jurul sau) sau cu o modesta victorie (a existentei adulte aerisite asupra inabusitoarelor legaturi embrionare cultivate de erou cu prietenii, iubita, familia, trecutul etc).
Te si intrebi cum de se poate construi un scenariu de lungmetraj plecand de la o idee care poate alcatui cel mult textul unei melodii la moda. Virtutea scenariului pare ca sta in capacitatea sa de nuantare, de reconstituire a posteriori a unei existente trecute foarte bogate (abia la mijlocul filmului intelegi cine a fost Francisco de fapt si ce rol a jucat in viata lui Andrés, o intalnire la cafenea despre care se pomeneste in treacat este explicitata abia in final, ruptura dintre Beatriz si Andrés este pomenita de mai multe personaje in tot atatea variante de decodare). Prezentul peliculei este o lunga si visatoare deambulare a personajului prin nefirescul numar de camere al casei lui Pedro, care sunt tot atatea “porti” catre trecut: fosta camera a lui Francisco, camera in care Andrés afla de la Beatriz urmarea intalnirii ratate de la cafenea, incaperea in care Mariana ii descrie lui Andrés vidul existentei sale de femeie casatorita, bucataria lui Guille si spatiul lunatic in care troneaza marele acvariu cu pesti tropicali. Iata un cuvant cu multiple ocurente si cu conotatii negative, “tropicala” (si “neimportanta”) este profesiunea lui Andrés, menit sa descrie plaje superbe, apusuri de soare si destinatii facile. “Tropicala” (si “turistica”) este si prezenta sa la intalnirea cu fostii prieteni reciclati in existente conventionale. Fosta iubita asociaza aceasta existenta tropicala cu egoismul si imaturitatea, dar nu se poate impiedica sa nu tanjeasca in secret dupa ea. Exotismul lui Andrés este invidiat in cor de toata lumea, de la pustimea care joaca fotbal pe consola, la adolescentele care se drogheaza cu ciuperci in cautare de altceva, la barbatii care vorbesc numai despre trecut. Tropical si inaccesibil le pare Andrés in egala masura si femeilor care-i admira fara rezerve existenta light.
Mi-a placut felul in care scenariul intelege sa organizeze plonjarea in trecut a eroului care navigheaza in spatiul casei lui Pedro si se intersecteaza cu X si cu Y numai pentru a pleca mai departe, incarcat de un nou detaliu rasarit din trecut. Discutia cu Guille este magistrala: Andrés incaseaza fiecare cuvant al bonei cu o crispare tremurata si involuntara, iar femeia ii ofera murmurand tot felul de lucruri banale si duioase despre el si Francisco de cand erau mici, despre baiatul mort care parca nici nu ar fi disparut. In jurul lor, bucataria se umple de tot felul de necunoscuti in cautarea tacamurilor si bauturilor, numai Guille il fixeaza pe Andrés de parca acesta ar fi o fantoma invizibila celorlalti. Este probabil secventa cea mai stranie a acestui film, care poate foarte bine sa te faca sa vezi in “La vida” o poveste aproape fantastica. Beatriz pune degetul pe rana atunci cand retoric se intreaba daca intalnirea dintre ea si Andrés chiar este cea mai frumoasa amintire a sa, in timp ce barbatul nu pare sa puna la indoiala acest lucru: la urma urmei, amintirea nu are viata proprie si consistenta decat in propria subiectivitate. Ezitarea femeii (a fost sau n-a fost extraordinara si de neuitat intalnirea lor in perioada adolescentei?) il arunca pe barbat in acelasi ocean al dezolarii care este casa lui Pedro.

La vida de los peces

In abordarea acestor mici linii de falie ale functiei amintirii, in exploatarea discreta a interstitiilor datorate problematicii eroziunii prin care timpul sculpteaza perceptia subiectiva a trecutului sta frumusetea scenariului semnat de Julio Rojas si Matías Bize. Dialogurile sunt vii, copiii si adolescentii vorbesc aici cu mult firesc. Mi-a placut in egala masura modalitatea in care sunetul participa la naratiune: secventa de inceput debuteaza pe muteste, iar sunetele ambiante si vocile de fundal sunt introduse treptat in joc. Soundtrack-ul este adesea diegetic, camera adora prim planul, iar cadrajul prefera spatiile stramte si umbrite.

Un alt punct pozitiv pe care l-am remarcat in treacat si pe care ar fi trebuit probabil sa insist mai mult este calitatea montajului. Acesta sufera de ciudate aritmii pe masura ce creste senzatia de neadecvare pe care o resimte Andrés la acest bal al fantomelor, de unde si vaga senzatie de lancezeala pe care o degaja cele mai tensionate secvente ale peliculei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu