duminică, 22 ianuarie 2012

David Fincher - "The Girl with the Dragon Tattoo"

Frica mi-a fost de ceea ce avea sa rezulte din ultimul proiect al lui David Fincher, acela de a adapta la cinema primul volum din trilogia politista semnata de Stieg Larsson. In astfel de cazuri, scenariul (semnat de Steven Zaillian) evolueaza pe tais de cutit, mai ales daca opteaza sa jure fidelitate absoluta unui roman mai degraba atmosferic decat interesat de deviante spectaculoase. Un motiv suplimentar il constituie faptul ca intreaga trilogie a fost deja adaptata la cinema in 2009 de Niels Arden Oplev.




Pentru partizanii cartii, punctul culminant al acestui proiect l-a constituit mai degraba impersonalizarea actritei Rooney Mara in pielea personajei Lisbeth Salander. Lumea s-a intrebat practic timp de cateva luni cum anume va “inghiti” Salander in varianta americana punk-itudinea, piercingurile, lipsa de maniere, agresivitatea si sociopatia eroinei. Salander si Blomkvist made by Fincher trebuiau sa se potriveasca cu suma asteptarilor unui public care probabil ca nu admite distantari de litera cartii si care a validat deja cuplul Noomi Rapace / Mychael Nyqvist din adaptarea suedeza.
Pentru fanii lui Fincher, "The Girl With the Dragon Tattoo" este un arc de cerc intre “Se7en” (fanatismul religios intotdeauna legat de logica criminala, notiunea protestanta a raului care una la mana se ia si doi la mana corupe iremediabil tot ce atinge in trecere) si “Zodiac” (o meditatie mult mai subtila pe aceeasi tematica criminala dintr-un unghi mai putin spectaculos dar mai indraznet). Ancheta detectivista face parte din seria misterelor si imi pare a fi mai degraba o lucrativa oportunitate de a descrie relatiile care se incropesc intre doua personaje tipice familiei eroilor fincher-ieni, genul acela enervant de obsesiv si de meticulos, posedat de manii si compulsiuni si incapabil de exteriorizari emotive. Schimbarea (notabila?) pe care o aduce “The Girl…” : jocul (in acceptiunea aceea cruda de homo homini lupus din “Se7en”) si tendintele sociopate (“The Social Network”) nu se mai etaleaza intr-o ambianta riguros macho (“Fight Club”). In mai toate filmele fincheriene eroul face musai pereche cu un personaj “mai mare/ mai copt” (“Se7en”, “The Game”, “Zodiac”, “The Social Network”), daca nu cu propria sa persona schizoida (“Fight Club”, “The Social Network”). Ambianta exclusivista de gentlemens’ club este aici facuta tandari de cuplul insolit alcatuit dintre un barbat cu temperament feminin si o femeie cu comportament de sergent major. Scenariul propune o inversiune in care initiatorul si initiatul se intalnesc punctual si relationeaza fugitiv.

[RottenTomatoes]
Pe la jumatatea sa, filmul innoada cele doua existente singuratice dupa ce le supune la probe dificile: inclinatia lui Salander pentru existentele marginale, activitatile ilegale si pentru violenta sunt prost vazute de serviciile sociale care impun femeii un tutore pervers si manipulator. La randul sau, jurnalistul Blomkvist este nevoit sa suporte povara unei condamnari pentru calomnie si umilirea publica in fata unui adversar mult mai subtil. Prilejul care permite intalnirea dintre cele doua personaje imi pare destul de ambiguu: de ce ar vrea adica batranul industrias sa rezolve misterul disparitiei de acum cateva decenii a multiubitei nepoate cu ajutorul unui jurnalist care s-a facut de ras dand crezare prosteste unor informatii “de intoxicare”? Iata un aspect care tine de litera cartii.

[RottenTomatoes]

Conceput nu ca un thriller cu ucigas in serie, desi mizand pe ideea de serialitate (secventa dezvaluirii identitatii ucigasului este caraghioasa), filmul vizeaza mai mult ideea schimbarilor operate in psihologia personajelor de permutari discrete si secrete (viata familiei Vanger cu multiple sertare, simpatiile naziste, pulsiunile sexuale deviante reprimate sau transformate in ritualuri codificate de expiere prin crima). In acest sos cu aspect de cronica de familie, se folosesc ingrediente pe care Fincher le foloseste deseori: cifrul folosit de ucigas este un cod unic extras din fragmentele cele mai “ultras” ale Vechiului Testament, astfel incat crimele sunt exemplare unice, artefacte macabre prin care tatal isi initiaza fiul. “The Girl…” foloseste aceeasi schema ca si “Se7en” (fara scanteia intuitiei, informatia stocata este litera moarta), numai ca biblioteca si exemplarele din Chaucer si Dante sunt inlocuite de Internet si arhive fotografice de jurnal de provincie. Disparitia brutala a raufacatorilor este construita ca un fel de pedeapsa morala a firii, in buna traditie a thrillerului american.
Ciudata senzatia aceasta de staza in care se zbate filmul “The Girl...” pare ca poarta pe umeri povara unor atribute mult prea mari pentru o dimensiune epica modesta. Lipsa de suflu a anchetei domestice este compensata de-un montaj febril, imaginea ofera destule ingredientele care sa sustina misterului, soundtrack-ul este suficient de incitant intru simularea impresiei dramatice, se simte insa pretutindeni lipsa a ceva care sa faca din “The Girl” o pelicula implinita. Fara sa fi citit romanul si fara sa fi vazut deja varianta suedeza a adaptatiei cinematografice, nu pot decat emite supozitia ca lucrul acesta sta cumva in fidelitatea pe care scenariul se inversuneaza sa o arate fata de trilogia romanesca.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu