 |
| One World Romania 2012 |
One World Romania unul dintre festivalurile mele preferate, in primul rand pentru ca promoveaza intens filmul documentar. Este probabil motivul pentru care nu ratez nicio editie, chiar daca vad mai multe pelicule decat comentez si bifez mai putine proiectii decat imi propun.
Vise la conserva cu “Canned Dreams” (2012) de Katja Gauriloff
Editia de anul acesta a “filmelor brici” a debutat pentru mine cel putin cu un documentar finlandez care se remarca mai ales prin impletirea unor cai deja batute pe tema globalizarii industriior alimentare cu cele la fel de batute pe tema viselor omenesti strans legate de meseriile “adiacente” acestora. Din aceasta impletitura sociocritica si indelung calatoare, din Brazilia (metalul pentru cutie) in Danemarca (crescutul purceilor), Portugalia (cultura tomatelor), Polonia (sacrificarea vitelor), Ucraina (cultura graului), Romania (sacrificarea porcilor), Italia (uleiul) si undeva in final in Finlanda, iese un film agreabil si simplu de pus cap la cap, ca o reteta de ravioli cu carne in sos tomat. Ceva relativ aseptizat, in ciuda episoadelor din abatoare extrem de precise si deloc fugare, cu oameni zambind in fata unei camere fixe si preferand sa vorbeasca din off.
Episodul cel mai tulburator ? Mareea de gaini ouatoare din hala frantuzeasca (care mi-a adus aminte de-o secventa memorabila din “OSS 117: Le Caire, nid d'espions”).
Episodul cel mai realizat? Tirada macelarului polonez, alcoolic si violent, cu mustati de in oala si monolog de ucigas in devenire.
Este probabil pentru prima oara cand intr-un patchwork documentaristic multigeografic episodul romanesc nu imi pare deloc contrafacut (povestea Florentinei este redata cu suficient de multa simplitate) iar sentimentalismul le este cumva consanguin celor doi “eroi”.
Construit pe modelul “la boucle est bouclée”, “Canned Dreams” propune un sfarsit cu adevarat cinematografic: o secventa muta, balet mecanic in culori gri metalizate extirpat dintr-o fabrica de conserve frantuzeasca si o imagine finala statica in care camera surprinde un raft de conserve intr-un supermarket finlandez pustiu.
Morala poate fi tulburatoare pentru mancatorii de carne si pentru cei care adora reamintirile emotionante adesea atat de conventionale (importanta familiei pentru macelarul polonez, sacrificiul portughezei rotunjoare, elanul femeii braziliene care ar dori sa-si imbratiseze mama, care a abandonat-o la o varsta frageda). E si tonul acesta de aproape falset un mod de a vorbi de brutalitatea fundamentala a speciei umane.
Si pentru ca tot vorbesc de specia umana, marturisesc ca mi-a ramas agatata in minte reactia in prim plan a unuia dintre personajele celui de-al doilea film de ziua intai a festivalului, “Cuchilllo de palo” aka “108” de Renate Costa. Afirmatia era legata de mereu uimitoarea propensiune catre rau a umanitatii in general.
Interesant ce a facut cineasta din Paraguay dintr-o poveste de familie, autobiografica, pe care a reusit s-o lipeasca de firul istoriei mari a dictaturii lui Alfred Stroessner. Firul rosu este in acest caz nu atat tratamentul umilitor la care sunt supusi homosexualii din Paraguay (o poveste complicata datorata faptului ca insusi fiul dictatorului era gay), cat mai degraba reactia familiei care infasoara moartea lui Rodolfo Costa alias Hector Torres intr-un cocon de mister. Despre homosexualitate se vorbeste aici in metafore “a murit de tristete” spun pudic rudele. Numeroase povesti si povestioare se intretes in aceasta melancolica redescoperire a unui mort demult uitat : povestile fostilor prieteni legate unele de altele prin circulatia listei cu cele 108 nume de persoane demne de denigrat public, subtilele diferente si confuzii intre travestiri si homosexuali in ochiul public, reactia familei care face front comun impotriva “bolii” de care sufera tanarul Rodolfo.
Este desprafuita cu aceasta ocazie un vechi caz criminal, precum si povesti despre persecutii, umilinte si torturi. Nici prezentul nu este mai roz, Renate Costa este mai mult decat prezenta in fata camerei de filmat, ea si deranjanta et obsesie care incearca sa-l forteze pe Hector Torres din uitare. Ciudata puterea acestei camere dealtfel de a evoca un disparut nu atat prin forta obiectelor personale, a fotografiilor sau marturiilor celor care l-au cunoscut, cat mai ales prin evocarea dureroasa a unei nu foarte stralucite legaturi intre tata si fiica, cu despartirile, reprosurile, resentimentele si esecurile pe care le include.
Filmul Renatei Costa mi-a adus aminte de filmul Yulenei Olaizola, “Shakespeare and Victor Hugo’s Intimacies” (2008) care folosea aceeasi strategie si acelasi background autobiografic, aceeasi fascinatie pentru dimensiunea devianta si mult mai creativa a conglomeratului familial. Sfarsitul este, in mod cert, o drama.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu