B-est 2012: "Les géants" de Bouli Lanners

Moustique.be

Intr-o casa complet goala, trei pustani se inghesuie unul intr-altul ingroziti in timp ce batausul Angel isi flutura demonstrativ bata de baseball dupa care se apuca sa rada. Urat mai rade Angel asta. In opinia brutei, baietii seamana cu cei trei purcelusi. Este secventa declic in jurul careia m-am invartit incercand sa-mi clarific intregul, Care intreg poarta numele sibilin “Les Géants” (2011) si este semnat de multi talentatul Bouli Lanners, actor, realizator, scriitor de scenarii si pictor. Ma intorc inca o data la secventa descrisa mai sus, ma intreb de unde si pana unde asocierea practicata de Angel, batausii nu uzeaza deseori de asociatii si comparatii, si nici nu citesc/citeaza povesti de adormit copiii. Aici trebuie sa fie o entorsa fugitiva a scenariului care isi permite sa depaseasca personajul numai din placerea de a face spectatorului cu ochiul. La fel, frecventele pasaje peisagistice, care au si nu au legatura cu povestea; proximitatea apei, a copacilor si a ierburilor este acompaniata exclusiv de o partitura chill (Bram Vanparys) care miroase a liniste si a priviri aruncate in gol. In atmosfera prefabricata boulinanners-esca predomina cerul si culorile blande si calde chiar si atunci cand ploua. La fel de improbabile ca peisajul, personajele adulte sunt filmate parca printr-o lentila care le deformeaza trasaturile. Camera plasata la un stat de copil, fixeaza intregul de jos in sus. Nu este deci de mirare ca lumea pare mai mare decat este.

Lanners are o slabiciune aparte pentru marginalii aflati in situatii socialmente dificile, drogati, singuratici cronici, neiubiti, alungati de cunostinte, lipsiti de har si de carisma. In "Les géants" Zak, Seth si Danny se afla in situatia printesei nevoite sa traiasca cu pielea de magar in spinare, lucru care nu o impiedica sa straluceasca mai tare ca ceilalti. Povestea celor trei pusti singuri si pierduti in falia profunda dintre copilarie si varsta adulta foloseste perspectiva basmului, dar nu este o feerie. “Les géants” se lasa citit mai degraba ca o meditatie pe tema “cum sa cresti mare cand ai atatea pe cap si trebuie sa te descurci singur”. Cumva intre misiune de supravietuire si rubrica de fapt divers. Copilul devenit rege intr-o lume parasita de adulti ca in "Dare mo shiranai/Nobody Knows" de Hirokazu Koreeda ori in "Una semana solos/A Week Alone" de Celina Murga. Copilul care-si cauta refugiul si alinarea pe calea apei ca in "Night of the Hunter" de Charles Laughton.

Lumea se imparte in doua categorii inca, monstrii pe de o parte (adica dealerul de droguri, batausul violent, prietena dealerului cu fata de peste mort, prietenul dealerului cu al sau "dégage" cavernos). De partea cealalta, femeia binevoitoare care ii adaposteste si ii oblojeste la nevoie. Rare sunt personajele suspendate intre bine si rau, acesta este locul probabil rezervat mamei absente pe care Zak se incapataneaza sa o mai  hartuiasca cu sms-uri, dar de care Seth incepe sa se distanteze. In acelasi loc sunt cazati si “batranii” de care Danny vrea sa scape fugind in Spania.

Considerat mai degraba un film de stare si atmosfera, dotat cu poveste care se invarte in cerc si nu are eficacitatea storytelling-ului standard, lipsit de climax adevarat, cu un sfarsit prea deschis pentru cei care se dau in vant dupa povesti cu cap si coada “Les géants” mixeaza spaimele copilariei cu imaginarul basmului, coafand brutalitatea varstei adulte cu o buna doza de melancolie.