Am inceput ziua a treia a festivalului cu o curiozitate: ia sa vedem ce-mi ofera vizionarea filmului “Vol spécial/Special Flight”(2011) de Fernand Melgar. O editie trecuta a festivalului mi-a permis sa vad “La forteresse” care avea ca subiect un centru de detentie elvetian destinat solicitantilor de azil. Camera se voia echitabila, analizand in cantitati egale ambele parti (personalul centrului, aparatul juridic-administrativ pe de o parte, detinutii si familiile lor pe de alta), intervievand atmosfera, inregistrand diferentele culturale si variantele de storytelling ale personajelor, conflictele de interese ca tot atatea ecouri ale dezbaterii asupra imigrarii. “La forteresse” nu mi-a spus mare lucru la acea data, m-a scos din sarite incapatanarea filmului de a insista eufemistic pe aspecte ale vietii de detentie, pe avocati, demersuri institutionale si mai stiu eu ce care nu duceau nicaieri. Am preferat sa ma concentrez atunci pe povestile, majoritatea fabricate de solicitantii de azil, flamboaiante ca sa nu zic gogonate, menite sa impresioneze autoritatile elvetiene.
“Vol spécial” este un quasi sequel, care s-ar fi putut cu usurinta numi “dupa 10 ani”, o mediatie crunta pe tema barbariei civilizatiei occidentale. Filmul se invarte in jurul problematicii legislatiei elvetiene in contextul expulzarii refugiatilor care sfarsesc prin a nu obtine drept de azil. Aparatul birocratic-administrativ insa petrece atat de mult timp in analizarea dosarelor incat, chiar si fara drept de azil oamenii se apuca sa lucreze, sa intemeieze familii, sa plateasca taxe statului elvetian si sa se considere asimilati. Pana cand statul decide sa ridice pe X si pe Y si sa-i trimita intr-unul dintre dintre cele 28 de stabilimente similare destinate expulzarilor in tarile de origine. "Vol spécial" se inchide intr-unul din aceste centre, aflat in apropiere de Geneva unde aproximativ 25 de “rezidenti” asteapta expulzarea, osciland nebuneste intre speranta si disperare, asistati indeaproape de “consilierii” care ii incuie seara in celule individuale. De data aceasta cineastului i-a reusit pariul cu subiectul acesta atat de alunecos, structura interna a peliculei este mult mai coerenta si mai solida, monotonia spatiului concentrationar este populata de situatii adeseori dramatice.
Fernand Melgar foloseste aceeasi camera echilibrata, aceeasi postura neutra filmand cele doua tabere intr-un ritm egal. Cineastul isi este fidel siesi refuzand sa ofere prin voce din off explicatii sau clarificari suplimentare; procedeul are un impact mult mai mare in acest caz, transformand structura birocratic-judiciara, pahidermica si labirintica in demersurile sale, intr-un subprodus kafkaian.
Nu este nevoie de violenta ca sa transformi oamenii in pioni usor de deplasat “dans le calme et la dignité” dintr-un spatiu geografic in celalalt, cu incapatanare ferma si maxima politete, numai sa scapi de ei in mod civilizat. Nu m-am putut abtine sa nu remarc iarasi interesul constant al cineastului pentru mecanismele argumentative ale reprezentantilor statului elvetian vs imigrantii fara drept de azil si invers (or sa ma omoare acolo in Kosovo de indata ce cobor din avion pentru ca sunt rrom; ce sa caut eu in Kosovo, sunt de 20 de ani aici? Aia nu este tara mea; solicit drept de azil pentru ca familia mea din Africa aduce sacrificii zeitatilor locale iar eu sunt crestin si deci oprimat; sunt aici pentru a va explica procedura de expulzare si nu pentru a discuta situatia dumneavoastra in aceasta tara).
Ce-o mai fi insemnand Elvetia, Kosovo, Kinshasa, Lomé in aceasta maree de povesti?
*****
Salt inapoi in tematica familiala cu un film surprinzator, “Det Gode Liv/The Good Life”(2011) in regia Evei Mulvad. Sinopsisul m-a atras instantaneu (o circumscriere a existentei precare pe care o duc in prezent doua femei altadata bogate), am pus asadar un “de vazut” in dreptul titlului acestui film pe programul meu de festival.
Anne Mette si mama ei traiesc intr-un mic apartament mizer in Cascais Portugalia, ele care altadata detineau ditamai conacul in care acum functioneaza nu stiu ce organism administrativ. Ele care altadata calatoreau prin toata Europa, ca membre ale unei familii de elita, traiesc acum din pensia minuscula a mamei si-si petrec zilele band vin si bifand toate aspectele unei relatii disfunctionale: crize de nervi, depresii alcoolizate, reprosurile amare si inutile ale fiicei, tacerile vinovate ale mamei, absenta impovaratoare a tatalui decedat de putin timp, liste cu datorii, amintiri ale trecutului fericit, ale frumusetii pierdute. In calitate de printesa decazuta de pe piedestal, Anne Mette uraste munca si constata cu amaraciune ca “noii imbogatiti o duc bine in timp ce bogatii de vita au saracit” si-si recompenseaza tristetile cu cate o zi petrecuta la piscina, in zilele in care intrarea este libera. Ea care avea piscina ei personala altadata.
Mi s-a parut interesanta intentia cineastei (“I wanted to do something that felt more like a novel. I was looking for something with characters that had that kind of complexity”) pe care am descoperit-o citind un interviu legat de acest film. Mi-am zis, iata in sfarsit o optiune narativa mai sofisticata decat cea standard din documentarul de tip jurnalistic (“I like to do documentary films that feel like fiction – that borrow tools from the fiction world”). “The Good Life” propune intr-adevar un du-te vino neincetat intre (auto)fictiune si povestea (adevarata? Oare aici adevarul conteaza?) de familie, un circuit inchis in relatia toxic-interdependenta dintre mama, tata si fiica, un set de “personaje” complexe cu un acut simt al realitatii, un basm intors pe dos.
Interesant mi s-a parut si felul in care Eva Mulvad si-a descoperit subiectii (un interviu radiodifuzat cu intreaga familie daneza exilata la Cascais la care cineasta a avut acces din intamplare) si faptul ca ceea ce a frapat-o in primul rand a fost limba folosita de cele doua femei (“…if you understand Danish you’ll understand that the language has a lot of history in itself. The way these women on the program used it, the way they pronounced – very royal, old-fashioned Danish. The way they spoke just opened up a whole universe.”)
Interesant mi s-a parut si felul in care Eva Mulvad si-a descoperit subiectii (un interviu radiodifuzat cu intreaga familie daneza exilata la Cascais la care cineasta a avut acces din intamplare) si faptul ca ceea ce a frapat-o in primul rand a fost limba folosita de cele doua femei (“…if you understand Danish you’ll understand that the language has a lot of history in itself. The way these women on the program used it, the way they pronounced – very royal, old-fashioned Danish. The way they spoke just opened up a whole universe.”)
Aici un alt interviu interesant in care Eva Mulvad vorbeste despre “The Good Life” si nu numai.
*****
Am incheiat ziua a treia razand cu gura pana la urechi gratie documentarului semnat de Filip Remunda si numit cu comica pomposenie “Epochalni vylet Pana Trisky do Ruska/ Mr. Triska's Epoch Making Trip to Russia” (2011). Este probabil, dupa cum o indica si titlul, unul dintre cele mai putin “documentare” filme incluse in festival.
Organizate fiind dupa principiile eficientei, calatoriile sunt astazi reduse la stadiul de simple deplasari fizice dintr-un punct intr-altul al planetei. Logistica a ucis aventura, iar transportul de mare viteza nu mai are nimic extraordinar. Profesorul Jaroslav Tříska insa are suficient timp de pierdut, ca atare intentioneaza sa refaca traseul strabatut de bunicul sau cu aproape un secol in urma in calitate de membru al legiunii cehe. Inarmat cu tot atatea a priori-uri cultural-nationale de la primavara de la Praga incoace, domnul Tříska bifeaza constiincios etapele culturale de pe harta sa: Praga si intalnirea meteorica cu Vaclav Havel, Moscova si birourile din Novaia Gazeta, Ekaterinburg, Novosibirsk cu monumentul legionarilor cehi si in sfarsit Vladivostok.
Jurnalul de campanie este de data aceasta filmat cu o camera la purtator si contine tot atatea subiecte legate de imageria relativa la Rusia de azi: comunismul devenit capitalism crancen, Putin, KGB-ul, Siberia, libertatea presei si cea individuala, Cecenia, patria mama cu maretia si faramitarea ei, mafia, vodca, alcoolismul cronic si iarasi Putin. Reziduuri ale colectivismului birocratic se lasa vazute inca ici-colo (aleea cu panourile muncitorilor fruntasi) in timp ce noi variante ale consensualismului politic prezinta panouri cu un Putin prietenos cu o privire fantastic de inocenta. Pe alocuri, resturi ale ideologicei increderi in progresul tehnic transpira din planurile generale cu peisaj industrial inecat in smog. Elanul colectivist a intrat demult la apa (secventa ceremoniei infratirii satucului ceh al domnului Triska cu Vladivostokul friguros) inlocuit fiind de cinismul pragmatic al tinerelor generatii (lectia de istorie, in care se vorbeste despre comunism printre hohote de ras). Este la urma urmei interesant sa compari la modul sincronic si diacronic fondul narativ pe care il genereaza “sentimentul rusesc” de a fi, gaselnita lui Filip Remunda este de a fi folosit pe post de releu un “raisonneur” cum nu se poate mai… ceh.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu