Nu stiu cum, dar se facu: cele trei filme iraniene pe care doream sa le vad se inghesuira intr-o singura zi. Morala? O tulburatoare perspectiva a ipostazelor unei “revolutii” bazate in special pe imagine (in particular pe imaginea filmata devenita jurnal de campanie, viral pe internet, subiect de compilatie sau de meditatie si poveste de speriat adultii).
Singurul film dupa care am tanjit (pe buna dreptate) la vederea programului festivalului a fost “In film nist/This is Not a Film” (2011) in regia tandemului Jafar Panahi si Mojtaba Mirtahmasb. Iesita pe usa din Iran si adusa pe furis la Cannes, pelicula se prezinta ca fiind un melancolic anti-jurnal al unui creator de film caruia i se interzice, timp de 20 de ani de acum incolo, sa mai faca film, sa mai scrie scenarii de film, sa mai iasa din tara ca sa-si prezinte filmele, sa mai fie el insusi. Incoltit in aceasta situatie, Jafar Panahi improvizeaza sub ochiul rabdator si uneori amuzat al camerei lui Mojtaba Mirtahmasb tot atatea tentative de evadare atunci cand isi explica si isi citeste fragmente din scenariul cenzurat de autoritati, atunci cand se lasa filmat in tihna celor mai obisnuite gesturi cotidiene si in final atunci cand evadeaza la propriu din casa si porneste sa exploreze falsul festival al artificiilor care ascunde probabil manifestari ale miscarii de strada iraniene.
In inserturile pe care le permit aceste tentative de fuga se ascund scurte si concentrate lectii de regie, minieseuri de cinema, mostre de cadraj, declaratii de dragoste intru maria sa cinema-ul, happeninguri narative tasnind din discutii purtate intr-o doara cu omul de serviciu, cu stapana unui caine ingrozitor, cu necunoscuti, prieteni, avocati si membri ai familiei contactati telefonic. Exista si o scurta secventa in care, frustrata fiind de intunericul de afara, de opacitatea aparentelor contrazise de povestirile telefonice, camera lui Panahi se apuca sa urmareasca cu inversunare camera manuita de Mirtahmasb intr-un joc care doreste sa dovedeasca faptul ca totul este cinema, ca filmul se poate naste din nimic si din orice, ca toata lumea poate fi cu sau fara voia sa complicea unui act creativ cum nu s-a mai vazut.
Dialogul este probabil partea cea mai tulburatoare din acest film care nu este un film: aparenta sa dezlanare, Panahi care schimba macazul de cateva ori, revenirea la explicatiile scenografice ale filmului aflat in proiect, intreruperea lor cu explicatii privitoare la alegerea personajului, la ponderea dialectului de Isfahan si a privirii minerale a fetei care urma sa-i fie eroina, apoi lenta coborare cu liftul, timp in care omul de serviciu care de fapt indeplineste temporar aceasta sarcina nu apuca sa-si termine povestea despre arestarea maestrului, dar digreseaza puternic pe tema cainelui Micky, a tipilor de la etajul unu care mananca sistematic pizza samd. Iata o explozie de mici subpovestiri toate legate intre ele in 1001 de nopti prin acelasi act narcisic al povestirii. Care povestire poate substitui la o adica cuvintele cu imagini, totuna. Dealtfel jocul de artificii cu cuvinte ia sfarsit in final: odata scapata in curte, camera surprinde focurile de pe strada, iar Panahi tace lasandu-si spectatorul profund nedumerit si intr-un fel profund clarificat.
“This is not a film” face obsesive referiri la actiuni care au loc ”in interior”, singurul spatiu in care te mai poti invarti fara sa fii prea impovarat de cenzura in cinema-ul iranian, mai ales atunci cand ai de-a face cu personaje feminine. O fi si aici un schepsis in jurul caruia pasionatii merita sa se invarte si sa disece filme precum “Dayereh/The Circle” (2000) ori “Ayneh/The Mirror” (1997), pana una-alta insa nu uitati de acest film care nu este de fapt un film, ci o pledoarie pentru cinema.
*****
Tot din zona lui “a fost odata” vine si surprinzatorul scurtmetraj “Maadeye 174/Article 174” din 2009 de Faraz Fesharak. Nu pare a fi documentar, ci se face mai degraba ca descinde din specia aceea locala a filmului care se naste din discutii in grup (“Darbareye Elly/About Elly” de Asghar Farhadi, “Ten” de Abbas Kiarostami) purtate in interior. Vana documentara este mentinuta de genericul de final, “actorii” participand cu numele lor adevarate la aceasta mica intamplare ocazionata de incalcarea articolului 174 din codul islamic care pedepseste cu 80 de lovituri de bici consumul de alcool.
*****
Lipita fiind de scurtmetrajul lui Faraz Fesharak, compilatia anonima numita “Fragments d'une révolution” (2011) pare a fi mai degraba un exercitiu scolaresc. Autoarea sa incearca sa ordoneze cronologic o multime de filmulete de pe Youtube intr-un fel de prezentare pe intelesul tuturor a revoltei cauzate de falsificarea alegerilor prezidentiale din Iran. Dezamagita am fost de umplutura ocazionata de suferinta resimtita de studentii aflati in Paris in timpul lunilor in care “revolutia” s-a manifestat cu inversunare. Plictisita am fost de aparte-urile pariziene cu care vocea din off isi declara solidaritatea si suferinta.
Am preferat de departe imaginea bruta si indemnul necunoscutului care striga celui care filmeaza “o bat pe femeia aceea, filmeaza, filmeaza !” Este probabil prima data cand sunt atat de izbita de increderea spontana a acestor necunoscuti in actul de a incredinta peliculei grija de a inregistra si de a marturisi un act de violenta, o brutalitate, o interventie sangeroasa a fortelor Basij, o maltratare, o lasitate, durerea fizica sau frica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu