joi, 3 iulie 2014

Nuri Bilge Ceylan - Kis Uykusu / Winter Sleep


Lasam la o parte premiul 1 cu coronita castigat de „Kis Uykusu / Winter Sleep” acum nici doua luni la Cannes. Lasam la o parte premiile castigate de toate celelelalte (sase) filme prezentate de Nuri Bilge Ceylan de la „Uzak/Distant” incoace, la Cannes in primul rand, apoi aiurea. Retinem doar capacitatea cineastului de a-si fermeca publicul. Majoritatea filmelor sale incep cu un peisaj larg, de obicei batut de vanturi, situat in lumina slaba a serii sau a dupa amiezei iernatice, in care isi face loc progresiv prezenta umana. Camera scruteaza indelung punctul aflat in continua miscare de apropiere (sau de apropriere a panoramei ?) Filmele lui Ceylan adapostesc totdeauna personaje lipsite de carisma. Uneori povestea e atat de transanta incat capata iz de fabula (revezi „Üç maymun/Three monkeys” ). Alteori sunt radiografii ale unori fracturi intime in viata de cuplu („Iklimler/Climates”), alteori scurte tresariri ale spiritului inainte de scufundarea definitiva in monotonia batranetii, singuratatii, melancoliei („Uzak”). Trebuie spus ca Ceylan a experimentat si misterul de tip politist („Bir zamanlar Anadolu'da/Once upon a Time in Anatolia”). Candva, in notele de subsol afectate tocmai lui „Uzak”, asociam acestui complex melancolic al caderii un intreg arsenal de emotii culturale disecat cu finete de un alt mare fin cunoscator al etosului levantin, Orhan Pamuk. Eram atat de mandra de gaselnita mea, incat nu mi-am dat seama ca-i atarnam lui Nuri Bilge Ceylan cateva etichete cu greutate (singuratate, peisaj batut de vanturi, locul in care nu se intampla nimic, prea tarziu) pe care filmele sale anterioare nu au incetat sa le nuanteze.




Iau ca exemplu „Kis Uykusu” care se incadreaza foarte bine in categoriile : film in care nu se intampla nimic, dezbatere pe tema banalitatii raului vs inexistenta binelui, analiza a tensiunilor ascunse dintr-un cuplu foarte fractionat. Scenariul este probabil o piesa de antologie care se cere analizat cu atentie. De data aceasta se vorbeste enorm, filmul este un razboi neincetat intre membrii unei familii care se lupta fie cu ceilalti fie cu ei insisi. Personajul principal, Aydin, patronul unui hotel „rustic” din Cappadocia, are in spate o cariera mediocra de actor. Omul gestioneaza acum, apparent fara tragere de inima, patrimoniul imobiliar al familiei, lasandu-i omului sau de incredere rolul de tap ispasitor in relatia cu chiriasii rau platnici. Se va dovedi ca personalitatea narcisica a eroului impinge in fata imaginea unui tip cultivat si cerebral pentru a ascunde adevarata natura, duplicitara si manipulatoare a personajului. Miopia lui Aydin este favorizata de acesta. Nihal, mul mai tanara sotie a lui Aydin, se investeste cu furie in organizarea unor proiecte de caritate, incapabila fiind sa se desparta nu atat de omul pe care nu-l mai iubeste demult, ci de pozitia sociala pe care o detine prin casatorie, de confortul financiar care ii permite sa paraziteze traiul pseudo casnic. Atunci cand, prada unui impuls, Nihal incearca sa fie generoasa, gestul ii este respins cu dispret caci caritatea este tot o forma de cinism al bogatului fata de sarac. Triunghiul casnic o include si pe Necla, divortata sora a lui Aydin. Amaraciunea si singuratatea o transforma pe aceasta intr-un soi de campioana teoretica a binelui in versiunea episcopului Myriel, solutie pe care insa femeia nu o pune in aplicare cu fostul sot.

Sursa: nbcfilm.com

Relatiile dintre cele trei personaje se contruiesc conflictual in doua serii mari de discutii in contradictoriu in care acestea se mananca practic unul pe altul. Disputele au o viata proprie a lor, progreseaza in intensitate si devin din ce in ce mai acide. Scurtele acalmii reajusteaza tiradele si confirma pozitiile ferme ale adversarilor. Astfel trecutul se insinueaza in prezent: succesul oarecare al lui Aydin in calitate de actor, educatia de care s-a bucurat Necla, candva traducatoare, acum parazitand familia lui Aydin, raporturile celor doi frati cu parintii si cu ei insisi, casatoria lui Aydin cu Nihal care nu a fost una de convenienta, ci mai degraba rodul iluziilor pe care si le-a facut candva tanara femeie in ceea ce-l priveste pe „marele” actor, rupturile anterioare dintre cei doi soti pe care Aydin le-a salvat facand apel la lasitatea lui Nihal.

Sursa: nbcfilm.com

In formele sale acute, conflictul verbal este verbozitate comica (scena de betie care se lasa cu un duel in citate din Shakespeare) sau demn de o telenovela ( desi nu doreste sa plece, Aydin blufeaza si isi anunta melodramatic nevasta de iminenta plecare la lstanbul pentru a-i lasa loc de manevra), dar nu se transforma niciodata in fapte. Cearta este o modalitate onorabila de a descarca tensiuni si frustrari care altfel ar duce la aneantizarea fizica a celuilalt. Cearta este o modalitate narativa care are nevoie de timp (o discutie serioasa in contradictoriu dureaza cam 20 de minute) si de spatiu indoor (de obicei biroul lui Aydin). Cearta are un protocol al ei, similar cu cel teatral, pe care Aydin il urmeaza cu scrupulozitate, iar preopinentii sai sunt fortati sa procedeze la fel. Cearta se bucura de un climax, apoi intra pe o faza descendenta in care interlocutorii isi dau sfaturi sau ofera, cu falsa generozitate, solutii. Ca motor narativ insa, conflictul nu se incheie niciodata.Repetitia il transforma intr-un soi de perversiune, in care fiecare isi extrage adrenalina din cat si cum il umileste pe celalalt.

Sursa: nbcfilm.com

S-a vorbit mult despre influenta dostoievskiana si bergmaniana a filmului, probabil din cauza ca situatia de criza de constiinta a eroului si a celor apropiati lui este ocazionata de un conflict social pe care lectia de morala, imposibil de aplicat in acest context, il complica si mai mult. Eu am vazut mai degraba mult Cehov aici, ezitarea, regretele, melancoliile, cruzimea, tacerile ostile si frustarile nespuse vin din delicatul univers cehovian, in care eroii sunt inchisi in aceeasi cusca si sfarsesc prin a se consuma unul pe altul cu eleganta.

In paralel cu acest complicat balet al aparentelor care se consuma in interior, exista o pista exterioara, ocazionata de peisajul de stepa capadocian. In mod ciudat, in ciuda imaginii fantastice de care se bucura filmul (directorul de imagine Gokhan Tiryaki l-a insotit pe Ceylan de la „Climates” incoace, exceptand „Uzak”), peisajul iernatic nu este deloc decorativ. Natura este o prezenta indiferenta si rece la care oamenii isi raporteaza neincetat emotiile. O vulpe moarta este o vulpe moarta, numai pentru Aydin ea are o alta insemnatate, devreme ce personajul decide sa nu mai plece la Istanbul. Mecanismul este sugerat de alegerile pe care le face camera, atunci cand surprinde capturarea calului salbatic sau atunci cand, intr-o secventa extrem de intunecata, Aydin elibereaza animalul.


Sursa: nbcfilm.com

Data fiind intensitatea dialogurilor, o buna parte din film ar putea face oficiul de piesa de teatru. Plecarea lui Aydin insa marcheaza partea care, dupa mine cel putin, este 100% cinema: calatoria pana la gara, intoarcerea pe furis in sat, noaptea de betie petrecuta la prietenul sau si mai ales, partida de vanatoare, toate acestea sunt miscari in care teatrul este depasit de cinema. Monologul de sfarsit in care personajul isi recunoaste infrangerea si implicit dependenta afectiva de Nihal este cel mai complet exemplu de capitulare neconditionata a unui barbat in fata unei femei.

Un comentariu: