Camera de Supraveghere - Spying Cam - Frakchi

Inchipuiti-va o camera de hotel ieftin, in care doi barbati indura zile de-a rindul caldura de infern si plictisul in asteptarea unor ordine misterioase si asta intr-o claustrare totala. Intre ei, o camera video, o carte si o relatie complicata si tensionata.Unul dintre ei, mascul dominant la vreo 30 de ani, agresiv si violent (aflam incetul cu incetul ca este politist dar nu intelegem prea bine daca rolul lui este de a-l proteja sau de a-l tine pe celalalt sub supraveghere). Acesta din urma (Choo Heon-Yeop), mult mai fragil si mai tinar, student, accepta cu pasivitate fanfaronada zgomotoasa a gardianului sau. Personalul hotelului ii spioneaza discret crezindu-i gay. Ei insisi spioneaza cuplul din camera de alaturi printr-o gaura facuta in peretele despartitor. Ce-ar fi sa facem un film? propune cel tinar intr-o zi. Ok, zice celalalt, numai sa fie de actiune, in nici un caz melodrama in care se sta si se vorbeste, asta plictiseste de moarte. Subiectul este ales, cel tinar a citit deja “scriptul”, este chiar “Crima si pedeapsa”, mai precis o discutie intre Raskolnikov si Sonia. Surprinzator, politaiul (Yang Young-Cho) alege rolul Soniei, se pasioneaza pentru proiect, incearca sa mimeze ceea ce crede el ca ar trebui sa fie vocea blinda si tremurata a unei femei, schiteaza legaturile dintre personaje pe spatele unui calendar sexy. Raskolnikov se multumeste sa ii dea morocanos replica si indicatiile de regie. Si asta pentru ca el traieste dubiile si spaimele lui Raskolnikov, el este Raskolnikov. Manipulind incontinuu camera, tinarul dezvaluie fragmentar si haotic propriul trecut fata de care se simte vinovat.

"Severance"

“Severance” (regizor Christopher Smith) este un horror un pic mai special si asta pentru ca nu se incadreaza in nici una dintre tipologiile in care intra de obicei filmele de gen. Ca spectator, recunosti de fiecare data un schepsis, un cliseu pe care l-ai mai intilnit undeva, dupa care vine o replica sau o secventa care aduc un “da, dar…” si dubiul demoleaza totul. Filmul respecta conventiile horror (numai ca victimele nu mai sint adolescenti, ca in “Blair Witch” de exemplu, ci oameni in toata firea, angajati ai unei multinationale), avem si psihopatii de serviciu (care musai sa existe in asa numitele psycho movies de felul lui “Hostel” sau “Captivity”), avem si tusa de umor negru care vireaza catre macabru (comparati “Severance” cu “Shawn of the Dead”), ba mai mult si un mesaj politic si social destul de insidios (care aduce cumva pe undeva cu filmele lui John Carpenter).

Ten Canoes - Zece canoe

Filmul regizorului veteran Rolf de Heer a fost difuzat la festivalul TIFF Transilvania 2007 datorita canalului de televiziune Cinemax. Tinarul public clujean l-a gasit poate cam lung si cam plictisitor, data fiind circulatia furibunda de brichete, pungi cu pop corn si sticle ocazionata de proiectia in aer liber. Multumesc pe aceasta cale domnisoarelor care, asezate in spatele meu m-au informat sotto voce despre ultimul racnet in materie de pantofi si anumite probleme de viata tare triste care contrastau puternic cu chestia aia care se derula pe ecran.

Sursa: Wikipedia

Asadar “Ten Canoes” se inscrie pe lista filmelor facute despre populatiile indigene din punctul acestora de vedere, o tendinta in care intra, de exemplu “The Fast Runner” un film despre societatea traditionala a inuitilor si “The Story of the Weeping Camel”, o privire asupra populatiilor mongole inca nomade. Este vorba deci de lung metraje, lumi fictionale cu valoare artistica si nicidecum de documentare National Geographic, poate mai apropiate, artistic vorbind, de proiecte precum “37 Uses for a Dead Sheep (the story of the Pamir Kirghiz)”, fals documentar al unui making of al unui film  care nu a existat niciodata. Filmul rezultat din parteneriatul lui Rolf de Heer cu comunitatea aborigena din Ramingining este prima pelicula australiana realizata cu participare exclusiv aborigena.

"Sora Betty" - "Nurse Betty" de Neil LaBute

Motto : ”I should call you Dorothy…”
Motto 2 : “I know there’s something special out there for me.”

Despre obsesia bolnava pe care o exercita lumea idilica a serialelor de televiziune asupra oamenilor s-a mai scris si s-au facut ceva filme (vezi printre altele “Obsessive Love”, “Mister Buddwing“), numai ca filmul lui LaBute are ceva special. Deja povestea nu se rezuma numai la a trece in revista semnele prevestitoare si consecintele unor tulburari de identitate, ci este o calatorie prin lumea obsesiilor nesanatoase. Filmul realizat in 2000 capata dimensiuni mai mari decit comediile crude si intimiste in care se specializase LaBute la acel moment. Distributia este de exceptie, o Renee Zellweger stralucitoare, Morgan Freeman intr–un rol atipic de baiat rau care face pereche cu Chris Rock in, poate, singurul lui rol interesant de pina acum, Greg Kinnear intr-un dublu rol foarte bine jucat, si nu in ultimul rind Aaron Eckhart, eternul ticalos.

In compania barbatilor - In the Company of Men

Film is a business - theatre is a religion – spunea Neil LaBute intr-un interviu pentru The Guardian si indica astfel tabara in care se plaseaza. Pentru el actorul aflat fata in fata cu publicul poate dezvalui emotii si sentimente mult mai oneste decit conventia pe care se bazeaza productia cinematografica. Ce te faci insa daca intr-o buna zi iti vine ideea sa adaptezi la cinema propria piesa de teatru devenita un succes, asa cum i s-a intimplat lui Neil LaBute in 1997 cu "In The Company of Men"? Sa zicem ca cele doua tabere interfereaza destul de bine pentru a produce un soi de huis-clos de o cruzime rar intilnita care il face pe spectator sa se foiasca pe scaun incapabil totusi sa isi dezlipeasca privirile de pe ecran. "In the Company  of Men" degaja acelasi soi de fascinatie pe care o imprastie filmele foarte violente, sau  filmele catastrofa, sau poate accidentele de orice fel care au avut loc in realitatesi au fost filmate dintr-un motiv oarecare. Esti scirbit, ti se zbirleste parul pe ceafa in fata raului absolut degajat de Chad Piercewell, dar nu-l poti ignora.

Comediile frantuzesti - sursa de inspiratie pentru Hollywood

In ultimul timp, studiourile de la Hollywood au devenit din ce in ce mai amatoare de remake-uri. In 2005 cel mai spectaculos dintre acestea, "King Kong", a fost un succes mondial. Si asta in conditiile in care povestea nu e deloc noua, iar “King Kong” este deja e un remake dupa remake, daca ii putem spune asa. Doua ecranizari l-au precedat (1933 si 1976) as prefera sa trec sub tacere calamitatea "King Kong Lives" din 1986. Numai in 2006, au fost facute cateva zeci de remake-uri, de la "The Omen" la "When a Stranger Calls", de la "Black Christmas" la "Sisters", de la "The Lavender Hill Mob" la "The Last Kiss", de la "Eight Below" la "The Grudge 2", de la "The Hills Have Eyes" la "The Departed". Originile acestor remake-uri sunt americane in majoritate, dar si italiene, japoneze sau provenind din Hong-Kong.

No Body is Perfect

Sursa

Acum citiva ani, producatorul Emmanuel Prevost a incredintat regizorului franco-elvetian Raphael Sibilla proiectul acestui documentar, un pic mai special. Filmarile au durat cam trei ani, post-productia a mai luat si ea ceva timp, iar "No Body is Perfect" a fost vazut pentru prima oara la festivalul de la Locarno la sectiunea "Filmmakers of the Present". Documentarul incearca sa exploreze fatetele multiple ale sexualitatii, ale raportului oamenilor cu corpurile lor, ale limitelor pe care oamenii si le impun in ceea ce priveste propria sexualitate intr-un context in care tabuurile societatii sint din ce in ce mai lipsite de semnificatie pentru individ.

Un astfel de documentar poate capata aerul acela socant–senzational care se multumeste sa indoape retina spectatorului cu tot soiul de imagini care mai de care mai spectaculoase. "No Body…" este insa mai degraba un film educational, informativ, o trecere in revista destul de sobra a unor practici considerate "transgresive". Si pentru aceasta producatorul si regizorul au facut o lunga si cuprinzatoare calatorie, din Europa pina in Statele Unite, trecind prin Japonia si Brazilia in cautarea oamenilor dispusi sa vorbeasca de propria lor intimitate.

Podul - The Bridge

Sursa: Wikipedia

Documentarul lui Eric Steel a fost programat la festivalul TIFF 2007 la sectiunea “Fara Limita” si are ca punct de plecare un articol aparut in “New York Times” dedicat celor care aleg sa se sinucida aruncindu-se de pe podul “Golden Gate care domina peisajul orasului San Francisco. Echipa de filmare a petrecut anul 2004 incercind sa surprinda cit mai multe astfel de “evenimente nefaste”, a contactat apoi familiile si prietenii celor morti in dorinta manifesta de a intelege pe de o parte ratiunea gestului lor ultim si pe de alta parte fascinatia pentru aceasta ultima destinatie. Tonul este retinut si sobru, subiectul ales este simtit cam deranjant, mai ales de cei pentru care sinuciderea este un pacat capital si nu o optiune personala. Montajul este astfel realizat incit destinele celor disparuti se impletesc unele cu altele, banda sonora urmareste in crescendo frumoasele panoramice, iar naratorul-intervievator este eliminat din start astfel incit marturiile celor vii sa se contopeasca unele in altele. Poate tocmai lipsa acestei autoritati narative care sa dirijeze oarecum filmul i-a facut pe multi sa spuna ca “The Bridge” are un aer manipulator (fie prin glorificarea suicidului, fie prin reducerea sinucigasilor la gestul lor final). Sa spunem doar ca Eric Steel nu a redus sinuciderea la statutul de simptom al unei boli mentale si ca finalul vorbeste mai ales de libertatea individului de a se asuma.