Camera de Supraveghere - Spying Cam - Frakchi

Inchipuiti-va o camera de hotel ieftin, in care doi barbati indura zile de-a rindul caldura de infern si plictisul in asteptarea unor ordine misterioase si asta intr-o claustrare totala. Intre ei, o camera video, o carte si o relatie complicata si tensionata.Unul dintre ei, mascul dominant la vreo 30 de ani, agresiv si violent (aflam incetul cu incetul ca este politist dar nu intelegem prea bine daca rolul lui este de a-l proteja sau de a-l tine pe celalalt sub supraveghere). Acesta din urma (Choo Heon-Yeop), mult mai fragil si mai tinar, student, accepta cu pasivitate fanfaronada zgomotoasa a gardianului sau. Personalul hotelului ii spioneaza discret crezindu-i gay. Ei insisi spioneaza cuplul din camera de alaturi printr-o gaura facuta in peretele despartitor. Ce-ar fi sa facem un film? propune cel tinar intr-o zi. Ok, zice celalalt, numai sa fie de actiune, in nici un caz melodrama in care se sta si se vorbeste, asta plictiseste de moarte. Subiectul este ales, cel tinar a citit deja “scriptul”, este chiar “Crima si pedeapsa”, mai precis o discutie intre Raskolnikov si Sonia. Surprinzator, politaiul (Yang Young-Cho) alege rolul Soniei, se pasioneaza pentru proiect, incearca sa mimeze ceea ce crede el ca ar trebui sa fie vocea blinda si tremurata a unei femei, schiteaza legaturile dintre personaje pe spatele unui calendar sexy. Raskolnikov se multumeste sa ii dea morocanos replica si indicatiile de regie. Si asta pentru ca el traieste dubiile si spaimele lui Raskolnikov, el este Raskolnikov. Manipulind incontinuu camera, tinarul dezvaluie fragmentar si haotic propriul trecut fata de care se simte vinovat.

Misterul se lasa descifrat cu greu si pentru asta trebuie sa asistam la o scena foarte violenta de interogatoriu ad-hoc urmata de un viol in care blinda “Sonia” isi arata fata bestiala. Asta schimba complet relatiile dintre cei doi colocatari de circumstanta. Huis-clos–ul se sfirseste prin evadarea tinarului “Raskolnikov” in lumea reala, intr-o incursiune de adio.

Perspectiva se schimba. Tempo-ul este mult mai ritmat, lumea se misca. Culorile si meteorologia se schimba. Se face brusc iarna. “Sonia” si “Raskolnikov” parasesc camera de hotel si corpurile nu demult asudate si aproape goale imbraca haine care le definesc in sfirsit rolurile sociale. Spre deosebire de eroul dostoievskian, “Raskolnikov” nu este paranoic, ci doar foarte realist in ceea ce priveste propriul sfirsit. Iar gestul care ii rascumpara vina este un act pe deplin asumat.

“Frakchi” este in primul rind un thriller politic. “Frakchi” erau in Coreea de Sud spionii racolati cu forta si utilizati de politia secreta pentru a colecta documente video care sa compromita activitatea organizatiilor pro-democratie, in mare majoritate studentesti, in perioada dictaturii militare. Camera lui “Raskolnikov” contine multe frinturi de demonstratii si marsuri publice care se intretes cu confesiuni disperate recitate cu o voce monocorda in intuneric. Regizorul Hwang Cheol-mean insa a preferat un titlu international ceva mai vag (“Spying Cam”) si a restrins la maxim referintele politice clare pentru a permite spectatorului o diversitate de chei de decodare.

Eu una m-am concentrat pe modalitatile prin care Whang Cheol-mean, in acelasi timp regizor, scenarist, editor si director de imagine al acestui proiect foarte minimalist, a transformat un mister oarecum teatral si putin absurd intr-un thriller destul de inchegat. Filmul are o curioasa structura binara si prezinta spectatorului doua medii metraje complementare. Diferentele de tonalitate, de perspectiva (camera de hotel / evadarea si calatoria cu masina), de ritm (de la calmul plat la actiune) si chiar de montaj (fragmentele filmate de pe caseta video inserate brutal in poveste) sint atit de mari si totusi coerenta povestii in ansamblu nu are de suferit. La aceasta se adauga si caracterul ambiguu si manipulator pe care il capata camera video si imaginile pe care le contine memoria sa. Obiect fragil in aparenta, camera nu se lasa usor domesticita, de unde si nesiguranta nervoasa pe care o inspira simpla ei prezenta. Si politaiul si ”seful cel mare” sint intructiva jenati in preajma ei. 

Seful insista in mod repetat “nu ma filma”, politariul se abtine parca sa ii traga un sut si s-o expedieze intr-un colt al camerei, stie doar ca ea contine “dovezi” si prin aceasta este pretioasa. Atunci cind cameramanul ii arata politaiului ce usor este sa manevrezi ustensila asta periculoasa, acesta se invioreaza si incepe sa o foloseasca la intimplare cu un zel de neofit (asa usor e sa faci un film?) In masina, tinarul o mingiie cu tandrete si o ascunde discret in timp ce provoaca o discutie compromitatoare. Camera poate fi si “rosie” si neutru-intimista. Camera primeste cu usurinta confesiuni, memoria sa poate acuza sau disculpa deopotriva si asta intr-o lume in care toata lumea spioneaza pe toata lumea. Statutul ambivalent al acestui obiect si prin extensie al imaginii in general anuleaza, zic eu, aspectul moralizator facil, iar finalul (camera realizatorului urmareste camera video care continua sa filmeze si dupa ce a intrat in posesia altcuiva) lasa sa planeze umbra unei indoieli.

Daca nu ati avut ocazia sa vedeti “Spying Cam”(Frakchi) la TIFF 2007, incercati sa va procurati programul festivalului de film asiatic din Bucuresti (2.06-8.06), filmul face parte dintre peliculele propuse de organizatori. Filmul dateaza din 2004 si este un reprezentant al productiei de film independent sud-coreean, fiind selectionat in programele festivalurilor de la Vancouver, Rotterdam (premiul FIPRESCI), Buenos Aires si Los Angeles. Regizorul Whang Cheol-mean activeaza in sectorul independent al filmului coreean de mai bine de 10 ani, perioada in care a creat multe filme cu bugete mici si extra mici - The Friend (1991), Fuck Hamlet (1996), My Own Milky Way (2000) si The King and his Sculptor (2004).