Sanxia haoren (Still Life) – de Jia Zhang Ke

Cel de-al saselea lungmetraj din cariera regizorului chinez Jia Zhang Ke este unul din numeroasele exemple in care critica si gustul publicului sint paralele. Premiat cu Leul de Aur la festivalul de la Venetia 2006, “Still Life” a fost o surpriza: intrat ultimul in competitie, prezentat la categoria filme documentare, filmul a fost adorat de critici si evitat de public. Laudat pentru mizascena superba, pentru imaginea ingrijita, pentru ambianta minimalista si pentru jocul actoricesc elegant, filmul s-a bucurat de cronici entuziaste. Pe de alta parte insa, o buna parte a publicului l-a considerat interminabil si plicticos, documentar ratat, revoltator de urit, cu personaje care nu fac nimic, nu spun nimic, cu lungi planuri fixe, evoluind intr-un peisaj dezolant. Filmul are deci toate atuurile pentru a NU fi distribuit pe scara larga, in ciuda premiilor cu care a fost recompensat. Si bine face. “Still Life” nu va fi sigur pe gustul adeptilor lui Zhang Yimou cel din “Orasul interzis” si din showurile olimpice, “Still Life” nu este nici pentru cei care nu jura decit pe filmele de actiune din Hong Kong sau pe cruzimea gore a filmelor coreene in voga. Va rog, evitati-l daca detestati filmele lente.

Asadar, Sianming, care este miner vine tocmai din Shanxi (Nordul Chinei) in orasul Fengje, provincia Shichuan, celebru pentru cel mai mare baraj din lume aflat in vecinatate. El isi cauta nevasta, fugita cu 16 ani in urma impreuna cu fiica lor, si care acum slugareste pe unul dintre numeroasele vaporase care transporta marfuri, oameni, animale de-a lungul si de-a latul fluviului Yangtze. Pentru a supravietui in timp ce asteapta ca fosta sotie sa se hotarasca sa il revada, Sanming se vede obligat sa se angajeze temporar intr-una din echipele de muncitori care demoleaza orasul vechi, destinat sa fie inundat de apele noului lac de acumulare.

In pararel, Shen Hong, infirmiera de fel tot din Shanxi soseste in Fengjie in cautarea sotului ei, care nu a mai dat pe acasa de ani de zile si care lucreaza la noul baraj, probabil angrenat intr-o relatie cu o prospera femeie de afaceri.

Sanming si Shen Hong vin din acelasi loc si aproape in acelasi scop (a regasi pe cineva pierdut din vedere, a regla niste conturi mai vechi) dar nu se intilnesc nici o clipa pe parcursul filmului. Ei sint reprezentati spate in spate pe unul din afisele peliculei, doua personaje diferite de conditii sociale diferite, aflate in situatii de cumpana, deloc asemanatoare. Han si-a cumparat nevasta, pe “micuta Ma” in urma cu 16 ani, a tratat-o omeneste si acum doreste sa reinnoade legatura si sa-si cunoasca in sfirsit copilul. Shen doreste sa divorteze de multocupatul sau sot, calatoria la Fengjie este un soi de rememorare pudica a unei relatii deja stinse. Nici celelalte personaje nu inceteaza sa se miste, de cele mai multe ori deplasarile sint vagi si fara nici un scop, simple plimbari fara tinta in orasul pe jumatate demolat. Se circula deci asa de mult in “Still Life”, incit unii au vorbit despre un road movie. Dupa mine, Jia foloseste deplasarea in spatiu ca pretext pentru dezgroparea trecutului, fie el personal sau colectiv (vezi secventa magistrala in care Sanming cauta vechea adresa a sotiei si se trezeste aiurit in fata unei insulite, privirea sa lunga este aceea a omului de rind care nu intelege sa puna un semn de egalitate multumitor intre cele 1,2 milioane de locuitori ai zonei delocalizati cu forta si grandoarea de 5 stele a barajului). Trecutul este dezgropat in mod stiintific (Wang este arheolog), cu obstinatie (incapatinarea calma a lui Sanming in ancheta pe care o initiaza), cu nerabdare (Shen foloseste excedata ciocanul pentru a recupera lucrurile viitorului fost sot). Trecutul este condamnat sa moara (casele care trebuie demolate sint marcate cu vopsea) sau este sursa de regret (Ma regreta gestul facut cu 16 ani in urma, Shen danseaza o ultima data cu sotul pe care doreste sa-l paraseasca in cinstea casatoriei lor muribunde.)

Jia Zhangke afirma intr-un interviu (vezi Positif nr 555/ mai 2007) ca ideea filmului l-a luat pe nepregatite si ca practic scenariul nu a existat, ca regizorul si-a dezvoltat ideea initiala mimind-o in fata propriului asistent. Punctul de plecare a fost documentarul “Dong”, dedicat pictorului Liu Xiaodong iar “Still Life” a crescut aproape in paralel cu acesta, inspirat din preferintele pictorului pentru peisajul regiunii barajului celor trei defileuri de pe Fluviul Galben si pentru estetismul corpurilor masculine aflate in miscare pe care le transpune in pinze gigantice. Jia si Liu impartasesc acelasi gust pentru un realism condimentat cu aparte-uri fantastice, amindoi se declara interesati de paturile sociale care traiesc in saracia cea mai lucie intr-unul dintre cele mai frumoase peisaje din lume, referinta culturala obligatorie in cultura chineza clasica. Jia vorbeste despre saracie si despre dezradacinare, despre efectele catastrofice ale aplicarii proiectelor grandioase atit de laudate oficial, si, cu toate acestea filmul nu este “mizerabilist”, din contra. Personajele sale traiesc in case pe jumatate demolate sau deja mincate de igrasie, in barci, in poduri, sub puntile ferry boat-urilor, se ciocnesc in circiumi mizere, pe marginea mocirloasa a riului, pe acoperisuri, in imobile aproape darimate, se inghesuie pe scutere, in remorci, in vasele de transport, in sali de asteptare. Si cu toate acestea intre ei se tese o intelegere instantanee, o acceptare a precaritarii si a lipsei de intimitate, o apropiere care prilejuieste regizorului citeva remarcabile scene de grup, foarte picturale si pe care le-am putea numi “calatori pe puntea din fata” , “prinzul muncitorilor”, “demolatori odihnindu-se” sau “concert de rock simbata seara”.

Oamenii se misca intr-un spatiu saturat de obiecte de tot felul, vase, lighene, boccele, cani de metal, pungi, bidoane de plastic, farfurii de tabla care ii insotesc pretutindeni (secventa plecarii muncitorilor de pe santier, fiecare cu micul lui avut in circa, seceventa de inceput, in care panoramicul enumera in egala masura bagaje, fete, gesturi, atitudini). Sanming cara pretutindeni o geanta mai mult goala, dar surprinde prin gesturile delicate cu care o aseaza pe o suprafata oarecare, degetele lui Shen manipuleaza absente aceeasi sticla de plastic, iarasi aproape goala. Camera lui Jia baleiaza cu incetineala un colt al camerei lui Wang unde acesta isi etaleaza insirata pe un fir de metal colectia de ceasuri de toate felurile. Shen are un raport aproape senzual cu ventilatorul. Aceasta raportare tandra la obiectele cele mai anodine si la materiile cele mai simple este poate cauza pentru care Jia Zhangke a simtit nevoia sa presare in filmul sau citeva titluri (vin, ceai, tigari, bomboane). 

Acestea apar pur si simplu pe ecran in mijlocul unei secvente, fara a opera un decupaj oarecare, presarate discret: tigara de care tinarul Mark are nevoie pentru a mima atitudinea de nouveau riche a actorului Chow Yun-fat (care isi aprindea tigara cu o bancnota de 100$ in “A Better Tomorrow”, al lui John Woo, intr-un extras aratat in filmul lui Jia), ceaiul pe care Shen il gaseste in efectele sotului ei, vinul ieftin pe care Sanming il imparte cu colegii de munca si care trece din mina in mina, bomboana ca semn al impacarii intre Ma si Sanming, bomboana suvenir pe care Mark o daruieste chiar inainte de a fi ucis.

Miscarile camerei sint atit de lente incit la un moment dat oamenii se confunda cu obiectele intr-o armonie de natura moarta (still life). Mai mult, imaginea fluida si plutitoare transforma scenele umane de grup in potentiale “naturi moarte”. Este poate ochiul regizorului, pictor de formatie, care fixeaza lentoarea corpurilor aproape goale, innegrite de soarele dogoritor sau confundindu-se cu brumele fluviului si cu aburii ploilor fine. Rareori o camera va sti sa fixeze caldura, norii, umiditatea, timpul, alternind panoramele fastuoase in care siluetele umane aproape se topesc cu interioarele prea strimte si mizere in care corpurile se chircesc si se string unele in altele. Si toate acestea printr-o combinatie aparte de panoramice blinde cu travellinguri incete, printr-o modalitate aparte de a fixa profiluri, de a utiliza supraexpunerea, de a utiliza judicios cele mai bune unghiuri astfel incit prin spartura unui zid putem avea o panorama a noului oras.

Ceea ce frapeaza foarte tare intr-o astfel de ambianta este iruptia fantasticului. Ce poate fi mai uimitor ca un monument oarecare cu alura modernista (pe care spectatorul il vede doar o data in fundalul unei secvente) sa se transforme in nava spatiala si sa isi ia zborul pe muteste si asta in timp ce Shen, eroina, nici macar nu priveste pe fereastra ? Este evident un clin d’œil adresat spectatorului si care nu are nici in clin nici in mineca cu ceea ce se intimpla in continuare. In interviul deja citat, Jia povesteste ca ideea cu nava spatiala i-a venit de la meteorologia extrem de schimbatoare a regiunii care face ca luminozitatea sa fie de un gri albastrui aproape ireal. Toate astea combinate cu un acut sentiment de singuratate au dat aceasta foarte frumoasa bucata ireala pe un fundal de ansamblu mai mult decit realist. In final Sanming paraseste orasul nu inainte de a mai arunca o privire in urma, intre blocuri pe jumatate darimate, un saltimbanc paseste cu atentie pe un fir, parca plutind in lumina soarelui care apune. Imaginea supraexpusa, atit de des folosita pentru exterioare este trucul care il face pe spectator sa se intrebe daca nu cumva a avut o halucinatie. Intr-o alta secventa, Sanming isi asteapta prietenul intr-o circiumioara, mincarea e deja comandata. Citeva secunde insa, camera aluneca si cadreaza parca acelasi loc in alt timp atunci cind arata citeva personaje in costume de epoca si mascate, intepenite in jurul unei mese. O alunecare de citeva secunde care intriga fara sa sparga ambianta.

Toate aceste momente irealiste mi-au intarit convingerea ca scopul lui Jia Zhangke nu este discursul politic, chiar daca el nu poate sa eludeze realitatea asa cum este ea. Acuzat ca da dovada de un estetism sters, ca privilegiaza un scenariu foarte minimal, Jia mizeaza totul pe forta imaginii si pe felul sau foarte personal de a crea o atmosfera in care nota finala nu este neputinta, ci celebrarea trecutului care moare, dar fara patetism nici nostalgii.