For those who are about to watch Takeshis', please stop all your cerebral activities and 'feel' and 'experience' the movie. And after you have done that, I would appreciate if you would watch it again before you start analyzing it.
Kitano Takeshi [Paris, 31 August 2005]
NipponCinema |
Sa presupunem ca este simbata seara si ca aveti pofta
de-un film cu yakuza, sfatul meu este sa revedeti “Sonatine” sau poate “Boiling
Point” sau sa va multumiti cu “Hana-bi” sau chiar cu “Brother”, orice numai NU
“Takeshis’”, nu va lasati inselati de numarul mare de secvente cu impuscaturi.
Penultimul film a lui Takeshi Kitano a produs reactii multiple: fluierat la
Venetia, unde a avut loc premiera sa mondiala: “vrem banii inapoi!”, repudiat
de fanii cei mai inraiti ai actorului si regizorului care s-au considerat cumva
tradati, ”iti iubim visele, numai ca nu sintem psihanalistii tai”, dar si
aplaudat, considerat a fi creatia cea mai libera si mai interesanta a lui
Kitano, filmul cel mai “500% Kitano- Nothing to Add!” dupa cum bine zice
tagline-ul.
“ Takeshis’ ”-nu,apostroful din titlu nu este o greseala- este un film foarte
personal, regizat, scris si montat de Kitano, jucat de el si de actorii sai cei
mai fideli, produs de compania “Office Kitano”, lipsit de teasere si trailere,
cu un afis discret si unele dintre cele mai “tacute” prime aparitii care au
fost facute vreodata la Mostra si la Cannes. Un film de, despre si pentru
Kitano, o insiruire de secvente de reverie sau cosmar, de impuscaturi, de
gaguri si totul pe fundalul duplicarii marelui actor si regizor. Intr-o buna zi
celebrul “Beat” Takeshi da nas in nas cu o o clona a sa, domnul Kitano, modest
casier intr-un supermarket si impatimit al auditiilor pentru roluri secundare.
Cele doua partiturii sint asigurate de Takeshi, el joaca si regele
showbizului si “loserul” care face cu incapatinare turul auditiilor.
Criticii au remarcat bine, nu se stie daca avem de-a face cu cosmarul lui
“Beat” care la un moment dat se intreaba cum o fi sa fii copia perfecta a unui
actor celebru si sa traiesti ca orice muritor de rind sau reveria invadatoare a
casierului care se viseaza jucind un super yakuza. Actorul si casierul construiesc
cu visele lor cind paralele, cind intersectate o lume intreaga al carei
caracter delirant devine evident cam in a doua parte a filmului in care orice
pretentie de “realitate“ dispare. In condensat, daca ar fi sa cronometram
secventele nerepetate, am avea cam 20 de minute de film, pe care Kitano le face
bucati si le reia in diferite momente ale filmului in secvente cu totul
diferite sau utilizind alte unghuri de filmare. Un singur exemplu: o secventa
intr-un restaurant de ramen apare prima data ca o amintire, a doua oara aceeasi
amintire este luata la misto, apoi a treia oara este subiectul unei auditii
pentru o secventa de film care trebuie sa se intimple intr-un asemenea
restaurant, apoi iarasi restaurantul apare intr-o secventa ca un soi de glumita
suplimentara, apoi ne intoarcem iar la auditie si iar la amintire si asa mai
departe. De fiecare data, unghiul din care se filmeaza secventa, personajele
care iau parte la aceasta, cuvintele care sint spuse sufera mici modificari.
In afara de asta, interstitiile cintate sau dansate, personajele care se
repeta, dar cu functii schimbate, actorii care joaca doua sau trei roluri in
simultan adauga sare pe rana frustrarii, cum sa nu te enervezi, tu,
spectatorul, cind vezi ca autorul face orice ca sa bruieze pistele ? Cum sa nu
motai in fata unei foarte lungi secvente in care se scuipa sute de dulii de
gloante si in care cad rind pe rind politai din trupe speciale, samurai,
yakuza, prieteni, dusmani si in care Kitano este ciuruit constiincios, dar nu
moare ci se prijina doar un pic pe capota unui Porsche uluitor de rosu?
In fata neintelegerii generale, Kitano furnizeaza o cheie de lectura: celor
care au de gind sa vada Takeshis’, va rog incetati orice activitate cerebrala
si “simtiti”, ”experimentati” filmul. Si dupa ce ati facut asta, v-as fi
recunoscator daca l-ati vedea inainte de a incepe sa-l analizati” (vezi motto).
Intentia regizorului este clara: “as vrea ca publicul sa iasa din sala de cinema
fara sa stie ce sa spuna sau sa creada despre film” si “am vrut sa fac un film
care nu poate fi clasificat”. In fata presei japoneze care punea intrebari
despre primirea nedumerita a filmului in Europa el a raspuns doar “Uneori chiar
e bine sa fii confuz.“
Or confuzia asta face parte din fascinatia kitano-esca pentru realitate si
irealitate, reverie, cosmar exprimate intr-un mod foarte cinetic si eliptic
care sa reduca la maxim narativitatea, spectatorul fidel a inceput sa o
perceapa clar de la “Dolls” incoace. Ideea dublului si a visului ca emanatie
din aproape in aproape (visez ceva, ceva-ul ala viseaza si el la rindul sau
samd) i-a trecut prin cap lui Kitano inca de pe vremea cind turna “Sonatine”,
proiectul s-a numit “Fractals” si a dospit mai mult de zece ani, iar in 2005
Kitano a sfirsit prin a pune totul la persoana intii.
“Takeshis” devine astfel in soi de “caro diario” la plural populat de una si
aceeasi persoana cu functii multiple (actor de comedie, megastar TV, actor de
film, regizor, editor, VIP, scriitor, pictor, fotograf, scenarist si, in
sfirsit, persoana privata) a carei existenta este codata cu grija. Beat este
actorul care joaca in filme in care scuipa mai multe gloante decit cuvinte.
Beat este si regizorul care amesteca samuraii (Zatoichi) si yakuza (Sonatine,
Brother) si politaii (Hana-bi). Beat este cel care in aproape fiecare final de
film foloseste o plaja pustie cu marea in fundal (A Scene At the Sea, Sonatine,
Hana-Bi etc). Beat este cel care cu citiva ani in urma a avut un accident
aproape fatal care semana foarte mult cu o sinucidere (secventa cu soferul de
taxi si slalomul printre mortii presarati pe sosea).
Travestiul incongruu (cuplul “celor 300 de kilograme”, costumati uneori in drag
queens) si ambiguitatea sexuala (prezenta fulguranta a lui Akihiro Miwa,
copilul deghizat in dansatoare), dansul omizii, numerele de step vin poate din
formatia de actor de “manzai” pe care a avut-o inainte de toate Beat. Faptul ca
umorul este produsul unui cuplu (bucatarii din localul care vinde ramen,
luptatorii de sumo care si fac aparitia ici-colo in travestiuri improbabile,
cuplul care-si pierde zilele in hol) vine poate din faptul ca Beat este
produsul unui show de televiziune numit “The Two Beats” sau faptului ca
scheciurile “manzai” au in principiu nevoie de doi parteneri. Beat este deci
dualitate (Beat/Kitano) uneori schizoida (actorul celebru/loserul care viseaza
cu ochii deschisi), uneori schizofrena (deriziunea dedicatiei lui Beat catre
“Clovnul” Kitano este poate expresia spaimei de a nu fi luat ca atare de catre
opinia publica.)
S-a spus despre “Takeshis” ca ar fi un amestec de Lynch (“Mulholland Drive” mai ales), de Fellini
(“8 ½”) ,de Godard si Woody Allen cu o tusa de Monty Pythons. Fie. Eu una am
vazut aici mai degraba un fel de ceremonie funebra in cheie parodica in care
Takeshi isi ia adio de la toate genurile de cinema pe care le-a exploatat de
ceva ani incoace, asa ca nu ma mira ca yakuza mor, samuraii mor, ba chiar si
dj-ul din scena clubului moare. Iar cohorta de clovni melancolici, de dubluri
si de reflexe in oglinda, de Bonnie &Clyde, de luptatori de sumo, care apar
si dispar in ritmul dictat de rapaiala pistoalelor automate este pe alocuri
foarte interesanta, in altele pare ca dureaza prea mult, ca se lateste in
cascade nenumarate. In amintire imi vor ramine citeva secvente dintre care cu
siguranta aceea in care Beat Takeshi danseaza step pe o sina de tren, undeva
departe, noaptea.
Cum spuneam, cu siguranta nu este un film de vazut simbata seara cind poate ca
ai chef de un film cu yakuza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu