La Science des Rêves (a.k.a The Science of Sleep) - de Michel Gondry

Flixster

Michel Gondry si-a facut simtita prezenta in lumea videoclipurilor muzicale prin anii 80. Mai intii lucrind cu grupuri franceze, el se face remarcat de Björk cu care lucreaza mult timp si asta il propulseaza foarte bine, catre colaborari cu Chemical Brothers, Daft Punk, Radiohead, Foo Fighters, Massive Attack, Kylie Minogue, Kanye West si The White Stripes printre altii. Interesul pentru filmul de fictiune vine tot de la un videoclip creat pentru Björk, proiectat pe ecran de cinema la un festival de videoclipuri. Primul lung metraj iese in 2001 (“Human Nature”), apoi in 2004 Gondry regizeaza “Eternal Sunshine of the Spotless Mind” (“Eterna stralucire a mintii neprihanite”) pe un scenariu de Charlie Kaufman. Despre documentarul artistic ”Dave Chapelle’s Block Party” din 2005 am mai vorbit cindva. Asadar “La Science des Rêves/The Science of Sleep” (2006) este primul film scris si regizat de Michel Gondry.

Flixster

”Este primul scenariu pe care l-am scris si regizat eu insumi”, spune autorul intr-un interviu din februarie 2007. “Nu puteam explora decit ceea ce se afla inauntrul meu. N-as putea face ceva despre un tip care tine un restaurant de exemplu. Trebuie sa gasesc in mine insumi subiectul la care lucrez.” Interesanta afirmatie care transforma “La Science...” intr-un summum al experientelor artistice si de viata al lui Gondry in sensul cel mai larg. Tot in acelasi interviu, regizorul vorbeste despre ambianta copilariei sale, un mixaj de stiinta (bunic inventator) si arta (tatal foarte interesat de muzica si de cultura pop). Gondry o ia pe calea filmului, mai precis a animatiei, ”invention is in my background” spune el. Adica o aptitudine de a transpune in imagini, idei, sentimente si senzatii. Filmul este autobiografic in masura in care isi foloseste din plin “background”-ul copilariei si tineretii (filmarile s-au facut intr-o casa in care el a locuit 15 ani, locul de munca a lui Stéphane este o copie a primului lor de munca al lui Michel, obsesia de a inventa este mostenire de familie etc). Si cum Michel nu poate vorbi despre altceva decit despre sine insusi, concluzia neconclusiva a filmului este, cred, si dilema sa ca artist. Ah, da, mai este si problema multilingvismului acestui film care, zic eu, are radacini in spaimele pe care le-a tras Michel Gondry insusi atunci cind a ajuns sa faca filme in Statele Unite. Produs al unui spatiu multicultural, personajul sau Stéphane foloseste trei limbi intr-un amestec foarte personal, afirma ca atunci cind vorbeste in franceza isi simte mustata crescind mai repede decit de obicei, iar pentru a comunica cu Stéphanie foloseste engleza, spatiu lingvistic neutru si passe-partout confortabil.

Cum mai toti cei care au vorbit despre filmul acesta s-au referit din plin la visul ca intoarcerea in lumea plenara-proaspata-salvatoare a copilariei, am sa spun de la inceput ca eu am folosit doua chei de citire: pe de o parte visul ca manifestare a unei traume si pe de alta parte artistul si (in)capacitatea sa de a se adapta realitatii cu consecintele funeste/fericite care decurg din asta. Filmul mi s-a parut o descriere a unei stari de fapt, o prezentare de caz si nu o naratiune, ceea ce nu este nicidecum deranjant, “La Science des rêves” este un product voit 100% vizual si descriptiv.

Flixster

Interesanta este intrarea in materie prin prezentarea studioului “TV Stéphane” in care anti-eroul nostru isi livreaza dintru inceput trauma mortii tatalui care-l face sa se refugieze in spatiul copilariei: Paris, apartamentul in care a locuit demult si unde nimic nu s-a schimbat. Masini de politie si pompieri decoreaza inca asternuturile, ansamblul de sfori si contragreutati care ii permite sa stinga lumina mai merge inca, la fel si ceasul cu alarma care il trezeste cu un “Can you complete the mission?” Amintirea tatalui este atit de puternica, incit regizorul prefera sa foloseasca intr-un insert un foarte scurt filmulet care condenseaza trecuta relatie tata-fiu. Devenit “aproape un barbat in toata firea” dupa cum opineaza menajera, Stéphane incearca sa refaca gesturile de demult: reia inventiile-jucarii fara o utilitate precisa, se simte atras de Stéphanie pentru ca aceasta “ii aduce aminte de tatal” sau dupa spusele lui Stéphane. Este evident, atractia pentru Stéphanie vine de la acest fapt, de la magia iscata de miinile ei abile. Sa nu uitam ca Stéphane este atras fizic intr-o prima faza de Zoé, pe care o uita foarte repede in momentul in care descopera ca vecina sa creeaza tot felul de artefacte. Interesul pentru Stéphanie vine de la o neintelegere: ea vrea sa creeze o diorama cu o barca intr-o padure, el intelege ca este vorba de o barca in care creste o padure, ceea ce nu este posibil decit in vis. Mai tirziu, complicitatea lor seamana cu o partida de joaca intre tata si fiu, Stéphanie isi asuma fara sa vrea rolul patern atunci cind dirijeaza operatiunile, asa cum demult tatal si fiu facusera. In acelasi timp, ostilitatea fata de partenerul mamei sale si de posibilul prieten al lui Stéphanie pare a veni din judecata necrutatoare si pripita a unui adolescent gelos.

Flixster

Tatal este peste tot: de exemplu Monsieur Pouchet, patronul, are teoretic autoritatea necesara de a-l inlocui pe parintele decedat, numai ca “pica” testul imaginatiei refuzind calendarul dezastrologic si Stéphane il repudiaza instantaneu, pedepsindu-l aspru in visele sale. Pouchet devine incarnarea angoaselor lui Stéphane, atunci cind acesta nu poate pur si simplu sa se duca la cafenea pentru a o intilni pe Stéphanie. Aceeasi soarta o are si tatal vitreg care este sanctionat cu rol represiv in secventa “mortii” lui Stéphane gangsterul.

Cea mai intensa secventa care vorbeste de adoratia tatalui se afla plasata discret la inceput: Stéphane, abia intors acasa, scotoceste in dulap si da peste un costum al tatalui decedat, scotoceste prin buzunare, il incearca. Haina ii este prea scurta. Cut. In secventa urmatoare, Stéphane priveste ginditor costumul intins pe jos, asamblat pe covor si completat cu incaltamintea aferenta, ca un fel de platosa destinata unui om invizibil. Cut. A doua zi, Stéphane poarta acelasi costum si nu se va mai desparti de el pe tot parcursul filmului. Sa fie aceasta vointa de identificare cu tatal multiubit? De remarcat, in buzunarul hainei se afla o masina de ras electrica, pe care insa Stéphane nu e capabil sa o utilizeze cu toate staruintele sale de a arata “ca un om mare”.

Ce se intimpla deci in final cu aceasta complicata minte adolescentina care sufera atit de mult pierderea tatalui? Este visul o solutie compensatoare si curativa? Reuseste Stéphane sa-si regleze propriile confuzii visind si sfirseste el prin a se identifica cu figura tatalui? Marele merit al scenariului este de a lasa in suspensie raspunsul la aceasta intrebare.

Stéphane este intr-adevar un barbat incomplet, pendulind aproape dureros intre propria-i interioritate si virsta sa biologica. Personalitate insulara, alambicata, fire pasiva care se lasa condusa de ceilalti in viata de zi cu zi, Stéphane “munceste” la greu in vis unde recreeaza o lume, ignorindu-si complet serviciul. ”Dezastrologia” este specialitatea sa, de aceea deceptiile trebuiesc reglate in emisiunile studioului “TV Stéphane” unde colegii sint pedepsiti, seful aruncat pe fereastra, creatia personala glorificata. In ciuda faptului ca in 99% din vise si din timpul real Stéphane este un baiat care vrea sa devina barbat adevarat dar nu prea stie cum, el ramine totusi un artist. Hipercreativitatea sa se apropie oarecum de acel background de care vorbea Michel Gondry in interviul sau in care inventia si gustul creatiei artistice de orice fel stau pe aceeasi treapta. Cu ce grija ia Stéphane in miini ghetele de pisla cusute de catre Stéphanie, cu ce usurinta stapineste el secunda unu din prezent sau din trecut gratie aparatului conceptie proprie, cu ce finete reuseste el sa gaseasca acordul de pian capabil sa mentina nori de vata in aer! Presupusul somnambulism din secventa cu frigiderul, presupusul retard mental pe care par a-l constata toti ceilalti (inclusiv Stéphanie) sint simptome ale “schizometriei”, boala de care sufera Stéphane. Or, dupa mine, orice artist este mai mult sau mai putin schizometru in momentul creatiei.

Din acest punct de vedere, iarasi, sfirsitul ambiguu poate fi interpretat ca fiind deprimant (Stéphane ramine in vis si refuza sa mai iasa de acolo) sau dimpotriva pozitiv, reconciliator (Stéphane galopeaza pe Golden Poney impreuna cu Stéphanie). Interesant este ca distribuitorii acestui film au pregatit doua afise: unul pentru Statele Unite in culori sumbre, cernelii, cu un tagline ambiguu (“close your eyes, open your heart”), altul pentru Europa in culori vesele, cu un fundal pufos-transparent in care tagline-ul a disparut.

Flixster

Ar mai fi multe de spus despre animatia cu totul speciala utilizata de Gondry in film, despre preferintele sale pentru carton presat, hirtie, celofan, fibre de tesaturi, din care se poate incropi o lume intreaga care inca miroase a clei de lipit.

Ar fi multe de spus si despre jocul actorilor, un Gabriel Garcia Bernal superb care face un rol foarte complicat, un Alain Chabat de zile mari in rolul unui cabotin obsedat sexual simpatic care-si traumatizeaza colegii cu un sadism onctuos, o Charlotte Gainsbourg seducatoare si gratioasa.

Ma opresc insa aici, recomandind cu caldura acest film.