![]() | |
Flixster |
Michel Gondry si-a facut simtita prezenta in lumea videoclipurilor muzicale
prin anii 80. Mai intii lucrind cu grupuri franceze, el se face remarcat de
Björk cu care lucreaza mult timp si asta il propulseaza foarte bine, catre
colaborari cu Chemical Brothers, Daft Punk, Radiohead, Foo Fighters, Massive
Attack, Kylie Minogue, Kanye West si The White Stripes printre altii. Interesul
pentru filmul de fictiune vine tot de la un videoclip creat pentru Björk,
proiectat pe ecran de cinema la un festival de videoclipuri. Primul lung metraj
iese in 2001 (“Human Nature”), apoi in 2004 Gondry regizeaza “Eternal Sunshine
of the Spotless Mind” (“Eterna stralucire a mintii neprihanite”) pe un scenariu
de Charlie Kaufman. Despre documentarul artistic ”Dave Chapelle’s Block
Party” din 2005 am mai vorbit cindva. Asadar “La Science des Rêves/The
Science of Sleep” (2006) este primul film scris si regizat de Michel Gondry.
![]() |
Flixster |
”Este primul scenariu pe care l-am scris si regizat eu insumi”, spune
autorul intr-un interviu din februarie 2007. “Nu puteam explora decit ceea ce
se afla inauntrul meu. N-as putea face ceva despre un tip care tine un
restaurant de exemplu. Trebuie sa gasesc in mine insumi subiectul la care
lucrez.” Interesanta afirmatie care transforma “La Science...” intr-un summum
al experientelor artistice si de viata al lui Gondry in sensul cel mai larg.
Tot in acelasi interviu,
regizorul vorbeste despre ambianta copilariei
sale, un mixaj de stiinta (bunic inventator) si arta (tatal foarte interesat de
muzica si de cultura pop). Gondry o ia pe calea filmului, mai precis a
animatiei, ”invention is in my background” spune el. Adica o aptitudine de a
transpune in imagini, idei, sentimente si senzatii. Filmul este autobiografic
in masura in care isi foloseste din plin “background”-ul copilariei si
tineretii (filmarile s-au facut intr-o casa in care el a locuit 15 ani, locul
de munca a lui Stéphane este o copie a primului lor de munca al lui Michel,
obsesia de a inventa este mostenire de familie etc). Si cum Michel nu poate
vorbi despre altceva decit despre sine insusi, concluzia neconclusiva a
filmului este, cred, si dilema sa ca artist. Ah, da, mai este si problema
multilingvismului acestui film care, zic eu, are radacini in spaimele pe care
le-a tras Michel Gondry insusi atunci cind a ajuns sa faca filme in Statele
Unite. Produs al unui spatiu multicultural, personajul sau Stéphane foloseste
trei limbi intr-un amestec foarte personal, afirma ca atunci cind vorbeste in
franceza isi simte mustata crescind mai repede decit de obicei, iar pentru a
comunica cu Stéphanie foloseste engleza, spatiu lingvistic neutru si
passe-partout confortabil.

Cum mai toti cei care au vorbit despre filmul acesta s-au referit din plin
la visul ca intoarcerea in lumea plenara-proaspata-salvatoare a copilariei, am
sa spun de la inceput ca eu am folosit doua chei de citire: pe de o parte visul
ca manifestare a unei traume si pe de alta parte artistul si (in)capacitatea sa
de a se adapta realitatii cu consecintele funeste/fericite care decurg din
asta. Filmul mi s-a parut o descriere a unei stari de fapt, o prezentare de caz
si nu o naratiune, ceea ce nu este nicidecum deranjant, “La Science des rêves”
este un product voit 100% vizual si descriptiv.
![]() |
Flixster |
Interesanta este intrarea in materie prin prezentarea studioului “TV
Stéphane” in care anti-eroul nostru isi livreaza dintru inceput trauma mortii
tatalui care-l face sa se refugieze in spatiul copilariei: Paris, apartamentul in care a locuit demult
si unde nimic nu s-a schimbat. Masini de politie si pompieri decoreaza inca
asternuturile, ansamblul de sfori si contragreutati care ii permite sa stinga
lumina mai merge inca, la fel si ceasul cu alarma care il trezeste cu un “Can
you complete the mission?” Amintirea tatalui este atit de puternica, incit
regizorul prefera sa foloseasca intr-un insert un foarte scurt filmulet care
condenseaza trecuta relatie tata-fiu. Devenit “aproape un barbat in toata
firea” dupa cum opineaza menajera, Stéphane incearca sa refaca gesturile de
demult: reia inventiile-jucarii fara o utilitate precisa, se simte atras de
Stéphanie pentru ca aceasta “ii aduce aminte de tatal” sau dupa spusele lui
Stéphane. Este evident, atractia pentru Stéphanie vine de la acest fapt, de la
magia iscata de miinile ei abile. Sa nu uitam ca Stéphane este atras fizic intr-o
prima faza de Zoé, pe care o uita foarte repede in momentul in care descopera
ca vecina sa creeaza tot felul de artefacte. Interesul pentru Stéphanie vine de
la o neintelegere: ea vrea sa creeze o diorama cu o barca intr-o padure, el
intelege ca este vorba de o barca in care creste o padure, ceea ce nu este
posibil decit in vis. Mai tirziu, complicitatea lor seamana cu o partida de
joaca intre tata si fiu, Stéphanie isi asuma fara sa vrea rolul patern atunci
cind dirijeaza operatiunile, asa cum demult tatal si fiu facusera. In acelasi
timp, ostilitatea fata de partenerul mamei sale si de posibilul prieten al lui
Stéphanie pare a veni din judecata necrutatoare si pripita a unui adolescent
gelos.
![]() |
Flixster |
Tatal este peste tot: de exemplu Monsieur Pouchet, patronul, are teoretic
autoritatea necesara de a-l inlocui pe parintele decedat, numai ca “pica”
testul imaginatiei refuzind calendarul dezastrologic si Stéphane il repudiaza
instantaneu, pedepsindu-l aspru in visele sale. Pouchet devine incarnarea
angoaselor lui Stéphane, atunci cind acesta nu poate pur si simplu sa se duca
la cafenea pentru a o intilni pe Stéphanie. Aceeasi soarta o are si tatal
vitreg care este sanctionat cu rol represiv in secventa “mortii” lui Stéphane
gangsterul.
Cea mai intensa secventa care vorbeste de adoratia tatalui se afla plasata
discret la inceput: Stéphane, abia intors acasa, scotoceste in dulap si da
peste un costum al tatalui decedat, scotoceste prin buzunare, il incearca.
Haina ii este prea scurta. Cut. In secventa urmatoare, Stéphane priveste
ginditor costumul intins pe jos, asamblat pe covor si completat cu
incaltamintea aferenta, ca un fel de platosa destinata unui om invizibil. Cut.
A doua zi, Stéphane poarta acelasi costum si nu se va mai desparti de el pe tot
parcursul filmului. Sa fie aceasta vointa de identificare cu tatal multiubit?
De remarcat, in buzunarul hainei se afla o masina de ras electrica, pe care
insa Stéphane nu e capabil sa o utilizeze cu toate staruintele sale de a arata
“ca un om mare”.
Ce se intimpla deci in final cu aceasta complicata minte adolescentina care
sufera atit de mult pierderea tatalui? Este visul o solutie compensatoare si
curativa? Reuseste Stéphane sa-si regleze propriile confuzii visind si
sfirseste el prin a se identifica cu figura tatalui? Marele merit al
scenariului este de a lasa in suspensie raspunsul la aceasta intrebare.
Stéphane este intr-adevar un barbat incomplet, pendulind aproape dureros intre
propria-i interioritate si virsta sa biologica. Personalitate insulara,
alambicata, fire pasiva care se lasa condusa de ceilalti in viata de zi cu zi,
Stéphane “munceste” la greu in vis unde recreeaza o lume, ignorindu-si complet
serviciul. ”Dezastrologia” este specialitatea sa, de aceea deceptiile trebuiesc
reglate in emisiunile studioului “TV Stéphane” unde colegii sint pedepsiti,
seful aruncat pe fereastra, creatia personala glorificata. In ciuda faptului ca
in 99% din vise si din timpul real Stéphane este un baiat care vrea sa devina
barbat adevarat dar nu prea stie cum, el ramine totusi un artist.
Hipercreativitatea sa se apropie oarecum de acel background de care vorbea
Michel Gondry in interviul sau in care inventia si gustul creatiei artistice de
orice fel stau pe aceeasi treapta. Cu ce grija ia Stéphane in miini ghetele de
pisla cusute de catre Stéphanie, cu ce usurinta stapineste el secunda unu din
prezent sau din trecut gratie aparatului conceptie proprie, cu ce finete
reuseste el sa gaseasca acordul de pian capabil sa mentina nori de vata in aer!
Presupusul somnambulism din secventa cu frigiderul, presupusul retard mental pe
care par a-l constata toti ceilalti (inclusiv Stéphanie) sint simptome ale
“schizometriei”, boala de care sufera Stéphane. Or, dupa mine, orice artist
este mai mult sau mai putin schizometru in momentul creatiei.
Din acest punct de vedere, iarasi, sfirsitul ambiguu poate fi interpretat ca
fiind deprimant (Stéphane ramine in vis si refuza sa mai iasa de acolo) sau
dimpotriva pozitiv, reconciliator (Stéphane galopeaza pe Golden Poney impreuna
cu Stéphanie). Interesant este ca distribuitorii acestui film au pregatit doua
afise: unul pentru Statele Unite in culori sumbre, cernelii, cu un tagline
ambiguu (“close your eyes, open your heart”), altul pentru Europa in culori
vesele, cu un fundal pufos-transparent in care tagline-ul a disparut.
![]() |
Flixster |
Ar mai fi multe de spus despre animatia cu totul speciala utilizata de
Gondry in film, despre preferintele sale pentru carton presat, hirtie, celofan,
fibre de tesaturi, din care se poate incropi o lume intreaga care inca miroase
a clei de lipit.
Ar fi multe de spus si despre jocul actorilor, un Gabriel Garcia Bernal superb
care face un rol foarte complicat, un Alain Chabat de zile mari in rolul unui
cabotin obsedat sexual simpatic care-si traumatizeaza colegii cu un sadism
onctuos, o Charlotte Gainsbourg seducatoare si gratioasa.
Ma opresc insa aici, recomandind cu caldura acest film.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu