Ingmar Bergman - moartea unui cineast

MUBI

Ingmar Bergman, nascut in 1918, s-a stins din viata in ziua de luni, 30 iulie 2007. Cunoscut de toti cinefilii din toata lumea pentru filme in alb negru ca "A saptea pecete" sau "Fragii Salbatici", Bergman a fost si un renumit regizor de teatru in Suedia.

Opera lui de regizor de cinema a trecut prin mai multe perioade stilistice.

In anii 40, incepe ca script-doctor intr-o echipa de scenaristi. Atunci metodele de scriere a scenariilor erau imprumutate din Statele Unite, dar Bergman prefera scenariile filmelor frantuzesti (Carné, Renoir, Duvivier). Isi scrie primul scenariu, inspirat din perioada sa de studii, care este adaptat de Alf Sjöberg; filmul este selectionat la Mostra de Venetia.

Bergman regizeaza dupa aceea cinci filme, marcate de filozofia existentialista si de Kierkegaard si de realismul poetic si neorealismul din cinema. Poveste a doi turisti suedezi in Germania de dupa razboi, "Setea" (Törst, 1949), cu influentele sale rosselliniene, prezinta deja una dintre temele sale preferate, aceea a cuplului - pendulare vicioasa intre infern alegere necesara in viata.

Treptat, pina in anii 50, Bergman trece la un stil din ce in ce mai clasic, desi inca foarte neomogen. Tematica sa favorita cuprinde interogatii metafizice despre viata si moarte, erotism, deceptie conjugala, spectacol. In filmele ca "O vara cu Monika" (Sommaren med Monika,1953) sau "Surisul unei nopti de vara" (Sommarnattens leende, 1955) se iveste deja o alta tema recurenta a filmelor sale: superioritatea femeii in relatia cu barbatul. Prin limbajul sau cinematografic, regizorul se plaseaza de partea femeilor, personajele sale feminine sunt mult mai nuantate si mai surprinzatoare.

"Surisul..." este o comedie destul de surprinzatoare care a fost recompensata la Cannes in 1955 pentru "umorul poetic". Incepe astfel perioada recunoasterii internationale a lui Bergman. In 1957 urmeaza "A saptea pecete" (Det Sjunde inseglet ) iar in 1958 "Fragii salbatici" (Smultronstallet) capodopere care ilustreaza cele trei fete ale operei sale: comedia dulce-amara, fantasticul expresionist si drama psihologica.

Bergman nu va aplica ulterior aceeasi reteta: in anii 60, el lasa deoparte stralucita sa mizanscena si regizeaza filme mai complexe, mai aspre, mai negre. Bergman doreste sa faca o trilogie de "filme de camera" (prin analogie cu muzica de camera si cu posibila ei reprezentare cinematica). Izolind citeva personaje intr-un decor privilegiat, o insula, care simbolizeaza un "huis-clos" in aer liber; camera inregistreaza numai esentialul. Trilogia este formata de "Through a Glass Darkly" (Såsom i en spegel 1961), "Winter Light" (Nattvardsgästerna, 1962) si "Tacerea" (Tystnaden, 1963). "Winter Light" aduce o ruptura in tesatura trilogiei. Bergman s-a inspirat foarte mult de figura tatalui sau, un pastor ambitios, sever si rigid, si isi regleaza conturile cu Dumnezeu prin intermediul unui personaj care pastor fiind isi pierde credinta. "Tacerea" incheie cinema-ul interogatiilor metafizice vorbind despre relatiile ambigui dintre doua surori intr-o tara straina. Filmul este din nou aclamat de critica internationala.

Urmeaza o serie de filme dedicate nevrozelor contemporane, de la "Persona" (1966) la "O pasiune" (1969), si apoi in anii 70 filme - "scene de familie" ca "Strigate si soapte" (Viskningar och rop, 1972) "Scene dintr-o casnicie" (Scener ur ett aktenskap, 1973), "Fata in fata" (Ansikte mot ansikte 1976) cu un impresionant succes comercial. In 1976 Bergman, urmarit de politia fiscala, pleaca din Suedia si exilat la München regizeaza "Oul de sarpe". Pentru acest film despre situatia disperata a Germaniei din anii 30, el prefera o mizanscena mai spectaculoasa si expresionista. "Sonata de toamna" (Hostsonaten, 1978) marcheaza intoarcerea in tara si la "scenele de familie".

La inceputul anilor 80, "Fanny si Alexander" este calmul de dupa furtunile nevrozelor si nebuloaselor din anii trecuti. In anii 90', Bergman mai semneaza citeva filme in special pentru televiziunea suedeza si isi incheie apoteotic cariera cu o ultima capodopera, Saraband (2003).