Bashing (Hartuirea) de Masahiro Kobayashi

Sursa: Wikipedia

 “Yuko c’est moi” pare sa spuna Masahiro Kobayashi in ultimul sau film “Bashing” (2005). Ambianta gri, nori grosi de ploaie si marea, da, marea dar vazuta printre stabilopozi de beton, peisaj plat batut de vint, sosele pustii, oameni putini, si aceia ascunsi in spatele vitrinelor sau ferestrelor. Este un peisaj-sentiment foarte recurent in filmele sale. Kobayashi este un marginal in industria cinematografia japoneza, lumea nu-l prea inghite, nu se stie bine de ce. Poate datorita simpatiei lui cam obsesive pentru la Nouvelle Vague, poate pentru faptul ca, in tinerete, Kobayashi a parasit Japonia in favoarea Frantei unde dorea sa lucreze cu Truffaut, poate pentru faptul ca in 1981, el s-a intors acasa fara macar sa-l fi intilnit pe maestru. Mai mult, dupa o perioada neagra, de ostracizare, Kobayashi a inceput sa faca din nou filme care au placut selectionerilor de la Cannes si de la alte festivaluri, dar nu si publicului larg. Intr-o tara in care cinematografia inseamna industrie, chestia asta nu e privita cu ochi buni. Aceasta ar fi partea de “victima” din biografia lui Kobayashi. Numai ca, precum Yuko, el are si un fel de dark side: Kobayashi este cunoscut ca foarte prolific scenarist de filme erotice colaborind activ cu nume ca Toshiki Sato si Toshiyo Ueno, ca regizor de filme de serie B cu yakuza, de filme politiste de actiune foarte comerciale si de filme erotice. In calitate de regizor, el prefera sa vorbeasca mai degraba de filmele sale “corecte” care dealtfel au facut turul festivalurilor: Closing Time (1997), Bootleg Film (1998), Film Noir (2002), The Man Walking on Snow (2001), The Hairdresser (2003).

Din aceasta perspectiva, “Bashing” este, zic eu, conceput nu din dorinta de a face valuri cu o poveste de scandal, ci mai degraba cu intentia de a vorbi despre sentimentul acut de alienare pe care il poate avea un “strain” in Japonia. Zic “strain” in sensul foarte larg: de aceeasi hartuire constanta si apasata au parte imigrantii, voluntarii japonezi care participa la orice actiune cu scop umanitar precum si cei care, ca si Kobayashi odinioara, doresc sa exploreze alte orizonturi. Povestea e adevarata si vine din reactiile politice si mediatice la intoarcerea voluntarilor japonezi in Irak, rapiti si eliberati ulterior. Prim-ministrul din acea vreme, Koizumi Junichiro, i-a blamat public pe cei care au facut Japonia de rusine, apoi presa si opinia publica au continuat hartuirea. Oamenii au fost ostracizati indelung, familiile lor au fost obligate sa plateasca sumele rascumpararii lor. Scandalul propriu-zis avea loc in 2004, numai ca nici in 2005, la proiectia filmului “Bashing” la Cannes, presa japoneza nu a fost mai putin hartuitoare, refacind ambianta peliculei asa de bine, incit Kobayashi afirma ca se gindea foarte serios sa se expatrieze in Franta.

Celluloid-dreams

 Curios, spectatorul european si american este nu atit socat, cit nedumerit: de ce oare Yuko nu face ceva sa schimbe situatia? De ce nu-si schimba identitatea sau numarul de telefon? De ce nu pleaca in alt oras si prefera sa inghita insultele necunoscutilor, concedierea pe motiv ca strica ambianta la servici, privirile urite ale fostilor colege de scoala si bataia lor de joc? De ce se incapatineaza sa-si cumpere de mincare din acelasi magazin, desi a fost deja pusa in situatia de a fi agresata acolo? De ce tatal ei tine atit de mult la slujba din care este dat afara pina la urma incit se umileste in genunchi pentru a o pastra? Ce, nu exista drepturi sindicale in Japonia? Cam astea sint intrebarile retorice pe care le veti gasi pe forumuri si care arata cit de departe este pentru noi aceasta mentalitate “sateasca” a societatii  japoneze, asa cum spunea insusi Kobayashi. Poate ca putem vedea aceeasi atitudine de rezistenta pasiva si incapatinata, aceeasi debusolare la victimele violurilor din societatea occidentala. Ca si femeilor agresate sexual, lui Yuko i se reproseaza ca s-a aflat voluntar in locul inoportun la momentul inoportun. Actiunile caritabile sint admise atita timp cit se indreapta spre membrii societatii japoneze, voluntariatul practicat in zone cu risc este considerat jenant, egoist, bizar. Respingerea frizeaza delirul pentru spectatorul occidental: fostul prieten ii reproseaza lui Yuko faptul ca nu a murit acolo in Irak sau ca nu s-a sinucis dupa aceea, singura modalitate de a spala rusinea recomandata de Hagakure de exemplu. La aceasta Yuko raspunde cu o grimasa, ea reactioneaza ca o “straina”, ca o occidentala pentru care actiunea caritabila in sine este un fapt demn de laudat, iar linsajul pe care-l traieste nu are nici o logica. 

Celluloid-dreams

Imbatosarea ei este aratata prin repetitie: Yuko filmata din fata pedaleaza pe soseaua pustie, Yuko isi lasa grabita bicicleta in fata locuintei, Yuko se opreste o secunda in fata scarilor de la intrare ca si cum ar sta la pinda, pasii lui Yuko pe scari urcind incet, Yuko oprindu-se la fiecare etaj ca si cum si-ar tine rasuflarea, privirile ei grabite dupa colt, ca si cind ar astepta sa dea peste cineva, Yuko in fata usii de la intrare in apartament, isi tine rasuflarea. Traiectoria aceasta a scarilor, variatiile de ritm ale pasilor fetei sint datatoare de suspans, te astepti parca  la o izbucnire de violenta.

Celluloid-dreams

Evolutia personajului se face in pasi mici, intr-un context facut din veniri, plecari, secvente filmate pe bicicleta si citeva interioare. Femeia maninca supe gata preparate dupa care, refuzata fiind de vinzator, alege varianta cea mai decazuta, hamburgerii de la  MacDonald’s. Deghizarea minima la inceput, un fular albastru care ii acopera putinele cuvinte pe care le rosteste monocord, devine apoi mai complicata (o palarie, ochelari). Privirea obosita si oblica se ridica rar, sau se posteaza vag pe intinderea marii. Fire inchisa si taciturna, Yuko alege sa reziste pasiv oprobriului public pe care nu-l intelege, momentul de revolta vine o data cu moartea tatalui de care tot ea se face vinovata in ochii tuturor. Monologul dinaintea plecarii este spus cu aceeasi voce monocorda cu care comanda supele la pachet, o poveste a vietii foarte coerenta care complica in mod interesant trama filmului. Daca “Bashing” ar fi fost numai povestea unui tap ispasitor care accepta sa “moara” pentru ai sai intr-o buna zi plecind pentru totdeauna spre alte orizonturi, filmul ar fi pierdut din complexitate. Monologul lui Yuko adauga insa si o anume latura narcisica a personajului (Irakul este singurul loc in care lumea a apreciat-o deschis pe Yuko, singurul loc in care si ea a ales sa se deschida celorlalti, iar voluntariatul ii aduce satisfactii personale) si din acest punct de vedere, da, Yuko este egoista si narcisica atunci cind ii cere mamei vitrege partea ei din asigurarea tatalui abia decedat.

In ceea ce priveste mizanscena lui “Bashing” e curios cum regizorul construieste o lume din lungi planuri statice avind ca fundal o lume enorma si pustie. Unghiurile alese de operator sint totdeauna ciudat de oblice, ca si privirea eroinei, jucata dealtfel excelent de tinara actrita Fusako Urabe. Lungul traveling din mijlocul filmului (Yuko pedalind intr-o haina rosie, il puteti revedea mai sus) intr-o suita de cadre statice pare sa fie mai neasteptat ca secventele mai tensionate din punct de vedere narativ (Yuko este agresata de trei necunoscuti, Yuko fuge dupa intilnirea cu fostele colege de liceu samd). Cadrajul devine mai limpede in secventele de dupa sinuciderea tatalui (usa de la balcon deschisa, cele doua femei la templu, mama vitrega ingenuncheata in fata altarului din camera), este momentul in care Yuko face o alegere. Culorile vii sint rare intr-o lume in care si marea are culoarea asfaltului si in care meteorologia este proiectia sentimentelor umane. In ciuda spatiilor largi si plate in care predomina betonul, lumea lui Kobayashi inspira fobii claustrale. Filmul nu propune un soundtrack si acest aspect, impreuna cu lungimea si statica secventelor i-au facut pe critici sa vorbeasca de oaresce apropieri de stilul lui Robert Bresson. Altii au vorbit de o estetica in grisaille à la fratii Dardenne, mie insa aceste apropieri estetice nu-mi sint inca foarte limpezi.

Sursa: Ocean Films

Este clar, “Bashing” nu este un film politic, meritul lui Kobayashi este in primul rind de a fi abordat un subiect tabuizat in tara sa si de a fi facut din acesta o meditatie asupra intolerantei de orice soi o fi ea. Rezultatul este putin comic: in vreme ce la Cannes jurnalistii japonezi au boicotat filmul, cinematografele din Shibuya s-au umplut atunci cind filmul a fost difuzat totusi in sali.