Film is a business - theatre is a religion –
spunea Neil LaBute intr-un interviu pentru The
Guardian si indica astfel tabara in care se plaseaza. Pentru el actorul aflat
fata in fata cu publicul poate dezvalui emotii si sentimente mult mai oneste
decit conventia pe care se bazeaza productia cinematografica. Ce te faci insa
daca intr-o buna zi iti vine ideea sa adaptezi la cinema propria piesa de
teatru devenita un succes, asa cum i s-a intimplat lui Neil LaBute in 1997 cu "In The Company of Men"? Sa zicem ca cele doua tabere interfereaza destul de
bine pentru a produce un soi de huis-clos de o cruzime rar intilnita care il
face pe spectator sa se foiasca pe scaun incapabil totusi sa isi dezlipeasca
privirile de pe ecran. "In the Company of Men" degaja acelasi soi de
fascinatie pe care o imprastie filmele foarte violente, sau filmele
catastrofa, sau poate accidentele de orice fel care au avut loc in realitatesi
au fost filmate dintr-un motiv oarecare. Esti scirbit, ti se zbirleste parul pe
ceafa in fata raului absolut degajat de Chad Piercewell, dar nu-l poti ignora.
Asadar, Chad si Howard, doi angajati
ai unei corporatii americane sint trimisi timp de 6 saptamini undeva in
provincie pentru a se ocupa de una dintre filiale. Chad nascoceste un plan
diabolic de amuzament si ii forteaza mina lui Howard sa participe si el: timp
de 6 saptamini cei doi vor agata aceeasi fata, o vor curta, o vor ameti
cu promisiuni si cadouri si apoi o vor parasi batindu-si joc de sentimentele
ei, numai asa pentru placerea de a lovi un exemplar din ceea ce ei numesc "femeia" cu F mare, cea cruda, ticaloasa si avara. Chad isi alege victima in
persoana unei modeste angajate la aceeasi firma, Christine, o femeie tinara si
cu sarm, dar surda si de aceea foarte complexata si rezervata. In cele 6
saptamini care urmeaza, intre Chad si Howard se creeaza o competitie din care
bineinteles Chad cistiga favorurile femeii. Howard este obligat sa iasa din joc tocmai in momentul in care incepe sa tina la
tinara surda. Sfirsitul este demn de o adevarata tragedie care zguduie destinele
tuturor.
S-a vorbit despre "In the Company"
ca fiind deopotriva un film misogin si un atu elocvent in favoarea miscarilor
feministe, un produs destinat sa puna in lumina cruzimea legaturilor dintre
barbati si femei intr-o lume corporatista in care notiunea de competitie dintre
indivizi nu are limite. Eu una sint de acord cu cei care spun ca este un film
despre cruzime pur si simplu. Insusi Neil LaBute este extrem de crud in
incercarea sa de a crea personaje inumane in absolutismul lor malefic si
asta de dragul de a testa anduranta spectatorului ("Audiences are very
forgiving, so it's fun for me to see how far I can push before they stop
forgiving" - Publicul este atit de iertator, incit e foarte amuzant pentru mine sa vad cit de departe pot merge inainte ca lumea sa inceteze sa ma
tot ierte).
Rind pe rind cele trei personaje
principale dau dovada de cruzime in relatiile care se tes intre ele, Chad
insa este de departe cel mai sinistru dintre ei (comparabil doar poate cu Cary
din "Your Neighbours and Friends", urmatorul film in ordine cronologica din
filmografia realizatorului). In final, atunci cind Chad dovedeste ca
Suzanne nu l-a parasit nici o clipa, Howard intreaba complet aiurit "Why ?"
iar Chad raspunde sardonic "Because I can" . Aceasta este filozofia lui Chad
de la inceput pina la sfirsit "totul este permis atita cit poti sa o faci" si culmea nimic din ceea ce face el (a-si insela prietenul, a-i sabota
munca pentru a-i distruge cariera si a se ridica pe sine in loc, a distruge emotional
o femeie, a vorbi de rau pe oricine ii sta primprejur, a minti cu seninatate si
a profita cu singe rece de orice slabiciune a celuilalt) nu este ilegal. "Because I can" trebuie citit "Because You let me" , Chad abuzeaza de
atractia psihica si sexuala pe care o are asupra celorlalti pentru ca ceilalti
i-o permit de bunavoie. Iar faptul ca orice remuscare ii este straina
pina la sfirsit ne face sa-l vedem ca pe un perfect psihopat. Or filmele
americane ale anilor 90 abunda de psihopati care jefuiesc, omoara, violeaza,
tortureaza, pe cind Chad nu face decit sa actioneze prin vorbe, plasindu-se
astfel deasupra unui Hannibal Lecter de exemplu. Sa va aduc aminte de scena in
care Chad la birou il "convinge" pe tinarul stagiar de culoare sa-si dea pantalonii
jos doar asa, pentru a-l umili. Gasesc ca scena respectiva este mai puternica
emotional decit un viol. Cu atit mai mult cu cit, ulterior, Neil La Bute spune
ca scena respectiva nu se gasea in piesa de teatru si ca a fost adaugata la
scenariu in timpul filmarilor. Argumentele complet delirante prin care Chad il
stringe cu usa pe stagiar obligindu-l sa se umileasca astfel sint o proba de
maestrie a regizorului LaBute care stapineste perfect functionalitatea unui
psihism aberant si impactul cuvintelor asupra spectatorului.
In lumea lui Neil LaBute inocenta nu exista. Daca Chad este prototipul calaului
sadic, Christine este, dupa cum spune insusi regizorul, prototipul victimei.
Secventa in care Chad ii calca in picioare sentimentele este monumentala. Si
totusi si Christine invata sa fie cruda, atunci cind il respinge repetat pe
Howard. Ea este cea care se adapteaza pina la urma si in ultima scena
profita de surzenie pentru a-l ignora complet pe Howard care ii cere iesit din
minti sa il asculte.
Dintre toti, cel mai manipulat este
fara indoiala Howard: inca de la inceput il vedem victima a unei agresiuni, o
femeie il palmuieste din ratiuni obscure si prea putin credibile. Aceasta
situatie incongruenta il pune pe Howard dintru inceput in situatia de a fi luat
de catre spectator drept "papagalul de serviciu", prea naiv si prea slab ca
sa spuna nu atunci cind trebuie. Curios insa, faptul ca personajul este
intrucitva cel mai uman din acest trio infernal, nu ii aduce simpatia
spectatorilor care se identifica cu el (cine-si doreste sa fie destinat
esecului?). Secventa monstruoasa in care Howard se duce sa vinda inelul
de logodna pe care l-a recuperat fara jena de la fosta lui iubita, explicatiile
pe carele furnizeaza bijutierului sint aiuritoare. Marturisesc, prima data am
crezut ca Howard glumea, pentru o secunda am uitat ca personajul acesta
era incapabil sa aiba simtul umorului. Howard este deci de doua ori damnat: o
data pentru apetitul pentru esec si inca o data pentru zgircenia pentru care
Shylock l-ar fi invidiat cu siguranta.
Din punct de vedere al jocului
actoricesc Aaron Eckhart face un prim rol genial, el este diabolicul Chad, si
pentru aceasta performanta el a primit Independent Spirit Award pentru cel mai
bun debut. Si Golden Satellite Award for Outstanding New Talent. Eckhart va
juca dealtfel in mai toate filmele amicului si fostului sau coleg intru
actorie, Neil LaBute. Acesta a preferat sa pastreze in scenariul sau
(multipremiat si el) structura clasica a piesei de teatru, cu prolog, sase
micro parti separate prin intertitluri, fonduuri au noir si aceeasi fraza
muzicala si epilog. Filmarile au durat 11 zile si au costat doar 250000 dolari,
numai ca actorii au repetat scenariul de multe ori, ca la teatru. Regizorul
a preferat secventele lungi si camera fixa si afirma ca filmul este atit
de bun pentru ca totul, de la scenariu la metoda folosita la filmari s-a
apropiat de piesa de teatru mai degraba decit de productia de cinema.
Asadar ce poate iesi din miinile unui
tip care afirma deschis ca adora teatrul in momentul in care se decide sa
apeleze la cinema ? Sa spunem deschis, un film excelent, desi foarte
incomod ca subiect, bine filmat in care dialogurile sint mai mult decit firesti
iar personajele atit de coerente incit, dupa cum spuneam, nu te poti opri sa
privesti ce se intimpla pe ecran.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu