 |
| Sursa: Wikipedia |
Documentarul lui Eric Steel a fost programat la
festivalul TIFF 2007 la sectiunea “Fara Limita” si are ca punct de plecare un
articol aparut in “New York Times” dedicat celor care aleg sa se sinucida
aruncindu-se de pe podul “Golden Gate care domina peisajul orasului San
Francisco. Echipa de filmare a petrecut anul 2004 incercind sa surprinda cit
mai multe astfel de “evenimente nefaste”, a contactat apoi familiile si
prietenii celor morti in dorinta manifesta de a intelege pe de o parte ratiunea
gestului lor ultim si pe de alta parte fascinatia pentru aceasta ultima
destinatie. Tonul este retinut si sobru, subiectul ales este simtit cam
deranjant, mai ales de cei pentru care sinuciderea este un pacat capital si nu
o optiune personala. Montajul este astfel realizat incit destinele celor
disparuti se impletesc unele cu altele, banda sonora urmareste in crescendo
frumoasele panoramice, iar naratorul-intervievator este eliminat din start
astfel incit marturiile celor vii sa se contopeasca unele in altele. Poate
tocmai lipsa acestei autoritati narative care sa dirijeze oarecum filmul i-a
facut pe multi sa spuna ca “The Bridge” are un aer manipulator (fie prin
glorificarea suicidului, fie prin reducerea sinucigasilor la gestul lor final).
Sa spunem doar ca Eric Steel nu a redus sinuciderea la statutul de simptom al
unei boli mentale si ca finalul vorbeste mai ales de libertatea individului de
a se asuma.
Regizorul a adunat mai multe tipologii
pe care marturii succesive incearca in parte sa le explice: schizofreni,
maniaco-depresivi, depresivi cronici, caractere bipolare, abonatii la
dependenta de amfetamine si la infernul de dupa, adulti singuri, obositi si
raniti de viata, adolescenti indaptati ingroziti de perspectiva unui viitor
tulbure care sa depinda mai ales de dozajul antidepresivelor obligatorii.
Anxiosi sau pasivi, plingind sau privind in gol, incalecind marginile metalice
cu gesturi rapide si precise sau ezitind indelung pina cind echipele de politie
intervin salvator. Cei ramasi in urma, parintii, cunoscutii, prietenii buni sau
chiar sinucigasi care si-au ratat gestul sau au renuntat la intentia finala,
defileaza in fata spectatorului cu spaimele, intrebarile si neintelegerile lor.
Ici niste parinti cu lacrimi discrete in ochi povestind despre fascinatia
morbida a fiului lor Philip pentru pod, colo o femeie care prefera sa-si
ascunda chipul si sa compare (pe nedrept zic eu) sinuciderea pe de o parte si
relatia alcoolicului cu sticla sa pe de alta parte. Nu, spune o alta femeie
care prefera sa ramina in penumbra, sinuciderea nu e deloc un “gest disperat”,
dimpotriva, ea se planifica asa cum faci cu un party sau cu un concediu exotic,
iti alegi adica locul, te interesezi care e adincimea apei la mijlocul podului,
de la citi metri cazi si cum e mai bine sa te pozitionezi in cadere ca sa
sfirsesti definitiv. Intr-adevar, spune atlcineva, sinuciderea este o optiune ca multe
altele, de cele mai multe ori asumata cu maturitate, desi rareori inteleasa. Ah
da, mai spune altcineva, nu luam destul in serios pe cel sau cea care repeta
mai toata ziua “End me”.
Ceea ce este interesant aici, regizorul a preferat sa nu
faca numai o simpla enumerare de “cazuri” (au fost in total 24 de sinucideri de
pe Golden Gate inregistrate in 2004), ci sa strecoare un fel de fir rosu prin
toate aceste identitati pierdute. Este vorba de cel mai complex dintre
sinucigasi, Gene, o alura impresionanta de rocker imbracat intotdeauna in piele
neagra, cu plete si ochelari de soare, ale carei plimbari solitare pe pod
ritmeaza documentarul. Relatia fuzionala cu mama sa (si ipoteza unei
transmiteri genetice a dorintei de a muri), tendintele depresive si
complementare ale mamei si ale fiului (care lanseaza ipoteza sinuciderii ca
posibil comportament mimetic), inteligenta vie, relatiile sentimentale
deceptionante, il transforma pe Gene intr-un soi de ghid prin nebuloasa
povestilor de acest fel. Motto-ul sau, “Kill Me”, pare a tine insasi viata la
distanta.
Deambularea lui pe pod e curioasa, nu stim bine daca regizorul face
apel la una si aceeasi secventa reluata de mai multe ori sau la secvente
diferite filmate in diferite zile, semn ca Gene isi premediteaza cu grija
gestul supraveghind locurile. Parul lui lung fluturind in vint, contemplarea
apei si in fnal, aproape pe neasteptate gestul atit de fluid de a se ridica pe
parapet si de a plonja fara sovaire la aproape 100 de metri dedesubt in apele
golfului, au ceva tulburator. Practic spectatorul se asteapta ca in orice
moment al filmului Gene sa sara in gol, si , desi sfirsitul nu are nici un pic
de suspans, saritura lui Gene iti lasa parca un gol de surprindere in stomac.
Alaturi de el, tinarul Philip face
figura aparte, parintii ii inteleg gestul si leaga fascinatia lui pentru Golden
Gate Bridge de dorinta de a se sinucide. Si asta in ciuda intrebarii retorice “de
ce a vrut sa o faca, avea tot ce-si dorea ?” Figura lui Philip este poate cea
mai impenetrabila intruchipare a senzatiei unei pierderi ireparabile, a unui
gol pe care nimic si nimeni nu il poate umple.
Alaturi de acesta, in galeria sinucigasilor sta Kevin, bipolar cu tendinte
depresive, care nu gaseste alt mod de a-si rezolva si intelege halucinatiile
decit aruncindu-se de pe Golden Gate. Kevin poveste cu foarte mult haz cum in
momentul in care sare isi da seama ca trebuie sa traiasca, cum ceea ce ii
salveaza viata este intuitia de a sari cu picioarele inainte, cum o foca il
ajuta sa iasa la suprafata apei si sa nu se lase tirit de curenti. Kevin este
unul dintre foarte rarii norocosi, care are nevoie de acest gest pentru a trece
mai departe. Povestea sa este dulce amara, putin (auto)ironica, dar nu mai
putin impresionanta.
Printre alte cazuri de barbati la 40-50 de ani, David, Bill, Ray, depresivi,
poate si alcoolici, care lasa in urma liste cu punctele negative ale
existentelor lor, fotograful de ocazie care reuseste sa salveze o tinara
sinucigasa este un pic aparte. Irisul aparatului foto stabileste o relatie
magic–perversa intre fotograf si victima (este, spune el, ca si cind un
fotoreporter de la National Geografic ar inregistra saltul tigrului care vine
spre el spunind “ia uite ce salt frumos” si uitind ca in secunda urmatoare are
sa fie sfisiat). Prin extensie, acelasi raport pervers si rece, lipsit de
pudoare se stabileste intre aparatul de filmat al lui Eric Steel si fascinatia
exercitata de scaderile in gol ale sinucigasilor. Iar obsesia pentru
podul-minune a timpurilor moderne este nu numai a depresivului Philip, ci si a
autorului acestui documentar care inregistreaza cu rabdare toate starile
meteorologice si cronologice prin care trece Golden Gate Bridge, toate
unghiurile posibile in care constructia superba, vizitata de milioane de
turisti, se lasa fotografiata si admirata. Si daca sus, pe pod, patruleaza
politisti care incearca sa ghiceasca urmatorul gest fatidic, jos, in apele
oceanului amatorii de kite surfing isi consuma adrenalina cu entuziasm si
declara ca nimic nu e mai imbatator ca viata, cirdurile de inotatori se
amesteca vesel cu cele de pescarusi, vaporasele cu turisti repeta la infinit in
megafoane proportiile impresionante ale acestei a opta minuni a lumii moderne.
Si intre sus si jos aceasta “poarta” capata vagi dimensiuni simbolice, mai ales
atunci cind regizorul alege sa faca appel la un montaj de imagini in fast
forward si de secvente devenite arhiva.
Am gasit ca alegerea regizorului de a
se misca liber in trecut si prezent, amestecind marturiile si povestile celor
disparuti este interesanta dar prezinta si un oarecare risc. Poate ca povestea
lui Gene de exemplu ar fi fost incarcata cu mai mult dramatism (si nu e nimic
rau in asta) daca nu ar fi fost fragmentata si presarata bucata cu bucata in
toata substanta documentarului. Poate ca povestile la fel de triste dar mult
mai rapid expediate ale lui David, Bill si Ray ar fi avut nevoie de mai mult
spatiu pentru a fi tratate cum se cuvine. Este probabil dorinta autorului de a
ajunge la un raspuns cit de cit coerent la intrebarea «ce ii face pe acesti
oameni sa aleaga Golden Gate Bridge pentru a-si incheia viata ?” Faptul ca
moartea este sigura ? (as, ar zice Kevin) sau ca ea se deruleaza rapid ? (ce
inseamna “rapid” pentru o constiinta atit de contrariata ?), faptul ca a te
arunca de pe un pod asa de cunoscut este un moment de glorie ? (as, ar zice
realizatorul) este podul o obsesie coplesitoare ?(posibil, ar spune Philip
venit de departe anume pentru a sfirsi aici) este de vina peisajul de o
frumusete aparte ? este de vina gigantismul coplesitor si cumva protector al
unei astfel de constructii ?
Cineva compara in documentar
schizofrenia cu faptul de a privi zi si noapte, 44 de canale de televiziune
care emit toate in acelasi timp. Cam asa se trezeste si spectatorul la sfirsit,
strivit de multimea speculatiilor lansate. Si poate doar saltul in gol al lui
Gene care incheie bucla vine sa aduca o oarecare usurare in toate astea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu