"A.K." de Chris Marker

“Pe pantele muntelui Fuji, sensei, o divinitate a cinematografului, imblinzeste haosul”: cam acesta ar putea fi tagline-ul acestui film realizat de catre Chris Marker cu ocazia filmarilor pentru “Ran”, filmul cu mega buget pe care Akira Kurosawa incearca sa-l faca de mai multi ani. “A.K.” se vrea in acelasi timp un film despre conceperea unui film in forma sa cea mai bruta si cea mai complicata totodata si, in egala masura, o reverenta cinematografica facuta lui Akira Kurosawa. Nu, nu este deloc un making–of, ci mai degraba o tentativa de a fixa pe pelicula lucrurile cele mai frumoase pe care camera oficiala este obligata sa le lase deoparte pentru ca ea are alte prioritati. Nu, nu este atit un portret documentaristic al lui Kurosawa la modul foarte clasic, cit mai degraba un eseu despre facerea unui film care nu intimplator are complexitatea lui “Ran”, un parcurs labirintic prin istoria mare (lunga si violenta perioada a evului mediu japonez) si cea mica (copilaria lui Kurosawa, cutremurul din 1923) si nu in ultimul rind un Kurosawa vazut prin lentila deformanta a lui Chris Marker, un film in care sensei ar fi actorul principal in lupta cu hazardul uman, animal si aleasurile meteorologiei locale.

Pentru Chris Marker, regizorul Kurosawa este inzestrat cu atribute divine prin darul sau de a face filme. Chiar si atunci cind lungile planuri meditative se opresc pe fetele fara nume ale numerosilor figuranti, sau atunci cind pregatirile unei complicate secvente de lupta implica toata echipa de filmare, mai putin A.K. care pare uitat pe un scaun intr-un colt. Il vedem pe sensei discutind, repetind cu actorii, uneori miscindu-se cu vioiciune, enervindu-se cu ocazia unor prize repetate, fumind, lasindu-se masat, schitind rapid una dintre acele faimoase storyboards si domnind literalmente peste cele trei camere folosite simultan pentru fiecare secventa filmata. “Divinitatea” absoarbe in intregime interesul lui Marker; acesta urmareste ziua filmarile iar noaptea vizioneaza filmele maestrului pe casete VHS sau deruleaza pe reportofon spusele acestuia culese de cei apropiati lui Kurosawa si nicidecum de el insusi. Ciudata si permanenta distanta aceasta dintre Marker si Kurosawa, de parca documentarul acesta ar fi filmat pe furis. Camera indrazneste uneori cite un prim plan foarte apropiat pe ochelarii fumurii ai maestrului sau cite-un profil, preferind sa se concentreze pe ceilalti membri ai echipei, sa faca turul incredibilului castel cu ocazia acestei povesti despre batrinete, nebunie si tradare. In fundalul sonor, comentariile lui Kurosawa, frinturi din discutiile luate pe viu de la filmare, concluziile lui Marker, zgomotul ploii, risetele figurantilor, tropotele cailor, tacerea.

Din cind in cind succesiunile de planuri cit mai fixe filmate in contraplonjeu sau in plan foarte apropiat incearca sa inchege un portret - vezi scurta prezentare a faimosului inginer de sunet Fumio Yanoguchi care urma sa moara curind dupa aceea. Prim planul pe manusile rosii, pe fata de pisica batrina si desteapta cum zice vocea lui Marker din off, pe profilul incadrat de casti, pe degetele mingiind butoanele aparatelor de inregistrat, acesta este Fumio Yanoguchi. Altfel compozitia lui Marker este fluida, un pic haotica, contaminata desigur de mega platoul de la poalele muntelui, febril si in ultima instanta foarte structurat atunci cind face apel la acele capitolase care incearca sa organizeze materia bruta a filmului. Marker recunoaste ca are mania listelor concepute sub impulsul unui sentiment cultural, un pic cam ca Sei Shônagon care adora sa enumere liste cu lucruri elegante, jalnice, nesuferite, lucruri dragi altadata sau pentru care-ti bate inima mai tare (cf excelenta editie a “Insemnarilor de capatii” RAO, 2004 si “Théorème nº6”, Philippe Dubois coll, Presses Sorbonne Nouvelle, 2002). Structural vorbind, “A.K.” este si el o lunga lista de 77 de minute care se desfasoara pe capitole. Am incercat sa le numar,  imi par a fi zece, ele poarta numele elegantelor kanji corespondente in rosu pe fond negru. Se enumera si se numesc astfel virtutile maestrului si ale echipei sale (“fidelitatea”, “rabdarea”, “viteza”), obstacolele pe care acestia urmeaza sa le invinga in lupta dreapta (“ceata”, “focul”, “haosul”, “batalia”), ajutoare pretioase fiind aici “lacul” negru sau rosu, ”aurul” si “caii”.

Curioasa abilitatea aceasta a lui Marker de a-si mula filmul pe cel al lui Kurosawa, de a-i imprumuta cumva ceva din suflul epic, de a construi abile pinze de paianjen si puneri in abisul intregii filmografii a maestrului. “Fidelitatea” de exemplu este calitatea dovedita de colaboratorii vechi ai lui Kurosawa, cei sapte samurai ai filmelor sale, toti imbatriniti si imputintati parca in egala masura cu maestrul. “Rabdarea” este un episod inca si mai tulburator, in care Marker privilegiaza fotografia de portret in cascada: zecile de siluete exclusiv masculine, figuri anonime de figuranti inchingate in costume de epoca, fragmente de degete si de picioare in sandale de altadata, fuste si coifuri de metal, boturi si coame de cai, apoi iarasi fete si corpuri filmate pe fundalul solului vulcanic sau al soarelui, creeaza senzatia stranie a unei intoarceri in timp, de parca filmul istoric ar deveni cu de la sine putere realitate. Cititorul “avertizat” este cel care cade in plasa intinsa de Marker si se lasa sedus de acest salt in timp si in spaimele soldatilor morti cu secole in urma pe care expresiile fetelor de azi le rememoreaza fara sa vrea. Ipoteza aceasta interesanta este propusa de Craig Keller. Saltul in trecut te poate duce cu gindul la tropul spiralei, reprezentarea timpului in viziunea lui Chris Marker.

Meteorologia cu care Kurosawa “se lupta” pe platoul de filmare este pentru Marker un prilej de a-si etala rafinamentele in materie de feeling extrem asiatic pe care el le cunoaste atit de bine. In “Sans soleil” (1983), una dintre capodoperele sale, Japonia era unul dintre polii de atractie intre care pendula neincetat globetrotter-ul Chris Marker, celalalt situindu-se in Africa. In “Level Five” (1997), Marker se joaca cu  propria fascinatie pentru cultura online si video fara sa uite de memorie si istorie, reamintire, retraire, adevar si cinema japonez. In 1988 Marker prezinta scurt metrajul “Tokyo Days”  iar in 1985 el “joaca” in “Tokyo-Ga” (1985), documentarul cu acceasi tematica semnat de Wim Wenders.

Pentru ”A.K.”, camera lui Marker este fixata in solul vulcanic si nu calatoreste decit in trecut sau in virtualitatea care este povestea seniorului nebun Hidetora. Picurul ploii mocanesti si monologul din off despre butadele schimbate de sensei cu John Ford merg mina in mina cu fuioarele groase de ceata si amortirea aceea nesanatoasa in care cade echipa aflata in asteptare, ceata trebuie sa se ridice pentru filmarea bataliei finale. Una dintre cele mai frumoase secvente care nu mi se va sterge prea curind din memorie este vizita lui Tôru Takemitsu, creatorul superbului cvartet de coarde care alcatuieste sinistrul soundtrack din “Ran”, pe platoul de filmare si momentul in care omuletul acela imbracat masoara din priviri “castelul” lui Kurosawa. Mai este apoi si focul (arcasii fantoma exersind expedierea cu bolta a sagetilor incendiare), ca sa nu mai vorbim de vint (de ce nu flutura flamurile, intreaba maestrul, taiati ! asteptam sa bata iarasi vintul… intr-adevar, in filmele lui Kurosawa flamurile trebuie sa fluture in vint).

Unul dintre cele mai frumoase subcapitole este cel dedicat unei secvente efemere din “Ran”, filmata cu multe eforturi,dar taiata la montaj. Este cea mai frumoasa si mai cinematica ilustrare cinematica a unei tehnici decorative, aici sensei doreste sa creeze o nocturna cu o imensa luna-artefact “mai ceva ca a lui Méliès” pe fundalul unei armate intregi de reflectoare. Peisajul cerneliu cu ierburi suflate cu metal aurit si replantate strategic in peisaj seamana cu artefactele decorate migalos in maki-e.  La fel, dispunerea luminii si filmarea aprinderii reflectoarelor pe masura ce se lasa seara este, zic eu, momentul de maxima apropiere intre sensibilitatea lui Marker cu cea a lui Kurosawa.

As indrazni sa spun ca “Haosul” este capitolul cel mai interesant si mai zbuciumat din filmul lui Marker si corespunde intrutotul bataliei finale (a seniorului batrin pentru cucerirea celui de-al treilea castel, a lui Kurosawa pentru terminarea filmului care l-a obosit cel mai tare, a lui Marker care asalteaza cel mai indeaproape temperamentul inchis al maestrului). Kurosawa vorbeste de propriile spaime in timp ce filmul ne arata montajul de fotografii din 1923: cutremurul devastator din Tokyo urmat de incendiul care a ras aproape orasul, apoi macelul populatiei imigrate din Coreea tinut raspunzator pentru dezastru. Corpuri mutilate, umflate de apa, in pozitii incredibile, la un moment dat camera se opreste parca mai mult pe corpul ars al unui trup devenit astfel monstruos:

.

Are dreptate Craig Keller atunci cind vede in aliajul dintre acest instantaneu si - daca sarim in timp pe scara in spirala a timpului asa cum ii place lui Marker sa faca - dezastrul bombei atomice, o (pre)figurare a unei alte catastrofe a istoriei. Nu este, dupa mine, un demers gratuit asa ca sa ne dam destepti; Marker insusi insista pe aceasta exorcizare a demonilor pe care Kurosawa o practica constant in filmele sale despre trecut, atunci cind, cu mina lui, aranjeaza corpurile mutilate ale manechinelor in secventele de macel. Impotriva spaimelor si a ororii absolute, Kurosawa nu propune nici un leac: la ce bun, zice el, sa practici Zen ca in zilele de azi, razboinicii precum Kagemusha vedeau altfel viata si moartea.
.

“To Create is to Remember; Memory is the Basis of Everything” asa incepe “A.K.” Emfaza ii apartine lui Marker, pentru care memoria si creatia alcatuiesc un soi de sfinta sfintelor unui artist. Ciudata atitudine din partea unui tip care atunci cind spune “Imi amintesc” prefera sa se increada mai degraba in fotografiile pe care le-a facut la momentul respectiv sau pentru care propriul trecut este o docu-fictiune care se schimba neincetat. Jaime N. Christley povesteste ca Derek Malcom (The Guardian), scriind despre “¡Cuba Sí!“ (1961) spune ca Marker ar fi nascut in Mongolia la Ulan Bator si ca parintii lui ar fi fost aristocrati, iar Geoff Andrew (Time Out London), mai prudent, are o retinere in a vorbi despre Neuilly-sur-Seine ca loc de nastere pe bune al cineastului. Unii au spus ca tatal lui era soldat amercian, altii ca el insusi a fost parasutist in WWII. Altii vorbesc despre el ca fiind un extraterestru probabil venit din viitor. Cei care ii cer o fotografie se trezesc cu poza unei pisici, unul dintre animalele lui fetis. Este posibil deci ca memoria personala sa conteze atit de putin pentru un artist care toata viata lui a cautat natura adevarului in reamintire. Si, precum Kurosawa, in istorie. Nu este de mirare deci, ca “A.K.” incepe cu aceste cuvinte care se vor repeta de citeva ori sub varii forme.

.

Vorbind la inceput despre lentila deformanta a lui Chris Marker, am vrut sa ma refer la unicul comentariu de pe fisa “A.K.” din baza de date IMDb unde cineva vorbea nemultumit despre “minciuna” pe care Chris Marker o propaga prin filmul sau, de parca documentarul s-ar propune a fi gajul unui adevar absolut. “A.K.“ este Kurosawa asa cum a fost vazut, perceput si dorit de catre Marker si doar asta conteaza.

.

Mi-e imposibil sa nu multumesc la final lui Thomas Ciulei pentru ideea de a aduce in programul “miinii lui libere” un film care altel ramine ingropat in arhiva de filme, un autor care ramine invizibil pe marile ecrane in ciuda importantei sale coplesitoare.