"Wall-E" de Andrew Stanton

In toate cele 9 lungmetraje de animatie de pina acum, devenite unul dupa altul succese de casa, Pixar a preferat sa vorbeasca despre lucruri neinsufletite (jucariile din “Toy Story” 1 si 2, masinile din “Cars”) sau virtuale (“Monsters Inc”), de animale deseori ignorate (fauna submarina din “Finding Nemo”, cea subpaminteana din “A Bug’s Life”) sau indezirabile (“Ratatouille”). "The Incredibles" ar fi poate singura exceptie cu personaje umane, daca putem numi astfel specia mai aparte a super-eroilor. Ritmul constant de un film pe an al companiei celei mai imaginative intr-ale filmelor de animatie (nu e de mirare ca Disney a vrut sa taie concurenta din radacina si a cumparat Pixar in 2006, rasuflind apoi usurata) nu s-a dezis nici anul acesta cind, in plina vara a aterizat in cinematografe “Wall-E”. Povestea robotului solitar duce mai departe aceeasi perspectiva de umanizare a unui artefact prin imitare si simulare a complexitatii psihologice umane. Sintem insa departe de oceanul pe care pestisorul-clovn il strabate in speranta nebuneasca de a deveni un pui de om; Wall-E este, se pare, ultimul exemplar automatizat inca in functiune al post-umanitatii.

Sintem in viitor, cam prin 2800 si ceva, intr-un moment in care universul intreg rasuna de vocea Barbrei Streisand cintind “Put On Your Sunday Clothes", unul dintre cintecelele vesele dintr-un music-hall demult uitat (“Hello Dolly”, 1969). Cu cit camera se apropie mai vijelios de planeta Pamint, cu atit cintecul capata un ecou in lumea parasita si sufocata de gunoi in care opereaza de citeva sute de ani Wall-E. Am retinut aceasta secventa pentru ca ea concentreaza cam toata filozofia lui Andrew Stanton, regizorul acestui ultim produs Pixar: robotul care compacteaza gunoiul devine, gratie unor produse umane si predispozitiilor individuale, mai uman decit omenirea, care de vreo 700 de ani prefera sa regreseze in spatiu pe mega nava “Axiom”. Vorbesc de individ, Wall-E nu are nici macar un nume, el se identifica cu o sigla compactata asemeni cuburilor de deseuri cu care el sculpteaza zgirie nori (Wall-E adica Waste Allocation Load Lifter Earth-Class.) Droidul este un fel de Robert Neville (“I am Legend”, 2007) cu senile ramas in functiune, avind drept companion nu un ciine, ci un gindac, cu o rutina zilnica bine stabilita in care compactarea gunoiului in forme geometrice merge mina in mina cu triajul si selectia unor obiecte ciudate. Asta dovedeste ca Wall-E a suferit cindva o mutatie care ii permite sa adore frintura din “Hello Dolly” gasita pe un vechi iPod si sa inlocuiasca cu un capac ruginit palariile dansatorilor, iar mai tirziu sa dea gestului impreunarii miinilor semnificatia corecta. Nu se stie cum, Wall-E a ajuns in posesia intima a notiunilor de plictis, de frustrare afectiva, ba chiar a invatat sa aiba fantasme (vezi secventa in care, pentru putin timp, norii se despart si lentilele binoculare ale robotului se ridica spre peticul de cer instelat).

Si totusi, nu-i nevoie de un fulger care sa-i dea iluzia unui robot ca “life is not a malfunction”, asa cum se intimpla cu Johnny nr.5 din “Short Circuit” cu care tare mai seamana robotul; acesta nu stie pe de-a-ntregul ce este aceea a fi viu. Ca dovada centrul sau de interes unic este EVE (Extra-terrestrial Vegetation Evaluator), drona ovoida de un alb stralucitor, a carei unica misiune este prospectarea si selectarea eventualelor probe de vegetatie existente pe planeta. Complet lipsita de orice fel de afect, neinfricata Eve nu gusta comorile lui Wall-E, nu stie sa admire un cub Rubik (ea se apuca sa-l rezolve si cu asta basta) si nici frumusetea luminescenta a unui bulb incandescent, iar the directive este classified. Cineva remarca pe buna dreptate ca dragostea in cod binar se situeaza la polul opus oricarui Terminator din povestile cu care ne-am obisnuit: feminitatea este aici mult mai avansata tehnologic, iar reflexele ei sint mai degraba distructive decit reflexive. Asta in timp ce contrapartea ”masculina”, mai degraba ruginita si cam murdara, da dovada de-un sentimentalism nefiresc. Tipologia asta atipica este luata ca atare din filmele in care Buster Keaton si Charlie Chaplin se pun pe cucerit fetele cele mai frumoase si mai curtate cu putinta, reusind imposibilul datorita unei ispravi nebunesti. In cazul nostru, calatoria intergalactica a lui Wall-E are similaritati cu “Mecanicul” (“The General”, 1927).

Sosirea pe nava–mama a umanitatii este momentul in care filmul intra pe fagasele mult mai cunoscute ale filmului comic de animatie. Intilnim aici, de-a valma, larvele obeze si neajutorate care au devenit oamenii, inteligenta artificiala care-i guverneaza dupa bunul plac si le manipuleaza apetitul consumator, precum si partea ascunsa a lucrurilor (robotii dereglati care invata sa se revolte in grup, gunoiul aruncat in spatiu, becul rosu al copilotului Auto care tare seamana cu kubrikianul HAL 9000).

Oricum am lua-o, ajungem tot la ecuatia om vs masina, numai ca aceasta din urma are aparenta prietenoasa si linistitoare a unui artefact si nicidecum expresia binara a unui cod inglobat intr-o universala matrix. Robotul este alien-ul de linga noi, cu toata aparenta friendly si inofensiva pe care un M-O (Microbe Obliterator) de exemplu o poate lua (cineva il asemana cu un chinez mic si incapatinat) in timp ce se lupta sa curete urmele lui Wall-E. O sa spuneti ca delirez, insa pe mine gag-urile in cascada intru salvarea plantei din cizmulita, dansul acela intergalactic cu figuri si degetelele de bebe ale capitanului m-au dus cu gindul la tristetea andromedanului din fantezia SF “The Wild Blue Yonder” a lui Werner Herzog. “We suck” spune acesta cind vorbeste despre colonizarea esuata a Pamintului; ei bine, la fel ar putea spune si oamenii de pe Axiom care plutesc in spatiu ca “andromedanii” lui Herzog in oceanul primordial al lumii lor (referinte mai bogate si mult mai concise aici).

In ceea ce priveste acest prim termen al ecuatiei om vs masina, pentru Andrew Stanton si  pentru Wall-E in egala masura, oamenii sint niste “chestii” lipsite de consistenta; proiectarea figurilor umane cu tehnici CGI este atit de neglijenta, mai ales cind acestora li se alipesc secvente filmate cu “exemplare vii“ precum scena din “Hello Dolly” mai sus citata si mesajul video de 700 de ani lasat in urma de Shelby Forthright, megapresedintele companiei mondiale “Buy N Large”. Sa fie asta rodul unui creier robotesc sau o mascare abila a confuziei care pune stapinire pe cel care priveste “Odiseea spatiala 2001” si in care nu stii bine cam unde se situeaza omenirea : in mineralizarea high tech din nava spatiala sau in monolitul care se ridica in solul prafos printre maimutele antropoide? Mai sint inca oameni ursuletii aceia rotunjori ca de guma care populeaza Axiom si daca da, in ce masura ?

Love-story-ul acela dragut intre Wall-E si Eve care poate fi ingurgitat chiar si de copii m-a pasionat mult mai putin, pentru mine ceea ce conteaza este faptul ca cei doi parteneri ramin in mod intentionat roboti si non-umani ca doi alieni domestici. Finalul insa mi-a captat din nou atentia. Sintem in momentul in care Wall-E, paradit rau, a ajuns o gramada de fiare numai bune de aruncat. Pentru o secunda ecranul se face negru si pilpiie in litere albastre mesajul "Reboot”. Secventa face ecou la inchiderea suferita de Eve in momentul in care gasirea plantei o obligase sa se concentreze numai pe misiunea aceea “classified”. Comportamentul celor doi roboti se situeaza undeva intre Alzheimer si autismul cel mai acerb si seamana cu uitucenia cronica a lui Doris si iresponsabilitatea “uituca” a parintilor in general fata de puii lor (remember “Finding Nemo” ?) care si ele frizeaza patologia. Fragilitatea memoriei (afective) immediate pare a fi marca regizorului Andrew Stanton si nu-mi aduc aminte sa-l fi vazut in alte filme Pixar. Trebuie spus aici ca filozofia Pixar, inca din perioada Apple, este sa ascunda cu grija in fiecare film urme, bucatele, fragmente, personaje din celelalte productii Pixar intr-un fel de enorm joc care alcatuieste, de ce nu, pattern-ul unei lumi Pixar. Amuzati-va cu situl acesta unde sint colectionate toate ecourile pixariene.

Mi s-a parut deci interesant accentul pus pe uitare in ultimele doua productii semnate Andrew Stanton care in “Wall-E” a dat una dintre secventele cele mai memorabile: robotul cirpacit de Eve se trezeste, se intinde, isi roteste gitul telescopic si se uita in gol, nu o recunoaste pe Eve. Pesemne Wall-E nu este dotat cu o camera video care sa suplimenteze memoria in caz de reboot. Probabil pentru uzul copiilor, in secunda doi cei doi roboti se electrizeaza fericiti si happy end. Am preferat insa sa ma opresc la momentul nerecunoasterii-uitarii care mi s-a parut neasteptat de dramatic si de in ton cu melancolia generala din spatele gagurilor. Pentru mine filmul s-a terminat aici, am preferat de asemenea sa interpretez superbul generic de final ca pe o imensa utopie in care, pe muzica lui Peter Gabriel, pasagerii de pe Axiom refac lumea lui Wall-E intr-un virtej colorat. Numai asa Turner, Seurat, Monet si van Gogh pot intilni preistoria din Tassili si frizele mesopotamiene. Numai astfel triumful aparent al artei  poate vorbi despre o (imposibila) infratire intre om si masina.

Cert este ca 99,99% dintre cei care au vazut si comentat “Wall-E” au apreciat primele 40 de minute din film in care dialogul este facut in special de efectele de sunet semnate de multipremiatul Bern Burtt (“vocea” lui R2-D2 si E.T., biciul lui Indiana Jones, rasuflarea suierata a creaturii din "Alien"). Asta probabil datorita trimiterilor catre epoca filmului mut, a gagului à la Mack Sennett si Charlie Chaplin care intilneste filmele cu extraterestri (“E.T.”, “Close Encounters of the Third Kind”, “Alien”) sau cu roboti (“2001: A Space Odyssey”) povestile de tip space opera (“Star Wars”) si muzicalurile in buna traditie Disney. Curios cum filmul reuseste sa imbine fetisismul MacIntosh, critica consumerismului american (“Outlet Mall—Coming Soon” se poate citi pe o mega reclama plantata cu secole in urma pe luna, alaturi de steagul american al misiunii Apollo) si idealul romantic al filmului american.

Si mai curioasa este perceptia publica care a interpretat atit de diferit acea prima parte “cu mesaj politic” a filmului, in ciuda interviurilor in care regizorul a insistat pe ideea ca intregul concept s-a axat pe iubirea stranie dintre doi roboti. Il cred pe cuvint, proiectul Wall-E a debutat in 1994 si nu prea avea cum sa fie la modul foarte declarat anti sau pro Gore, stingist fascist (“WALL-E is an assault on modern civilization, borne of deep economic and historical ignorance”), discriminator mirsav al comunitatii fat pride americane (“WALL-E specifically singles out and targets obese people as the primary cause of mankind’s demise, further perpetuating the stereotype of the gluttonous, slothful fat person”) pur si simplu ipocrit sau, mai rau, versatil in popularitatea sa (“Pixar is the cultural equivalent of the swing voter: despite its hippie culture, the studio has been attuned to shifting public attitudes; indeed, given the lead-time on Pixar projects, it's successfully anticipated them.”) La categoria “mare-i lumea storytelling-ului”, recomand cu caldura articolul lui Sean O’Neal “Your Guide to the WALL-E Controversy” din care fac parte extrasele de mai sus.

Poveste de dragoste adorabila sau fabula despre o planeta muribunda, remember al unui timp apus al cinematografului in haine CGI, distopie SF care se lasa cu fiori reci intr-o incredibila atmosfera Disney (incredibila ar fi aici alaturarea Disney si subtextul politic), poveste care tine sau nu, entertainment revolutionar pe fundal space opera, “Wall-E” e un pic din toate acestea si merita descoperit pe ecran mare, in sala de cinema.