Seara tarziu mi-am programat sa ajung la “Ssang-hwa-jeom/A Frozen Flower / Floarea de gheata” din doua motive: pentru ca era vorba de un film coreean si pentru ca era vorba de un film coreean de epoca. Un wuxia coreean in tenta queer invartindu-se in jurul unui nucleu epic destul de abordat de la Shakespeare incoace: vasal al regatului Yuan, regele din Goryeo se insoara din obligatii politice cu o printesa chineza, dar il iubeste pe preafrumosul si preafidelul sef al garzii sale personale. Cand succesiunea la tron trebuie de urgenta asigurata printr-un mostenitor, regele are o idee nu tocmai fericita.
Nu simt nevoia sa recompensez un regizor numai pentru ca are curajul sa-si agrementeze pelicula cu destul de mult sex explicit in secvente care folosesc erotismul pe post de condiment gratuit. Mult prea mare, mult prea greoi si melodramatic, transformand un episod “pe bune”din istoria Coreei intr-un soi de “a fost odata”, filmul lui Yu Ha a profitat se pare de gay-itudinea subiectului, a love story between men, in combinatie cu opulenta atmosferei de epoca in care au fost plantate vedete ale filmului coreean. Iata reteta unui bun rating de box office. Pofta carnala se lasa vazuta sub toate cusaturile gratie abuzului de travelinguri circulare, pe fond musical dulceag. Mult mai pudica, pasiunea homosexuala se reduce la schimburi de replici taiate cu barda si tare declarative.
Daca cronicarul a vazut in filmul lui Yu Ha o mostra de curajoasa simpatie pentru minoritatile sexuale (“there's political activism and there's good storytelling, and A Frozen Flower only succeeds at one of them”) eu as spune ca, din contra, “Frozen Flower” este cum nu se poate mai conservator. Scenariul valorizeaza relatia heterosexuala care se implineste fizic si emotional, in timp ce legatura regelui cu fidelul sau gardian este fatalmente sortita autodistrugerii.
Cineva facea comparatii intre “Frozen Flower” si, de exemplu “Curse of the Golden Flower” al lui Zhang Yimou: mizanscena multicolora si pompoasa filmata cu macaraua si multa multa mucava aurita care sa umple timpii morti. Inca si mai putin epic decat aproape tizul sau chinezesc, “Frozen Flower” preia poncifurile blockbusterului chinez in ceea ce priveste viata la curte (dansuri si muzici “traditionale” impartite in tot atatea numere artistice de un gust dubios) si infruntarile armate (excesul de efecte “sangeroase” ieftine, complotul curtenilor montat in cut-uri aiuritoare de nu mai stii cine de partea cui este). Similar este si zestul acela de patriotism declarativ pe care il regasesti in orice productie chineza cu costume.
Pacat de cateva lucruri: personajul regelui din Goryeo, un fel de “Ran” mult mai tanar si mai putin tipizat care, pare-se, abuzeaza de pozitia in care se afla pentru a-si seduce si constringe amantul la o relatie in care vasalitatea si loialitatea musai sa garanteze exclusivitatea amoroasa; femeia este mai putin fatala decat fatalitatea insasi a situatiei; pasiunea vazuta ca o boala mistuitoare care impovareaza orbeste doi necunoscuti.
Drama de culise datorata miscarilor triunghiului amoros este mult prea putin consistenta pentru cele aproape 140 de minute cat dureaza filmul. Regia face apel la repetitii suparatoare (intalnirile dintre Hong Lim si regina) sau se margineste sa brodeze pe tema tradarii (tradarea amantului se repercuteaza in tradarea curtenilor, anchetata cu mult zel de garzile regelui samd). Uneori solutiile narative alese sunt ridicole (castrat din ordinul regelui, Hong Lim face cale intoarsa la prima statie de posta pentru a se razbuna) sau numai mult prea usor de anticipat (saculetul acela parfumat de exemplu).
Concluzie: asa-mi trebuie daca ma iau dupa box-office din orice colt al lumii o fi el.
Sfat pe care mi-l dau mie insami in drum spre urmatoul film de pe lista: pune mana si fa rost de “Wang-ui namja/The King and the Clown” de Jun-ik Lee.
Cineva facea comparatii intre “Frozen Flower” si, de exemplu “Curse of the Golden Flower” al lui Zhang Yimou: mizanscena multicolora si pompoasa filmata cu macaraua si multa multa mucava aurita care sa umple timpii morti. Inca si mai putin epic decat aproape tizul sau chinezesc, “Frozen Flower” preia poncifurile blockbusterului chinez in ceea ce priveste viata la curte (dansuri si muzici “traditionale” impartite in tot atatea numere artistice de un gust dubios) si infruntarile armate (excesul de efecte “sangeroase” ieftine, complotul curtenilor montat in cut-uri aiuritoare de nu mai stii cine de partea cui este). Similar este si zestul acela de patriotism declarativ pe care il regasesti in orice productie chineza cu costume.
Pacat de cateva lucruri: personajul regelui din Goryeo, un fel de “Ran” mult mai tanar si mai putin tipizat care, pare-se, abuzeaza de pozitia in care se afla pentru a-si seduce si constringe amantul la o relatie in care vasalitatea si loialitatea musai sa garanteze exclusivitatea amoroasa; femeia este mai putin fatala decat fatalitatea insasi a situatiei; pasiunea vazuta ca o boala mistuitoare care impovareaza orbeste doi necunoscuti.
Drama de culise datorata miscarilor triunghiului amoros este mult prea putin consistenta pentru cele aproape 140 de minute cat dureaza filmul. Regia face apel la repetitii suparatoare (intalnirile dintre Hong Lim si regina) sau se margineste sa brodeze pe tema tradarii (tradarea amantului se repercuteaza in tradarea curtenilor, anchetata cu mult zel de garzile regelui samd). Uneori solutiile narative alese sunt ridicole (castrat din ordinul regelui, Hong Lim face cale intoarsa la prima statie de posta pentru a se razbuna) sau numai mult prea usor de anticipat (saculetul acela parfumat de exemplu).
Concluzie: asa-mi trebuie daca ma iau dupa box-office din orice colt al lumii o fi el.
Sfat pe care mi-l dau mie insami in drum spre urmatoul film de pe lista: pune mana si fa rost de “Wang-ui namja/The King and the Clown” de Jun-ik Lee.
***
Stiam ca terminusul cinematografic al zilei, debutul regizoral al lui Eran Kolirin din 2007 inclus in focusul Israel de anul acesta urma sa fie o experienta binevenita, menita sa invioreze ora tarzie.
“Bikur hatizmoret / The Band’s Visit / Cu fanfara in vizita” este genul de film care satisface publicul dispus sa guste o comedie dulce-amaruie gravitand in jurul eternei neintelegeri dintre Arab si Israelian; un singur film din focusul Israel a reusit cred sa se detaseze de aceasta tematica, nu o spun cu exasperare, ci convinsa fiind de importanta covarsitoare a acestei tematici in cinematograful din Orientul Mijlociu. Kolirin a plecat de la semnificatia primara a “neintelegerii”, cea lingvistica, care se instaleaza intre doi straini obligati sa interactioneze. Scenariul face din Arab un total stranger care, dat fiind ca in limba sa materna sunetul “p”nu exista, confunda fatalmente Petah Tikva cu Bet Hatikva. In cazul de fata, Arabul se multiplica cu 8 si formeaza Alexandria Police Ceremonial Orchestra, o trupa de muzicieni egipteni extrem de anxiosi aflati in misiune culturala. Tot scenariul il transforma pe preopinentul Israelian intr-un alt total stranger si-l plaseasa nu in prospera suburbie din Tel Aviv, ci mai degraba in inima desertului Negev, unde, dupa cum spune Dina, nu exista nimic, cu atat mai putin vreo aplecare catre cultura ("No culture, no Israeli culture, not Arab, no culture at all.").
Ceea ce m-a frapat a fost abilitatea cu care scenariul jongleaza cu o multime de clisee legate de subiect pentru a pedala cu agilitate pe tema “neintelegerii”. Eran Kolirin nu intentioneaza sa faca politica, sau cel putin nu in stilul lui Eran Riklis din “Etz Limon/Lemon Tree”. Pentru a se intelege, personajele sale folosesc in primul rand engleza aceea passe-partout care asigura un minim de comunicare. Cand exigentele acestui jargon bazic depasesc cerintele pur informationale, eroii si eroinele lui Kolirin prefera sa uzeze gestica: dialogul dintre Dina si Tawfiq despre insemnatatea muzicii si a dirijatului orchestrei ar fi penibil daca muzicianul nu si-ar rezuma explicatia la un simplu gest. Tawfiq ridica ambele brate, isi ia parca elan si intepeneste intr-o simbolica imbratisare a muzicii insasi. Dina il imita si astfel cuvintele despre muzica egal sufletul omului capata o alta insemnatate. Gestul respectiv face ecou cu sfarsitul filmului, adevaratul concert sustinut de orchestra alexandrina: camera urmareste mana lui Tawfiq scriind aproape in slo mo ciudate curbe in aer care prilejuiesc coeziunea muzicala a ansamblului.
Un al doilea modul care compenseaza “neintelegerea” lingvistica este muzica. Kolirin stabileste parca distinctii clare intre gestica si principiul melodic in ceea ce priveste organizarea naratiunii. Gestica nu poate prea multe, cea mai “tare”interventie a sa este una clovnesca, initierea pe muteste a lui Papi de catre Khaled in discoteca pe patine cu rotile. Muzica in schimb ajunge sa infiltreze structura insasi a filmului: cei 8 muzicieni se separa in trei grupuri autonome, iar pentru o noapte insasi povestea filmului face ce face si stabileste paralelisme intre acestea. Ma intreb daca, ajuns la acest punct, story-ul nu jongleaza cu felul acela jucaus al unei variatiuni de jazz pe o tema data. De la “Summertime” la “My Funny Valentine” si “Laila”, muzica functioneaza oricand oriunde, preluand si amplificand tonalitatea de fundal care este, vorba lui Itic, "not sad, not happy... tons of loneliness."
Frapata am fost si de raspunsurile pe care Eran Kolirin le-a oferit in sesiunile de Q&A organizate cu ocazia prezentarii filmului sau in diferite festivaluri in special la doua din intrebarile cele mai frecvent puse: ”Filmul este bazat pe o poveste adevarata” si “Bet Hatikva exista intr-adevar?” Raspunsul a fost “nu” in ambele cazuri. Asta m-a facut sa ma gandesc la primul subtitlu al filmului “Once, not long ago, an Egyptian Police band arrived in Israel. Not many remember this…it wasn’t that important.” Care tare pare a fi un fel de “a fost odata ca niciodata”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu