Primul film din ziua a saptea a fost in parte inclus in program datorita AperiTIFF-ului, in care “Rien de personnel / Deloc personal” de Mathias Gokalp era recomandat calduros de catre Cristi Marculescu. A avut dreptate, filmul este demn de vazut, scenariul demn de studiat si de discutat in seminar sau workshop. In treacat, sa notez ca “Rien de personnel”, soi de Rashomon corporatist cu ecouri resnais-iene la capitolul exploatarea sunetului si in ceea ce priveste teatralitea asumata, ba chiar dorita dupa cum insusi realizatorul o afirma intr-un interesant interviu, este primul lungmetraj semnat de Mathias Gokalp. Nu stiam nimic despre acest cineast, francez de felul lui dar format la scoala belgiana de cinema, cea indelung dedulcita la realismul cu accente sociale. “Rien de personnel” a deschis balul la “Semaine de la critique” in 2009 la Cannes.
Subiectul si atmosfera il plaseaza pe “Rien de personnel” in gasca aparte a filmelor cu mesaj social: “Ressources humaines” de Laurent Cantet, “La question humaine” de Nicolas Klotz si de ce nu “Louise-Michel” de Gustave de Kervern si Benoit Delépine. Unica referinta americana care s-ar incadra aici ar fi “Glengarry Glen Ross” de James Foley. Avem de-a face cu una bucata companie farmaceutica care isi invita staff-ul din management la o serata cica datorata lansarii unui nou produs pe piata. In fapt, toata lumea isi vede testate pe loc competentele intr-un imens exercitiu de coaching de catre o ceata de evaluatori in sacouri rosii care propun foarte convingatoare si inselatoare jocuri de roluri live. Totul este organizat contra cronometru, de unde si anxietatea crescanda care se lasa cu crize de nervi, reprosuri si dezvaluiri amare. Unde mai pui ca, la aceeasi serata se raspandeste zvonul vinderii companiei si, mai mult ca sigur, a restructurarii prealabile. Facem cunostinta cu liderul sindical, cu patronul, cu responsabila de PR, cu carieristul de la juridic care are planuri mari cu nevasta, careia i-ar sta bine la HR.
Dispozitivul narativ transforma insa filmul intr-un soi de joc interactiv in care psihodrama este in primul rand pretext pentru cinematografie. M-au frapat spusele cineastului (“J'aimerais dissocier le réalisme et le social; Je suis très admiratif du film Ressources humaines, mais j'essaye de faire un cinéma qui n'est pas collé au réel”) pe care le-am extras din interviul citat mai sus si care contrazic intentia sociala. In timpul proiectiei mi-a revenit senzatia ca “Rien de personnel” este mult mai mult decat ce arata, ca decriptarea lui se afla in tratamentul sunetului si in interesul deosebit acordat montajului. A trebuit insa sa vad “Les herbes folles” ca sa-mi sara in ochi resnais-rianismul lui Gokalp.
Scenariul (semnat de Mathias Gokalp si Nadine Lamari) este o cursa cu obstacole si stafete diferite pentru uzul direct al perceptiei trunchiate a spectatorului confruntat cu o galerie intreaga de piste false in trompe l’œil. De aici si “dimensiunea in acelasi timp ludica si experimentala” despre care s-a tot vorbit. Elipsa, atat de draga lui Resnais, este aici cultivata cu parcimonie.
Povestea casca si se intinde de trei ori in cercuri concentrice in jurul unui acelasi punct de plecare, toaleta din castelasul sic unde are loc serata cu pricina. De notat ca pana in final mai toata lumea trece pe acolo. La fiecare tur insa camera se amuza sa ofere spectatorului angajat in cursa informatii complementare si/sau contradictorii. De exemplu, amploaiatul angoasat care isi repeta textul de prezentare in oglinda lavaboului din turul intai este actorul angajat sa-si faca numarul de cabaret cu zel. Domnul acesta tare simpatic dovedeste in turul trei compasiune pentru tanara aspiranta pe care tocmai a distrus-o. Repetitiile din unghiuri diferite ale aceluiasi set de situatii in care stafeta emfatizeaza cate un personaj, in timp ce celelalte se topesc in fundal sunt o modalitate de a abstrage povestea din “realitate” (autorul vorbeste despre filmul sau ca fiind o “reprezentatie” – “Je voulais faire un film où le public n’oublierait jamais que c’est un spectacle, une représentation; qu’il est face à des acteurs confrontés à des situations de scénario, et pas à la vie réelle.”)
Teatralitatea manifesta a scenariului este mai mult decat evidenta: huis clos ca unitate de spatiu, durata care se apropie cat poate de mult de norma unitatii de timp, refuzul prizelor tip “carte postala”. Materialul acesta pare a fi transmutat insa cinematografic prin intermediul montajului. (“À partir du moment où on décide de filmer un dialogue, le fait de le filmer fait que ce n’est plus du théâtre. Je pense aussi que dans un film où il y a un montage et un tournage non linéaires, il est très difficile pour les spectateurs de se dire que c’est une pièce de théâtre.”). Nu stiu inca daca in forul meu personal ii dau dreptate lui Gokalp, simt insa in cele de mai sus statuia Comandorului Resnais.
Intentionez sa vorbesc putin si despre “marile discrete” ale filmului, sunetul si soundtrack-ul adica, cizelate si rafinate cu minutiozitate. Simt in prezent nevoia sa revad filmul pentru a ma concentra numai pe decupajul sonor care poseda in aceasta pelicula o incredibila functie narativa. In acelasi interviu am regasit excelente referinte la construirea ansamblului de sunet hors champ care creeaza un fundal viu, chiar daca uneori neverosimil. Putin conteaza insa intr-o reprezentatie daca acuitatea auditiva ii permite intr-adevar unui personaj sa decupeze cu claritate din zumzetul de fundal discutii purtate la distante mult prea mari pentru o ureche umana.
Nici cu muzica nu am stat prea bine, absorbita fiind in puzzle-ul narativ: foarte discret si eficace soundtrack-ul semnat de compozitorul danez Flemming Nordkrog care orchestreaza pentru fiecare personaj si situatie cate o tema aparte.
Inchei citind cronica care se amuza citand elementele de conte moral care ar alcatui un soi de realitate fictionala paralela: povestea se da peste cap de trei ori pentru a schimba de fiecare data “tinuta” aparenta precum rochiile gratioase Piele-de Magar. Din anonimatul posturilor interimare si prost platite apare personajul cel mai insignifiant, omul de serviciu cu accent est european devenit pentru o noapte un print de poveste gratie costumului agnès b. si nicidecum cunostintelor profunde in teatrul shakespearian. Intelept sau nebun (totuna), uzurpatorul in travesti de CEO este singurul in stare sa furnizeze unica ustensila in stare sa readuca echilibrul social necesar in acest microcosmos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu