Am plecat dis-de-dimineata sa vad “Kars Öyküleri/Tales from Kars”, un film omnibus rezultat al unei experiente sustinute de IFFR (Festivalul international de la Rotterdam) prin platforma Bright Future care sprijina tinerele si posibilele talente cinematografice. Cele 5 scurtmetraje adunate sub acest titlu comun sunt urmarea unui workshop si a unui concurs de scurtmetraje desfasurate in regiunea Kars (cautati locul acesta pe harta undeva la granita intre Turcia si Armenia), produse fiind de Ankara Cinema Association.
Curiosii care iau ca punct de plecare pentru scotocelile lor IMDB nu-l vor gasi acolo decat pe Özcan Alper (cineva trebuie sa fi vazut primul sau lungmetraj “Sonbahar/Autumn” selectionat la Festivalul filmului european de anul acesta), care aici participa cu scurtmetrajul “Moto Guzzi”. Ceilalti patru foarte tineri cineasti sunt cu adevarat incepatori: Emre Akay (“Küçük Bir Hakikat/ A tiny Reality”), Ülkü Oktay (“Zilo”), Ahu Öztürk (“Açık Yara/Open Wound”), Zehra Derya Koç (“Kül/Ash”). Ceea ce este ciudat: un anume aer comun celor 5 scurtmetraje (subiecte care privilegiaza traditia/familia/viata la sat/dezradacinarea) filmate superb. Senzatia de omogenitate este sustinuta de animatia care incheaga cele 5 scurtmetraje si le da asa un aer de “a fost odata” care le face mai interesante.
Mi-am spus ca daca intr-o zi ar trebui sa recomand cumva cuiva un DOP, i-as recomanda sa-si ia unul turc. Pacat insa ca povestile sunt mici si stilizate in felul ala care place in festival: locul unde nu se intampla (aparent) nimic, functia memoriei si flashback-ul in cantitati generoase care reinvie o lume trecuta, redescoperirea autenticitatii la sat, modernitatea care este, vai, lipsita de substanta.
Ce iese mai in fata este “Zilo” (o fetita minte si fura cu seninatate, imaginandu-si ca parintii ii vor raul ei si puiului de gaina cu care doreste ea sa fuga la Istanbul) si mai ales filmuletul lui Emre Akay (“Küçük Bir Hakikat”) care prefera umorul pentru a face cumva misto de amintirile de familie depanate in grup.
*****
Anul acesta nu prea mi-a ars de competitie, la cate filme au fost inghesuite in decurs de o saptamana de TIFF. Am reusit totusi sa vad “Mundane History / Poveste anodina” de Anocha Suwichakornpong, pelicula AIA care a luat trofeul de anul acesta, despre care s-a vorbit atata.
Cele de mai sus se leaga cumva de “Mundane History”, care nu inceteaza sa vorbeasca despre natura convertind teoria ciclurilor in imagini: nasterea stelelor si a unui copil sunt echivalente, trecutul sub forma dioramelor din muzeu ori repetitia karmica a unei erori convertita in suferinta lui Ake sunt cumva echilibrate de focul de pe peluza, de imaginea unui copilas care pare iesita din alt film (unul de familie? O amintire?) si de intrebarile pe care Pun si le pune cu inocenta. Este asadar posibil sa traim in suspensie, fara trecut ori fara viitor intr-o natura care este spontan definite prin miscare?
In centrul acestui film tesut din rutina zilnica, din fragmente de discutii repetate aproape cuvant cu cuvant sta montajul de imagine si sunet. Gratie acestuia cotidianul capata ritmicitatea unui ritual, iar prozaicul evadeaza sus de tot, in spatiul galactic unde o stea se autofagociteaza, apoi revine in mundanitate cu ocazia unei nasteri prin cezariana.
Lipsit de conventiile occidentale legate de uzantele timpului si ale povestii, filmul Anochei este cu atat mai surprinzator cu cat, din scurta intalnire-tip de Q&A de dupa proiectie si din interviurile acordate de regizoare, am inteles ca “Mundane History “ este de fapt un film politic. Aparent nu este nimic politic in intalnirea dintre infirmierul Pun si familia noului sau pacient, Ake, devenit hemiplegic in urma unui accident nedefinit. Daca insa politicul este inglobat acestui torent de impresii, sentimente si reflectii asupra a ceea ce inseamna prezentul si trecutul, “Mundane History” poate fi citit si in surprinzatoarea cheie politica oferita de regizoare.
Aici puteti gasi trailerul acestui filmulet meditativ si foarte dichisit din punct de vedere al imaginii. Aici un interviu cu Anocha Suwichakornpong. As fi vrut sa gasesc si detalii despre banda sonora care compileaza creatii ale grupului malaezian Furniture si ale grupului thai The Photo Sticker Machine, dar nu a fost sa fie.
*****
Am ramas tot in zona asiatica pentru urmatorul film, m-am gandit ca este pacat sa pierd singurul film japonez pe care puteam sal include in program, “Air Doll” fiind trecut deja la capitolul pierderi.
L-am vazut pe Kôji Yakusho in mai toate filmele lui Kiyoshi Kurosawa, in editia trecuta a TIFF-ului el era hotul nepriceput si nevricos din “Tokyo Sonata”. Iata ca anul acesta actorul se prezinta ca ca regizor si coscenarist debutant cu “Gama no abura/Toad’s Oil / Elixirul broastei” (2009) in care tot el joaca rolul principal, acela al unui trader excentric si nelinistitor de imatur. “Elixirul broastei” este genul acela de melodrama roz complet iesita de pe sinele realitatii care reuseste sa vorbeasca zambind despre disparitie, doliu, amintire si reamintire, depasirea unei traume profunde. Spectatorul are de-a face cu o mini calatorie spirituala care duce catre copilaria traderului milionar, o intalnire cu un urs CGI care nu se comporta deloc urseste, cu situatii care mai de care mai burlesti. La o adica tot spectatorul poate arunca o privire pe taramul celalalt unde cu siguranta cel disparut este binemersi, zambitor si traind intr-o poiana de narcise incredibil de galbene. Cat despre elixirul acela despre care se vorbeste in titlu, unguentul vandut cu arta de un cuplu de vanzatori itineranti in haine de epoca isi poate face efectul sau nu dupa sufletul celui care-l foloseste.
In pofida catorva lungimi si a unui script uneori balbait, ”Gama no abura” foloseste smecheriile fabulei moralizatoare, dar fara sa se impiedice prea mult in ceea ce este conform realitatii si ce nu, incorporand cu usurinta in reteta uneori prea dulce o tematica serioasa. Mi-a placut felul in care miraculosul intra si iese in viata reala cand are chef. Mi-a placut si fascinatia putin cam demodata a lui Koji Yakusho pentru devotiunile familiale legate de cultul mortilor care se poate sa fi fost cumva punctul de plecare al scenariului; butsudanul frenetic din final, un fel de that’s all folks plin de energie si culoare m-a facut sa ma gandesc la delirul asemanator din “Zatoichi”-ul lui Kitano.
*****
“Agua fria de mar / Apa rece a marii” debutul regizoral al regizoarei Paz Fabrega (Costa Rica) este un produs iesit din laboratoarele unui program care sustine tinerii cineasti: scenariu lent menit sa sugereze mai degraba decat sa explice, imagine superba, actori daca se poate neprofesionisti, doua povesti care se intersecteaza intr-un punct nevralgic, personaje putine si, iar daca se poate, taciturne. Dincolo de faptul ca filmul intra in acest tipic festivalier, exista insa in textura lui ceva in plus: povestea in-care-nu-se-intampla-nimic este tesuta cu abilitate si inglobeaza o multime de alti posibili lastari narativi care rotunjesc filmul. Bine am facut deci ca nu l-am ratat.
Suntem intr-un ajun de an nou pe o plaja din Costa Rica. Cele doua eroine, Karina (7 ani) si Mariana (20 de ani), desi foarte diferite ca varsta, status social si interese impartasesc sentimentul acut al lipsei de legatura cu lumea din care fac parte. Inconjurata de o familie numeroasa aflata in vacanta undeva pe coasta Pacificului, Karina se pierde intentionat de restul tribului care campeaza pe plaja. Tot ea se prezinta tanarului cuplu care o gaseste ratacind pe plaja ca fiind orfana si crescuta de un unchi dubios. Povestea fetitei se grefeaza cu usurinta pe melancolia si nelinistile Marianei care nu ezita sa copieze gestul fetitei improvizandu-se in fugara pentru o dupa amiaza. Curios lucru, nici unul dintre prietenii sai nu pare sa-i simta lipsa.
Spre deosebire de alti cronicari nu am avut nicio problema in a aprecia scenariul, poanta este sa nu trasezi o obligatorie corelatie intre cele doua prezente feminine care sa te duca cu gandul la pistolul ala din piesele lui Cehov. Manipulator si insidios, “Agua fria de mar” mi-a adus aminte de “About Elly” de Asghar Farhadi prin felul in care isi provoaca spectatorul la dezlegarea unui fals/potential/tenebros mister prin instilarea unor piste voit ambigui.
Mi-a placut felul in care scenariul se joaca cu iminenta unei tragedii facand constant echilibristica intre elemente ale unei imagerii nelinistitoare (serpii de mare veninosi, calaretii de pe plaja, tunelurile sapate de copii, fetita fugara, tanara femeie suferinda de nu se stie bine ce) si timpii morti, schimband constant perspectivele celor doua personaje prin folosirea primplan-ului. Aceeasi alternanta in ceea ce priveste luminozitatea (zi/ noapte, clarobscur/lumina solara), bruiaza pistele temporala si elimina reperele obisnuite sugerand ca scurta intalnire dintre Karina si Mariana ar fi putut fi importanta. Sau cutremuratoare. Sau extraordinara.
Aici un interviu cu Paz Fabrega.
NB. Retineti numele Mariei Secco, care semneaza imaginea in acest film.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu