Jurnal de TIFF - ziua 5 (2)

Dupa lectia de istorie de cinema, am sprintat in partea cealalta a orasului ca sa vad multlaudatul “Der Räuber / Spargatorul” de Benjamin Heisenberg.

De la Berlinala incoace, multa lume a vazut trailerul, a descarcat poate filmul si s-a lamurit cum este cu povestea lui Johann Rettenberger, un tip obsedat in egala masura de atletism si de jefuirea bancilor. Nu cred ca e important fapul ca filmul lui Heisenberg adapteaza un roman care la randul sau romanteaza un fapt divers. Ce mi-a placut mie in acest film este linia de mijloc pe care o adopta scenariul: filmul este in egala masura politist (Rettenberg este eliberat conditionat, se reapuca de hold up-uri, este prins, evadeaza, este urmarit etc), portret psihologic al unui om aflat intr-o fuga perpetua (din dorinta lui? Pentru ca nu se poate opri din alergat?), ba exista si protuberante noir (lipsa de masura a eroului, femeia “fatala”, sfarsitul absurd prin care lovitura de gratie vine din partea unui mosulica aparent inofensiv). “Der Räuber” este putin din toate acestea, dar ramane pana la final indecis, amestecand genurile atunci cand ii convine poate mult mai convingator decat “Revanche”.

Mi-au placut eleganta si raceala cu care camera isi trateaza personajul, un asemenea subiect tratat cu o camera mai “prietenoasa” ar fi transformat filmul intr-un specimen teve, in care totul trebuie sa aiba o explicatie. Or adictia in sine, in afara mostrei de storytelling de sambata seara, nu necesita explicatii, e pur si simplu.

Cand facem cunostinta cu Johann Rettenberg, el tocmai este eliberat conditionat din inchisoare dupa ani de zile de pedeapsa pentru hold up-uri. Prizonierul model dependent de banda lui de alergare revine la viata obisnuita si se reapuca de exact aceleasi activitati, impartindu-si viata intre scrupuloasele antrenamente si jafurile care ii servesc mult mai multa adrenalina decat concursurile de maraton pe care oricum le castiga. Rettenberg adora sa alerge si sa-si puna pielea in pericol. Interesanta este intalnirea cu Erika, care dupa toate aparentele este o prietena din copilarie (desi diferenta de varsta dintre cei doi exista): cei doi vorbesc despre cineva care nu se intelege prea bine cine este si ce rol are, se poate presupune si o relatie intre parintii Erikai si Johann. Pe scurt, nimic din trecutul lu Johann nu este explicat. E aici o mostra de minimalism scenaristic care-mi place. Un mod foarte la moda  de storytelling cinematic care foloseste cotidian pentru a arata cateva din motivatiile personajului, totul fara pretentii exhaustive. Dupa cum spune cronicarul, problema este ca evocarea cotidianului a lui Johann e atat de bine facuta, atat de antrenanta, incat spectatorul se pune sa astepte o revelatie undeva, un adevar cutremurator. Care nu vine.

Sunt alti cronicari considera ca hold up-urile repetate sunt suparatoare si inutile, inducand cel mult informatia ca bancile austriece sunt incredibil de usor de jefuit, iar indiferenta fata de background-ul personajului, deranjanta. Mare dezamagire sa vad ca si la case mai mari se practica identificarea cu personajul (pe Rettenberg nu-l poti iubi sau uri pentru ca iti scapa printre degete). Altii vad insa in grija cu care protagonistul se izoleaza prin propriile sale actiuni de orice urma de viata normala un zest de subtext filosofic in filonul strainului lui Camus: viata absurda a protagonistului ori reactiile sale delirante (vezi jaful ratat, urmat de “decompensarea” de la bancomat) la interactiunea cu ceilalti capata consistenta abia in final odata cu moartea lui Johann, atat de coerenta cu restul povestii.

De aici am aflat ca Benjamin Heisenberg mai este si editor cofondator al revistei de cinema “Revolver”.

**

Pentru mai toti cronicarii care au dorit sa scrie despre “Rapt”, filmul lui Lucas Belvaux, faptul ca scenariul s-a inspirat cu scrupulozitate dintr-un caz real de la sfarsitul anilor 70 este important. Mie nu imi pare esentiala sursa de inspiratie (faptul divers ca atare a trecut cu arme, bagaje si aluzii politice in zona contemporana), m-am marginit sa savurez falsa simplitate a acestei povesti in trei timpi cu aspect cum nu se poate mai clasic: nu tu flashbackuri, nu tu distorsiuni temporale sau cine stie ce elipse firoscoase. Singurul lux pe care si-l permite scenariul este pluralitatea grupurilor de personaje (si interese) care evolueaza omogen in paralel, legate fiind unele de altele de acelasi eveniment declansator: Stanislas Graff, alias “Domnul presedinte” al unui consortiu industrial este rapit in plina zi de un comando de ticalosi profesionisti care cer in schimbul eliberarii sale o suma astronomica. Linia dreapta a povestii se bifurca in mod repetat si lasa sa patrunda in spatiul sau alte si alte personaje: mai intai familia, apoi colaboratorii, apoi politia, avocatul personal, primul grup de rapitori, apoi al doilea. In spatele tuturor, in umbra, se afla mass media. Actiunea se stratifica, pe de o parte calvarul celui rapit care dureaza suficient pentru ca acesta sa sufere fara cracnire umilinte amare si degradante. Pe de alta parte, campania din ziarele de scandal are suficient timp sa dezgroape dubla viata a victimei: cartofor obisnuit sa piarda sume mari, imprumutandu-se frecvent din conturile companiei pe care o gestioneaza, adulterin, goldenboy manipuland averi fabuloase si intretinand prin patima jocului relatii dubioase cu mediile mafiote.

Ca in mai toate filmele lui Belvaux, banii intretin divergentele: banii de rascumparare pe care familia de fapt nu-i are (averea este azi o retea de plasamente si titluri de proprietate si nicidecum banala valiza cu bani a traficantului), banii pe care mafiotii ii reclama (ca doar scrie in ziar ca omul rapit este foarte bogat), banii in virtutea carora compania lui Graff se grabeste sa se dezica de acesta ca sa nu-si ridice in cap sindicatele. Valizele cu bani lichizi circula anevoios, suntem departe de epoca in care acestia se bucurau de o existenta concreta. In filmul lui Belvaux banii sunt cei mai adesea echivalati cu puterea, cu fata sociala si cu mobilitatea. In preambulul filmului Stanislas circula fara incetare parcurgand grabit sali de club, de restaurant, holuri somptuoase, scari de marmura si apartamentele amantelor. Rapirea coincide cu momentul in care familia este obligata sa faca monetarul, (“je croyais qu’on était plus riche” remarca sotia) si sa se aseze la masa parlamentarilor cu comitetul director, cu rapitorii, ori cu inspectorii de politie. Stanislas nu va mai alerga de acum incolo. Eliberat din mainile rapitorilor, el reintegreaza aceleasi apartamente luxoase si aceleasi scari de marmura, pe care le va parcurge insa cu pasul ezitant al cuiva care se descopera parasit, judecat de intreg anturajul si mai ales privat de eleganta mobilitate oferita de avere.

Ritmul nervos (episodul Ostende, urmarirea din elicopter) si camera rece condimenteaza aspectul thriller al povestii cu o distantare care te face sa te gandesti la film ca obiect de studiu pe tema diabolizarii victimei (alte filme au facut-o, imi vine in minte in special “Bashing”al lui Masahiro Kobayashi), a functionarii perverselor mecanisme sociale care gestioneaza  reprezentarea pe care societatea si-o face despre individ. Cineva compara dealtfel varianta de lucru a titlului, “Rapt!”, cu manseta unui ziar interbelic. Ca si pe cronicarul anglofon, gasesc in titlul acesta concis o semnificatie noua care pe undeva se aseamana cu brutalitatea violului pe care cineastul o doreste, altfel ar fi numit poate filmul folosind mult mai neutrul L’enlèvement de exemplu.