Jurnal de TIFF - ziua 9

Despre conflicte etno-religioase si nu numai

Focusul Israel ilustreaza cu brio acest ghem de conflicte care amesteca ura etnica cu extremismele religioase si intoleranta clanica. Imi plasez deci selectiile cinematografice in Orientul Mijlociu. Singurul alogen este filmul lui Todd Solondz, care se poate cumva incadra in tematica zilei daca ne concentram pe notiunea de familie ca univers doldora de clisee.

Pe “My Father, My Lord / Tatal meu, Stapanul meu” de David Volach il semnalasem acum cateva luni bune pe movieblog, filmul fiind anuntat intr-o editie a zilelor filmului israelian organizat la cinemateca de la Eforie. Am luat atunci plasa, filmul nu a mai fost proiectat si m-am trezit in fata unui alt film, mult mai modest. Cum rareori intru in sala de cinema fara sa ma interesez in prealabil despre filmul care va fi proiectat, cam stiam despre ce este vorba (o rescriere nemiloasa a povestii sacrificiului lui Abraham). Scenariul este foarte minimalist, familia, la fel, neasteptat de restransa; legaturile dintre personaje sunt cumva abstractizate, iar posturile lor adesea hieratice. Micile intamplari ale vietii de zi cu zi sunt tot atatea surse de reflectie pe seama Torei. Cartea sfanta este vazuta mai mult decat document fondator al umanitatii privilegiate a omului; dupa rabbi, oamenii au suflet doar in masura in care apartin poporului ales si doar pentru ca lor le-a randuit Dumnezeu porunci. Tora  ajunge astfel sa manipuleze viata prin rigoarea preceptelor, interdictiilor si exigentelor care incadreaza existenta oricarui mensch.

Senzatia mea este ca filmul face tot ce poate sa anunte ca aceasta este o fabula, ca ceea ce este mai important in aceasta este deznodamantul (moartea accidentala prin inec a lui Menahem “alinatorul”, in timp ce tatal, rabbi Abraham este prea ocupat cu observarea ritualului) si cu sentimentele care il insotesc pe acesta (durerea pierderii, revolta mamei Ester in fata cruzimii lui Dumnezeu, opacitatea batranului rabbi si increderea sa nestramutata in Torah). Moartea lui Menahem este atat de neverosimila (pana si copiii stiu ca nu te poti ineca in Marea Moarta la cat de mare este nivelul salinitatii apei), incat ii este imposibil spectatorului sa nu o priveasca altfel decat ca pe un sacrificiu. Moartea lui Menahem este dealtfel atat de simbolica inca nu poti sa nu o ghicesti din semnele prevestitoare: lectia despre sacrificiu de la ieşiva, plecarea lui Menahem tocmai in momentul in care urma sa se ocupe de cerbul care in povestea biblica urmeaza sa ia locul baiatului lui Abraham, relatia pe care baiatul o are cu apa, alungarea porumbitei din cuibul de la fereastra. Cutitul de sacrificiu destinat lui Isaac/Menahem este insa aici insasi Tora, iar masura  nu este credinta lui Abraham, ci gradul sau de adecvare la halaha.

Sesiunea de Q&A de dupa proiectie se anunta interesanta; prezentatorul mi-a intarit convingerea ca fabula lui Volach are accente autobiografice, autorul crescand intr-o familie ultraortodoxa cu nu mai putin de 19 copii si studiind Tora pana la 25 de ani; realizatorul nu a putut veni insa.

*****

“Black Friday / Vinerea neagra” de Anurag Kashyap este cronica uneia dintre cele mai ingrozitoare serii de atentate puse la cale de gruparile teroriste musulmane din India: intr-o vineri 12 martie 1993 mai multe bombe au explodat simultan in mai multe locatii din Bombay ucigand aproximativ 300 sute de persoane. Filmul isi propune sa reconstituie premizele atentatului, pregatirile, punerea in aplicare a planului si mai ales lunga ancheta care a dus la arestarea si condamnarea a mai mult de 100 de persoane.

Structura pe capitole a acestui film debordand de exemplificari ale unor tehnici narative de tot soiul nu este riguros diegetica, filmul nu isi propune sa fie un documentar, ci mai degraba analiza unui fapt cu mijloace fictionale. Povestea face un du-te vino turbat intre zecile de personaje implicate in acest fapt, labirint in care spectatorul occidental se pierde cu usurinta. In timpul proiectiei, unii spectatori au preferat sa plece din sala exasperati de aceasta lipsa de repere specific indiana in materie de personaje. Daca va intalniti cumva cu “Black Friday” intr-o buna zi, nu-l evitati, sugestia mea este sa nu cautati sa tineti minte insiruirea ametitoare de nume, supranume, toponime: incercati doar sa priviti filmul ca restituire a unui fapt al istoriei recente.

Notiuni umbrela precum terorism islamic, revolte interetnice, antrenamente in Pakistan, indoctrinare si manipulare religioasa, atentat, jihad etc sunt aici mult mai nuantate decat de obicei. In buna traditie cinematografica indiana care adora polimorfismul, drama coexista cu parti de comedie (spectaculoasa urmarire prin meandrele unui slum) si de melodrama, iar personajele sunt schematice. Sunt insa eliminate episoadele dansate, iar dragostea romantata este pusa la index. Ceea ce este notabil in “Black Friday” este functia de emfaza a prim planului: una dintre cele mai interesante secvente, crima si sinuciderea la care se deda unul dintre cei implicati, incepe cu un prim plan “ciclopic”, prim planul marcheaza succesiv inceputul si sfarsitul fiecarei depozitii, prim planul noteaza acumularea de fapte in constiinta martorului principal, capitanul de politie insarcinat cu ancheta.

*****

“Ajami” de Scandar Copti si Yaron Shani 

Bine primit de public (mare succes de public in Israel, selectionat deci la Oscarul pentru cel mai un film strain, un fel de premiu al publicului cu coronita americana), apreciat de critica in general (selectionat la “Quinzaine des réalisateurs in 2009 la Cannes si la multe alte festivaluri) “Ajami” este genul de film care imbina reflectia sociala (in accente neorealiste filmate cu camera de umar, brutale si nervoase) cu o constructie scenaristica sofisticata — un “Rashomon” in sase timpi combinat cu “principiul fluturelui” din “Babel” joaca pe cartea nuantelor pentru a reconstitui uciderea a doi pusti arabi si a unui ofiter de politie. As remarca mai ales faptul ca enervantul principiu este aici mai putin strident determinist ca in filmele lui Iñarritu, iar scenariul pastreaza de cele mai multe ori impresia de prospetime. As remarca de asemenea ca nervul neorealist este o atitudine relativ rara in cinematografia locala, unde lucrurile sunt adesea spuse in forme poetice si contemplative. Or “Ajami” este speed.

Dintr-un interviu acordat de catre Yaron Shani revistei “Cahiers du Cinéma” (nr. 655 aprilie 2010) am retinut intentia celor doi realizatori Scandar Copti si Yaron Shani de a dezvolta filmul impreuna cu locuitorii cartierului Ajami din Jaffa in ateliere creative care sa puna in scena o problematica sociala cat mai realista: trafic de droguri, contrabanda, practici de racket si de intimidare, mentalitatea de clan si vendetta de tip ochi pentru ochi, violenta, agresiunile de tot soiul, brutalitatea politiei, munca la negru si exploatarea muncitorilor ilegali de catre confratii lor frustrati de tratamentul de “cetatean de rangul doi” care li se aplica in Israel.

Interesant este de asemenea si apelul la actori neprofesionisti, majoritatea locuitori ai acestui mega cartier care isi joaca practic propriile roluri sociale si isi pun la bataie propriile credinte in materie de adevar social si politica societala; as nota aici comentariul pe care filmul il face, prin fictiune, la “obiectivitatea” care transforma fiecare grup etnic si social intr-o micro inchisoare (vezi comentariile acide pe care amicii i le trantesc lui Binj in fata atunci cand afla ca acesta urmeaza sa se mute cu prietena lui evreica la Tel Aviv). Aceeasi “obiectivitate” pe care fiecare grup social o pretinde este cumva ironizata in episodul mortii lui Binj pe care Shata il jeleste cu ostentatie, convins fiind ca acesta a fost ucis de politie.

Realitatea obiectiva se alcatuieste astfel din credinte fragmentare pe care personajele le pun cap la cap in virtutea unor vechi clisee (cel care detine ceasul fratelui decedat este arab si deci mai mult ca sigur ucigasul acestuia, se gandeste Dando atunci cand il impusca pe Malek). Se ajunge astfel la situatii aberante: dealerul de droguri este eliberat de vecini din mainile politiei numai pentru ca politaii sunt evrei, dealerul arab, iar vecinii arabi.

Toate aceste detalii de nuanta alcatuiesc partea documentar-monografica din “Ajami” in care totul se infrunta: tinerii cu cei batrani, cei bogati cu sarantocii fara niciun ban, comunitatea cu familia ostracizata din cauza unei rude de sange, arabii cu evreii, musulmanii arabi cu crestinii din Palestina samd. Nu cred ca ceea ce ramane este veridicitatea povestilor lui Omar, Malek, Dando sau Binj, ci acest joc al sortii, hazardului si coincidentei care ii pune fata in fata pe oameni fara a-i ajuta sa comunice unii cu altii.

Lumea vazuta de “Ajami” seamana cu multitudinea de bule de aer care se intersecteaza la suprafata apei fara a se contopi niciodata, desi loc exista pentru toti.

*****

Pe cei care au avut ceva impotriva lui “Brokeback Mountain” considerandu-l ofensator ca subiect, “Einayim petukhoth / Eyes Wide Open” de Haim Tabakman i-a scos din sala cu certitudine. Imi aduc aminte de reactiile indignate ale celor care, acum vreo doi ani cred, au avut ideea de a intra la proiectia versiunii restaurate a lui “The Living End” semnat de Gregg Araki, filmele cu subiecte gay au ramas oarecum subiect tabu pentru multi spectatori. Daca exhibitionismul voios al lui Araki aducea un discutie un subiect dificil de decodat azi (perioada anilor 90 este pentru spectatorul din actualitate un trecut instrainat), filmul lui Tabakman mizeaza pe duelul intre intoleranta religioasa si homosexualitate ca sursa de dramatism.

Scandalul pe care filmul l-a suscitat in mediile ortodoxe din Israel este unul de principiu, filmul fiind sobru si retinut in exprimare. Scenariul are inteligenta de a evita explicatii si exagerari incercand sa plaseze cumva subiectul (un barbat insurat cu familie, copii si anturaj ultraconservator se trezeste ca iubeste un tanar deja ejectat din comunitate) la un nivel teoretic din perspectiva Torei. Or filmele care gloseaza pe tema conceptului de senzualitate neconsumata sunt mai degraba putine la numar. “Esti o capodopera”, ii spune Aaron lui Ezri incercand sa-si  coafeze cumva pornirile in enunturi ambivalente “o provocare de asumat”. Asta in timp ce rabbi Vaisben, mult mai liberal decat batranul hasidit din “Hofshat kaits/My Father, My Lord” considera ca Tora sustine ca abstinenta este pacat, in conditiile in care abtinerea cauzeaza durere si fisureaza astfel perfecta ustensila care este omul in mainile dumnezeului sau.

Ceea ce mi s-a parut a fi interesant in scenariul pe care Merav Doster l-a lucrat timp de 7 ani a fost incercarea de a alinia dorinta fizica cu carnea cruda, sangele, manipularea cutitelor si a ustensilelor de tocat si portionat (Aaron este macelar coser). Iarasi interesanta mi se pare pozitia de obiect-al-dorintei aproape amorf pe care scenariul i-o aloca lui Ezri; tanar, experimentat, cumva atras de experientele ilicite cu barbati piosi, mincinos si nesentimental, asteptand nu se stie prea bine ce din partea lui Aaron si picand practic din cer pentru a dispare in neant spre final. Indraznesc sa spun ca am vazut in Ezri o emanatie pe care refularile lui Aaron o obliga sa se incarneze si sa actioneze intru distrugerea propriei sale vieti de barbat la casa lui. Ezri ca un gaz otravitor, un golem mult mai palid decat omniseducatorul pasolinian din "Teorema". Perspectiva este destul de de metafizica pentru a da filmului o cu totul alta directie la urma urmei.

Aici un scurt interviu acordat de Haim Tabakman, care, lucru deloc de ignorat, a semnat montajul pentru “Hofshat Kaits/ My Father My Lord”.

*****

Pentru unii, Todd Solondz este un fel de cunostinta veche, de care ai dat pentru ca se duce repede vestea despre filmele lui, de gasit la noi doar in varianta DVD si in nici un caz in halele kitsch de la “Diverta”. Asa am ajuns sa vad “Happiness”, un exemplar de comedie asasina in stilul adevaratului-cinema-american-independent, care nu dupa mult timp va fi fost vulgarizat de falsul-cinema-american-independent cu “Little Miss Sunshine”. “Happiness” avea dozajul perfect pentru un film cu aparente modeste: personaje putine utilizate la maxim, povesti intersectate tratate nu cu umor, ci cu o tristete ironica de invidiat, o atmosfera voit artificiala ca si “fericirea” aceea de mucava atat de cautata de catre eroii solondzieni, un amestec de idei preconcepute, sintagme folosite mecanic, isterie si gol interior imposibil de reprodus. ”Happiness” este inca pentru mine un scenariu de studiat in scoala care insa nu se va studia in scoala. Pentru ca nu face reteta. Pentru ca nu poate fi reprodus fara ca rezultatul sa nu (de)cada in vulgaritate.


Au trecut vreo 11 ani de atunci, Solondz a mai facut vreo doua filme si iata-l reaparand la suprafata in 2009 cu “Life During Wartime / Viata in vremea razboiului”, un proiect interesant de pseudo-sequel distorsionat dupa “Happiness”. Regasim aproximativ aceleasi personaje-haina, jucate insa de actori complet diferiti, transformarea cea mai consistenta suferind-o Allen, care din evreu obsedat de sex devine un negru obsedat de sex. Regasim acelasi apetit al mizanscenei pentru aceleasi locatii, aceeasi camera afectionand prim planurile inlacrimate si acelasi joc champ/contrechamp. Lucru curios, spatiul celor vii este pe furis invadat de fantome, iar comedia este mai vampirizata ca niciodata de patos (vezi interesantul interviu acordat de Todd Solondz lui Michel Ciment pentru “Positif” in numarul 591 din mai 2010)

In tot acest timp, pedofilul William iese din inchisoare cica “reconditionat”, in timp ce fiul sau Billy studiaza acum comportamentul incestuos in comunitatile de cimpanzei bonobo, Trish este mai pro-Israel ca oricand iar Joy a lasat balta vandutul telefoanelor/profesoratul cu grupurile de emigranti si s-a specializat in reabilitarea puscariasilor. Se presupune ca dupa procesul lui William, familia a parasit locul de bastina, Jersey (“a state of irony”) pentru insorita Florida, luand insa cu sine nevrozele, frustrarile, adictiile medicamentoase si perversiunile de alta data.

Cosmarul social in care se invarte fericita familie solondziana pare oarecum schimbat, “we are still a country at war” scrasneste Hellen intr-o discutie despre cariera, poezie, Keanu Reeves si relatii cu familia. Care razboi adica? Cel din titlu? Irak? Afganistan? Cuvantul tatuat pe bratul lui Hellen, jihad adica? Cel economic la care face aluzie Mark ”focusing on China, nothing else matters”? Razboiul acesta despre care se pomeneste cand ti-e lumea mai draga exista cel mai mai mult in mintea personajelor care pun cu draga inima semnul egal intre pedofilie, terorism si homosexualitate. Militaroasa este si afirmatia lui Trish “The enemy is inside”, lucru pe care Joy nu poate decat sa-l aprobe date fiind desele ei infruntari si flirturi la propriu cu fantomele lui Andy si Allen, una insinuant plangacioasa, cealalta vindicativa precum statuia Comandorului.

Pe fundal, aproape nevazut de nimeni, cu o fata de serial killer si un mers de zombie, William apare si dispare ca un spectru. Jacqueline isi face si ea aparitia pentru a dovedi ca lumea se imparte intre monstri (care nu se mai obosesc sa isi puna masca sociala) si negationisti (specialiste sint cele trei surori) si daca este sa alegi, tot aia e. "Are you married?" o intreaba William pe femeia-scorpie. "Married, alone, it's the same thing" raspunde ea cu acreala. "No. Alone is alone." Gasiti adunata in acest raspuns toata mizeria care se scurge din acest erotism morbid practicat in gand si aflat in contratimp total cu tema aleasa de Timmy pentru bar mitzvah-ul sau, ”becoming a man” adica.

Nu am gasit ca discutiile in jurul lui “forget and/or forgive” cu subtilitatile pe care le adauga Timmy si Mark (a uita fara a ierta, a ierta fara a uita, etc) sunt momente in care filmul pedaleaza in gol. Nici alaturarea dintre Bush, McCain, pedofilie, 9/11 si iertare, Solondz nu este cu siguranta un M. Moore ca sa treaca pe zgomotosul canal al criticii sociale. Pedofilia/homosexualitatea care se ”ia” prin sange sau gene recesive ii mineaza pe toti membrii masculini ai familiei solondziene, nu este de mirare ca Timmy este cel care indrazneste sa puna intrebarea care le sintetizeaza pe toate: “Is a pedophile a terrorist?”

*****

Mi-am terminat festivalul cu o dezertare, am lasat balta ultimul film, “Amer”, o coproductie franco belgiana, exercitiu stilistic in stilul giallo cu trei parti pe care mi-ar fi placut sa o vad. Bag seama ca focusul israelian m-a daramat, filmele au fost bine alese si deosebit de sumbre.

Aceasta a fost ultima mea zi de festival. Nu-mi plac galele de start, nici cele de finis, festivitatile de premiere, de trasul liniei si de facut socotelile, plec deci cu regret inainte de sfarsitul festivalului. Ziua de duminica este plina de filme bune si foarte aglomerata, numai ca cele 41 de filme vazute imi stau toate pe creieri. Acum trebuie sa scriu, de vazut am vazut destul.