Jurnal de TIFF - ziua 3 - Here

Here: “-Why are you here? - Because I’m not there”

Ciudate mai sunt salile de cinema in miez de noapte, ultimele proiectii rivalizeaza cu cele programate la 10 dimineata: sali aproape goale, murdare, fara cozi la bilete si inghesuiala la intrare, lume obosita fara chef de chicoteli si discutii la telefon sotto voce. Momentele de neimbulzeala sunt putine la TIFF, fac tot ce pot ca sa ma bucur de ele, asa am aterizat la “Here”, a doua revelatie a zilei 3 dupa pantofiorii de un rosu turbat de la Echinox.

“Here” este un produs inteligent care jongleaza cu rafinate teorii de
filosofia artei(“Earth”) si stiintei (instalatia “Tesla”, scurtmetrajul “Newton” din 2009) fara sa fie pretentios si fara sa apeleze la citate din Nietzsche sau la colaje absconse. Filmul poarta semnatura lui Ho Tzu Nyen, artist multivalent din Singapore, interesat de film, video, sunet, muzica heavy metal, teatru, design, instalatii de arta si happeninguri, sculptura si mai ales pictura. Insir toate acestea pentru ca, in cazul filmelor care se lasa a fi citite in varii modalitati, gusturile personale ale regizorului pot povesti multe. De exemplu, teoria schimbarii neincetate si a reintoarcerii ciclice la punctul de plecare (“Zarathustra: A Film for Everyone and No One” din 2009 o foloseste la modul hiperteatral) este motorul care sustine “Here”: stabilimentul psihiatric Island Hospital este un punct zero pentru majoritatea pensionarilor care incearca reinsertia sociala. A se citi boala psihica este blocaj caracterizat prin eterna reintoarcere la actul fondator al maladiei si eterna retraire a traumei dintru inceput.

Un alt concept nietzscheean folosit de Ho este amor fati pe care pacientul Richard “Wilson” il invoca ritos ca fiind dragostea (nu numai acceptarea) fata de propriul destin, atunci cand refuza psihodrama filmata propusa de psihiatru care i-ar putea aduce dezlegarea. Sau insanatosirea (Ho crede ca aceasta nu este valabila).

Interesanta este premiza pe care joaca ”Here”, cu fatada sa de pseudo documentar alcatuit din material de arhiva filmat pe pelicula, suportul video care cuprinde episoade din sedintele de terapie, interviuri foarte credibile cu pacienti de toate soiurile, de la cleptomana isterica la ucigasul cu aparent sange rece, discutii despre istoria stabilimentului cu personalul medical. Abia la genericul de final iti dai seama ca tot acest microcosmos a fost conceput ca un spectacol pe marginea reflectiei de sine. Exista si un personaj principal, impasibilul He Zhiyuan (cronicarul spune ca acesta ar putea fi de fapt varianta romanizata a numelui chinezesc al cineastului jucat foarte convingator de catre John Low) care ajunge in spital dupa ce isi ucide sotia si devine complet mutic.

Toate celelalte personaje (nepalezul Valentin care-si traieste viata intr-o ruptura temporala, bunicuta chinezoaica care a suferit o cadere nervoasa dupa ce si-a dat seama ca paradisul nu exista, tanara care si-a ucis fetita intr-o criza de disperare existentiala datorata rutinei etc.) defileaza prin fata spectatorului prin intermediul secventelor de “cura video” (videocure) ca tot atatea fragmente de film in film in care actorii si spectatorii sunt practic aceiasi. Terapia ca atare (filmarea psihodramei recreate simbolic si proiectarea casetei in fata tuturor) marseaza pe mecanica introspectiei si a repetitiei. Si se sfarseste prin aplauzele de dupa proiectie si prin recunoasterea publica a vindecarii; tea party-ul are aura speciala, cand te prinzi ca melodia murmurata in fundal vorbeste despre separare la modul melancolic.

Exista destule elemente care sa vorbeasca pe soptite despre “Here” ca experiment cinematografic: unul dintre pensionarii stabilimentului graieste adanc si filmic atunci cand afirma ca memoria merge backward, pe cand viata avanseaza continuu in forward. In episodul legat de casa cu ochi, atunci cand toata lumea se afla pe pajiste, spatiul este organizat la modul stratificat cu o avanscena aparent nemiscata si un fundal in care totdeauna cineva face ceva ciudat de repetitiv; la sfarsitul secventei doar unul dintre copacii de pe pajiste pare batut de un vant puternic; jocul de badminton (Antonioni?) se desfasoara fara fluturas, desi coregrafia este impecabil de realista. Undeva unuia dintre pensionari i se joaca o festa care copiaza foarte natural “L’arroseur arrosé” pana in cele mai mici amanunte. “Cred ca toate personajele sunt inchise in spatele ecranului, asa cum sunt incarcerate in azilul psihiatric (...) Am vrut sa le fac sa se simta “aici” [here] in cinema, inchise in camera intunecata, pierzand si notiunea timpului” spune cineastul despre personajele sale, evocand deci filmul ca fiind o reflectie asupra cinematografului in general ca inchidere si eterna repetare.

Tot in cadrul aceluiasi interviu, mult mai interesanta mi se pare informatia privitoare la tratamentul sunetului (cei care sunt interesati de activitatea artistica a lui Ho ii cunosc deja interesul pentru sunetul non diegetic, necorelat cu imaginea de pe ecran). “Incerc sa fac publicul constient de propria activitate perceptiva astfel incat oamenii sa devina constienti de propriile lor corpuri” si pentru asta se folosesc sunete pe frecvente foarte joase si un sistem de sunet surround 5.1. Vezi inceputul lui “Here”, un fundal complet opac peste care se suprapune un arsenal complet de sunete amalgamate.