Jurnal de TIFF - Ziua 4 (2)

15

Duceam dorul scurtmetrajelor atat de putin prezente la TIFF (pacat, de exemplu, ca cele doua calupuri de scurtmetrajele “umbre” sunt proiectate o singura data), asa ca mi-am inceput ziua cu “15” prima compozitie omnibus de scurtmetraje bulgaresti facuta sa jaloneze 15 ani (1995-2009) din viata cinematografiei bulgare.

Chiar daca unele din scurtmetrajele alese mi s-au parut mai putin interesante, ce conteaza este impresia de ansamblu care incearca sa coreleze istoria sociala

(“Omleta” si crunta inflatie din anii 90, “Trenul spre Sofia”), politica ( “09/11/2001”, “Razboi”), media (“Ladies and Gentlemen”, “ Calendar voodoo”, “2000: documentar de science fiction”) de urmele pe care aceasta le-a lasat vrand nevrand in cinema (“666”). Pe locul intai cu coronita insa a stat “Tolibu Dibu Dauchyu”, contributia lui Boris Despodov la aceasta experienta colectiva, o mica bijuterie cu sclipiri ironice la adresa concursurilor populare televizate de tip “American idol“ sau daca preferati “steaua fara nume” cu concursul activ al youtube-ului.

A propos, puteti sa vedeti toate aceste scurtmetraje pe situl oficial al filmului.

Yuen Ling-yuk/ Centre Stage –Stanley Kwan- A reconstrui, reconstruire

“Yuen Ling-yuk” aka “Centre Stage” si uneori “Actress” (1992) este un mixaj, jumatate biopic romantat jumatate documentar de tip making of despre scurta viata a actritei chineze de film mut Ruan Lin Yu, una dintre cele mai influente actrite din China anilor 1920- 1930. Maggie Cheung, aflata pe atunci in plina afirmare in cinema-ul asiatic isi construieste aici primul rol serios incarnand-o pe pe tanara actrita in cateva secvente de o frumusete tulburatoare.

Dincolo de formula estetica ingrijita pe care Wong Kar-wai o va “vulgariza” cu succes in pelicule precum “Fa yaeung non wa / In the Mood for Love” (2000), filmul lui Kwan castiga in complexitate atunci cand face apel la optiunea amestecului intre fictiunea care se asuma si “realitatea” documentarului. Niciun spectator nu mai are azi naivitatea de a crede ca un documentar este 100% “adevarat”, desi ne place sa ne spunem ca filmul isi are punctul de plecare in viata reala. ”Centre Stage” ar fi putut fi unul din multele biopicuri fara importanta daca nu ar fi fost acest joc de imaginatie pe care Stanley Kwan il propune atunci cand aliniaza secvente din putinele filme mute pastrate de pe vremea in care Ruan se afla in plina glorie si rejucarea lor in varianta sonora. La acestea se adauga interviuri cu actritele anilor 20 si fosti angajati ai studiourilor Lianhua care au cunoscut-o pe Ruan, comentarii si intrebari din off, totul organizat fiind in diegeza ultimilor cinci ai viata si de glorie ai actritei.

Articulatia polivalenta a filmului il transforma intr-un discurs de metacinema al carui pretext este reconstruirea (reconstruirea a ce, in fapt? A atmosferei de altadata din cinema-ul mut aflat la apus? A atmosferei politice legata de conflictul japonezo-chinez? A vietii unei femei obsedate de imaginea publica?)

Structural vorbind, secventele de arhiva organizeaza marturia in mici tablouri legate fiecare de cate o pelicula ramasa in istoria cinematografului. Aceasta contine implicit relatiile cu ceilalti actori, cu regizori ca Sun Yu (Ye cao xian hua/Wild Flower din 1930), Wu Yonggang (Shen nu/The Goddess din 1934) si mai ales Cai Chusheng care i-a adus atata nenoroc cu Xin nu xing/ New Woman din 1935.

Dupa cum spune cronicarul, reconstructia unei vieti artistice este aici prilejul de a descoperi anumite spatii subiective din Hong Kong-ul de atunci care au perdurat in memoria cinema-ului si care pot fi legate de un anumit sentiment de ura-iubire pe care acest spatiu il dezvolta in relatia cu China continentala (sa nu uitam ca acest film a fost conceput in momentul in care multi cineasti isi exprimau aceste angoase refulate in filmele lor, ma gandesc sa dau ca singur exemplu pe John Woo). Sunt strecurate astfel subtilitati la care nu m-as fi gandit, cum este intrebarea din inceput, cand Stanley Kwan o intreaba din off pe Maggie Cheung daca doreste “ca lumea sa isi aduca aminte de ea peste 50 de ani” (cei 50 de ani trimit in egala masura la celalalt film celebru al cineastului, Yin ji kau/Rouge (1988) si la intelegerea sino-britanica din 1984 despre viitorul Hong Kong-ului dupa retrocedarea din 1997).

In acest context, reconstituirea din bucatele foarte subiective a unei vieti din showbiz seamana cumva cu febrila activitate de rememorare pe care arta hongkongeza o promova in acei ani. Ciudat este ca acest demers nu poarta atentionarea “based on a true story” ca intr-un biopic conventional. Poate de aceea amestectul de “reconstruire” in culori calde si ambianta glossy atat de hollywoodiana bigger than life este atat de voit nostalgic. Opulenta probabil fantasmata de care se serveste Stanley Kwan este cumva in ton cu cinematograful acela popular al anilor 30-40 in China. In acelasi fel se poate citi si faptul ca toate secventele “reconstruite” sunt plasate exclusiv in studio si pastreaza aerul acela de mucava al decorurilor fabricate folosite de cinema-ul mut. Referintele la diversitatea lingvistica sunt iarasi subtilitati (Ruan lua lectii de mandarina de la o alta tanara speranta, Li Lili/ Carina Lau care urma curand sa o inlocuiasca la capitolul popularitate) care vorbesc de la sine despre Hong Kong-ul ca spatiu multicultural si multilingvistic, capabil sa tina piept ascensiunii miscarilor comuniste din acea vreme. 

Interesanta este si perspectiva pe care spectatorul de astazi o poate avea asupra unui film care are deja 19 ani; in primul rand a fost valul cinema-ului melancolic din anii 90 care a lansat practic pe piata internationala cinema-ul din Hong Kong. In al doilea rand, mi-e imposibil sa nu o vad azi pe Maggie Cheung in Ruan Lingyu fara sa nu ma gandesc la “Irma Vep”.

Filmul face din aceleasi tentative de recuperare si redecodare a acelui cinema de altadata la care cinema-ul de azi se reintoarce fara incetare, fascinat de statutul legendar pe care il transforma in mister, asa cum actrita hongkongeza incarnata de Maggie Cheung devine complet alta in momentul in care adopta tinuta ultramulanta a Irmei Vep. Intre “originalul“ alb-negru al extrasului de arhiva si “artefactul” reproducerii in culori gurmande exista o legatura speciala, apropiata de relatia dintre parinte si copil, prin care se incearca reconstituirea originalului prin copierea posturilor, gesturilor, scenografiei, miscarilor de camera.

Puteti vedea trailerul aici.