"Les secrets / Secrete ingropate" de Raja Amari
Cel de-al doilea lungmetraj al regizoarei tunisiene Raja Amari, aparut la 8 ani dupa debutul in 2002 cu “Satin rouge”, isi propune sa fie un soi de thriller feminin combinat cu o buna doza de drama psihologica. Sfarsitul trebuie sa aduca la suprafata intr-o maniera exploziva secretele ingropate ale unei familii traind la marginea societatii. Actiunea are loc undeva la tara, intr-o superba casa abandonata de nepotii fostilor proprietari in care trei femei ocupa pe sest fostele cartiere ale slujitorilor si traiesc de pe azi pe maine aproape in subteran. Situatia este voit alambicata de catre scenariul care nu doreste sa puna prea mare pret pe veridicitate sau explicatii de orice fel or fi ele, preferand misterul. Echilibrul fragil in care isi duc viata de pe azi pe maine Rhadia, foarte tanara Aicha si mama lor este rupt dintr-o data de aparitia lui Ali, nepotul fostilor proprietari care se instaleaza aici impreuna cu prietena sa Selma. Aceasta devine foarte repede obiectul adoratiei invazive a Aichei si tinta urii oarbe pe care i-o poarta Rhadia.
Am inteles ca Raja Amari intentioneaza sa vorbeasca prin intermediul thrillerului psihologic despre o societate cumva incremenita, atrasa in egala masura intre inhibitii si interdictii care tin de traditie si aspiratii catre modernitatea occidentala. Sfarsitul acestei povesti crude se lasa citit in mai multe chei: poveste morala pe tema angoaselor in fata schimbarii societatii, fabula politica despre o
As spune ca varianta thriller nu prea tine in picioare pentru ca multe turnuri scenaristice sunt neglijate: gradinile de zarzavat nu pot apare ca prin miracol intr-un sit abandonat, disparitia Selmei nu ingrijoreaza prea multa lume, Selma insasi se comporta ciudat cu rapitoarele sale de parca ar suferi de sindromul Stockholm.
Interesanta vointa scenariului de a scoate aproape complet din scena partea masculina plasand-o cumva la stadiul de fantasma. Mai putin reusita ar fi tentativa scenariului de a face din frumoasa casa de la tara un personaj; cadrele fixe fac numai oficiu de racorduri.
Un film pe o tematica similara, dar mult mai inchegat si mai centrat pe psihologia personajelor este The Beguiled semnat de Don Siegel in 1971; aici partea de umbra a feminitatii isterice aflate in deriva este mult mai inchegata si mai putin decorativa ca in filmul franco-tunisian.
**
Café noir de Jung Sung-il a fost se pare o proiectie foarte dorita de catre afficionados sau “tiffari” in jargonul de festival. Asta pentru ca, in mod oficial, Mihai Chirilov a facut din acest film singura sa recomandare personala, nu este de mirare ca lumea s-a inghesuit si a luat bilete (eu inclusiv, care de doi ani incoace sunt doritoare sa testez recomandarile lui Chiri). Problema a fost ca la intrarea in sala, aud in spatele meu pe cineva care ar fi auzit ca filmul a fost inlocuit cu un altul. Teapa asadar, anuntata probabil doar in holul mare de la cinema Republica si de care eu nu aveam cunostinta… Mare deceptie, mai ales ca manevrele facute pentru a vedea filmul ma costasera unica posibilitate de a vedea “Tin shui wai dik ye yu mo/Night and Fog“ (2009) de Ann Hui. Ma resemnez sa trec si filmul din Hong Kong si cel sud coreean la lista cu pierderi notabile si/sau ireparabile. Ulterior, in ziua a saptea aveam sa constat ca filmul catastrofa pentru care venisem la Arta (“Haeundae”) fusese inlocuit aproape pe soptite cu “Café noir”, dar n-am de gand sa anticip si sa vorbesc acum despre asta.
Neconsolata, am incercat sa actionez rapid si sa acopar pierderile cu alte filme din lista de rezerva si asa am ajuns la filmul lui Coppola.
**
“Tetro” - de Francis Ford Coppola aka “We Are a Family“
Parafrazand scenariul semnat oficial tot de catre Coppola, as spune ca “Tetro” ne situeaza in familia foarte numeroasa a filmelor americane care slujesc cu zel cultul familiei. Disfunctionala sau nu, ea tot familie se numeste, scopul ei fiind, in final sa se lase descoperita de membrii care ii supravietuiesc. Nu vorbesc neaparat despre zona de razboi dintre generatii, despre secrete de familie racnite ca in orice autofictiune care se respecta si care tot cu spalare de rufe murdare in public aduce. Nu ma refer nici la retentia de memorialistica de care filmul sufera cam de la jumatate incolo, cand scenele se umfla de flashback-uri si de metamorfoze ale paternitatii vampirice, cat mai degraba de senzatia de teatru de tip farsa in care comuta povestea fratilor Benjamin si Angelo alias Tetro. Secventele orchestrale ale consiliului de familie de la moartea lui Tetracini senior si a festivalului patagonez rivalizeaza cu happeningul din “Fausta” si pierde (macar “Fausta” are umor).
In paralel insa, se intampla ceva deosebit. Un fel de construct paralel aproape independent de melodrama, grefat pe tematica femeii-automat care comuta de la “Gisèle” la “The Tales of Hoffmann” ori “The Red Shoes”. Imaginati-va un fruct mutant care matureaza in duplicat doua variante subdezvoltate si siameze ale aceluiasi model, cam aceasta a fost imaginea pe care mi-a lasat-o filmul lui Coppola: pe de o parte patosul teatral, pe de alta “coregrafiile” din ce in ce mai poroase intre amintire, vis si teatru. Inceput ca un teatru de camera ,”Tetro concluzioneaza in opera” (cf Stéphane Delorme –“Le Diamant noir”-Cahiers du cinéma nr 651 dec. 2009).
Chestie de gust probabil, eu as fi preferat ca scena sa fie de mai multe ori invadata de plaja si de valuri, iar loviturile de teatru si coincidentele simetrice sa lipseasca. La fel si aluziile cripto-autobiografice pe tema transmisiei. Strazile din Buenos Aires sa nu semene cu o scena luminata cu schepsis pentru a sugera nocturna. Mi-as fi dorit mai multe Olimpii manipulate aidoma unor automate si mai putine rivalitati artistice scrasnite intre tata si fiu. Mai mult Powell & Pressburger si mai putin “Godfather”, mai mult cinema si mult mai putin teatru. Mi-as fi dorit un Tetro mai consistent, un Bennie mai inocent, un Tetracini senior mai nuantat.
Intriganta este si deghizarea ironiei lui Coppola in ceva extrem de serios; cand auzi despre premiul paricidului (si il vezi apoi pe Tetro carand ditamai toporul pentru a-i cere imperios lui Bennie sa-l ucida) te si intrebi de ce-o fi inghitit scenariul un fragment atat de artificial, cu siguranta din ratiuni autobiografice. Acelasi lucru cu ciudatenia de “Alone”: nu ochelarii ei fantezie ori discursul insipid cu ocazia banchetului patagonez m-au deranjat, ci rolul ei in toata piesa asta. N-am intalnit vreodata situatii in care vreun critic (de teatru sau film) sa fie atat de atotputernic suveran pe “piata” culturala cum este “Alone” aici. Ulterior, citind alte cronici am gasit si posibila ecuatie Alone=Pauline Kael care pare a fi valabila, dar cui ce-i pasa? “Alone” este ingrozitor de artificiala, la fel ca ceilalti membri ai trupei de teatru care joaca in tragi-comedia lui Tetro.
Gasiti aici o cronica de bun simt si relativ completa a filmului. In ceea ce priveste calitatea peliculei alb/negru, marturisesc, ca majoritatea celor care si-au dat cu parerea, ca “Tetro” merita vazut pentru frumusetea imaginii (DOP Mihai Malaimare Jr.), fiind poate unul dintre cele mai frumoase experimente de acest gen din ultimul timp. Daca profunzime exista aici, vine de la tratamentul pur tehnic pe care l-a suferit materia filmata.
**
Am vazut “Tetro” pentru ca era gata gata sa intru la “La danse” fara sa stiu ca proiectia cu “Café noir” s-a anulat. Fuga deci la “Tetro”, ia si bilete la “Tehroun” de Nader Homayoun, ca sa umplu golul cu cu doua filme netrecute in agenda zilei.
Dupa “Tetro” aflu ca “Tehroun” aka “Teheran” a fost inlocuit din cauza ploii cu filmul care urma sa fie proiectat pe ecranul acela gonflabil din piata, “Road, Movie” adica. Trec pe raboj teapa a doua a zilei si prefer sa plec acasa, nici filmul indian nu face parte dintre prioritatile mele.
**
“Tetro” - de Francis Ford Coppola aka “We Are a Family“
Parafrazand scenariul semnat oficial tot de catre Coppola, as spune ca “Tetro” ne situeaza in familia foarte numeroasa a filmelor americane care slujesc cu zel cultul familiei. Disfunctionala sau nu, ea tot familie se numeste, scopul ei fiind, in final sa se lase descoperita de membrii care ii supravietuiesc. Nu vorbesc neaparat despre zona de razboi dintre generatii, despre secrete de familie racnite ca in orice autofictiune care se respecta si care tot cu spalare de rufe murdare in public aduce. Nu ma refer nici la retentia de memorialistica de care filmul sufera cam de la jumatate incolo, cand scenele se umfla de flashback-uri si de metamorfoze ale paternitatii vampirice, cat mai degraba de senzatia de teatru de tip farsa in care comuta povestea fratilor Benjamin si Angelo alias Tetro. Secventele orchestrale ale consiliului de familie de la moartea lui Tetracini senior si a festivalului patagonez rivalizeaza cu happeningul din “Fausta” si pierde (macar “Fausta” are umor).
In paralel insa, se intampla ceva deosebit. Un fel de construct paralel aproape independent de melodrama, grefat pe tematica femeii-automat care comuta de la “Gisèle” la “The Tales of Hoffmann” ori “The Red Shoes”. Imaginati-va un fruct mutant care matureaza in duplicat doua variante subdezvoltate si siameze ale aceluiasi model, cam aceasta a fost imaginea pe care mi-a lasat-o filmul lui Coppola: pe de o parte patosul teatral, pe de alta “coregrafiile” din ce in ce mai poroase intre amintire, vis si teatru. Inceput ca un teatru de camera ,”Tetro concluzioneaza in opera” (cf Stéphane Delorme –“Le Diamant noir”-Cahiers du cinéma nr 651 dec. 2009).
Chestie de gust probabil, eu as fi preferat ca scena sa fie de mai multe ori invadata de plaja si de valuri, iar loviturile de teatru si coincidentele simetrice sa lipseasca. La fel si aluziile cripto-autobiografice pe tema transmisiei. Strazile din Buenos Aires sa nu semene cu o scena luminata cu schepsis pentru a sugera nocturna. Mi-as fi dorit mai multe Olimpii manipulate aidoma unor automate si mai putine rivalitati artistice scrasnite intre tata si fiu. Mai mult Powell & Pressburger si mai putin “Godfather”, mai mult cinema si mult mai putin teatru. Mi-as fi dorit un Tetro mai consistent, un Bennie mai inocent, un Tetracini senior mai nuantat.
Intriganta este si deghizarea ironiei lui Coppola in ceva extrem de serios; cand auzi despre premiul paricidului (si il vezi apoi pe Tetro carand ditamai toporul pentru a-i cere imperios lui Bennie sa-l ucida) te si intrebi de ce-o fi inghitit scenariul un fragment atat de artificial, cu siguranta din ratiuni autobiografice. Acelasi lucru cu ciudatenia de “Alone”: nu ochelarii ei fantezie ori discursul insipid cu ocazia banchetului patagonez m-au deranjat, ci rolul ei in toata piesa asta. N-am intalnit vreodata situatii in care vreun critic (de teatru sau film) sa fie atat de atotputernic suveran pe “piata” culturala cum este “Alone” aici. Ulterior, citind alte cronici am gasit si posibila ecuatie Alone=Pauline Kael care pare a fi valabila, dar cui ce-i pasa? “Alone” este ingrozitor de artificiala, la fel ca ceilalti membri ai trupei de teatru care joaca in tragi-comedia lui Tetro.
Gasiti aici o cronica de bun simt si relativ completa a filmului. In ceea ce priveste calitatea peliculei alb/negru, marturisesc, ca majoritatea celor care si-au dat cu parerea, ca “Tetro” merita vazut pentru frumusetea imaginii (DOP Mihai Malaimare Jr.), fiind poate unul dintre cele mai frumoase experimente de acest gen din ultimul timp. Daca profunzime exista aici, vine de la tratamentul pur tehnic pe care l-a suferit materia filmata.
**
Am vazut “Tetro” pentru ca era gata gata sa intru la “La danse” fara sa stiu ca proiectia cu “Café noir” s-a anulat. Fuga deci la “Tetro”, ia si bilete la “Tehroun” de Nader Homayoun, ca sa umplu golul cu cu doua filme netrecute in agenda zilei.
Dupa “Tetro” aflu ca “Tehroun” aka “Teheran” a fost inlocuit din cauza ploii cu filmul care urma sa fie proiectat pe ecranul acela gonflabil din piata, “Road, Movie” adica. Trec pe raboj teapa a doua a zilei si prefer sa plec acasa, nici filmul indian nu face parte dintre prioritatile mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu