Huacho
“Huacho”, singura exceptie din program. Filmul lui Alejandro Fernández Almendras face parte din focusul pe cinema-ul chilian si abordeaza intr-un stil personal o tema draga cinematografului de buget restrans: saracia si viata la tara in ziua de azi cand mizeria nu exclude telefonul mobil, mall-ul si calculatorul. Dupa cum spune cronicarul, “huacho” (“abandonat”, “bastard”) este cumva cotidianul vazut ca echilibristica complicata, calculata cu parcimonie pana la ultimul peso: factura de curent este platita dupa decablarea de la alimentarea cu curent, hainele noi sunt purtate o zi-doua fara sa li se scoata etichetele pentru a putea fi schimbate (tot e bun la ceva sistemul de returnare a produselor de care cumparatorul nu este multumit), cu patroana se poate discuta despre un posibil avans (chiar daca refuzul este cu zambetul pe buze). Abordarea aproape documentara este dublata de o structura in patru parti care urmareste pe fiecare din cei patru membri ai unei familii in rutina cotidiana pe decursul unei aceleiasi zile. ”Rashomon” nu-i departe, numai ca cele patru povesti sunt simple si cumva calchiate una pe alta, nu exista mister de dezlegat, iar cele patru personaje, de la bunic pana la nepot au totul in comun, in special raportarea fata de bani si recursul sistematic la minciuna. Aceasta se dovedeste cea mai eficace in complicatul proces de pastrare a stimei de sine pe linia de plutire.
Te astepti cumva ca undeva sa existe o izbucnire, o urma de revolta in ceea ce priveste mastile zilnice pe care le adopta saracia, insa nu, in final familia isi strange randurile, placida si solidara in fata concluziei pe care unul din profesorii lui Manuel o furnizeaza la ora: ”toata lumea va fi fericita pana la urma” intr-un fel sau altul.
Aici un comentariu mai consistent in franceza despre filmul lui Almendras.
“Behandlingen” sau mic ghid de supravietuire pentru varsta de mijloc
“Behandlingen / Indrumare”, un film din 2009 semnat de Johan Jonason mi-a fortat putin mana in ceea ce priveste recunoasterea tematicii zilei. Putina experienta pe care o am in ceea ce priveste filmele produse in nordul european m-a ajutat insa sa recunosc un anumit model, o urzeala care poate deveni, cu ceva retusuri, fie o drama psihologica, fie un thriller cu tente noir, fie o comedie neagra. Modelul pleaca de la tagline-uri gen “oameni obisnuiti in situatii neobisnuite”, extreme cel mai adesea care ii transforma pe eroi exact in contrariul lor. Experienta probabil ca isi are radacinile intr-un modus vivandi profund protestant, iar regizorul adopta invariabil acelasi ton descriptiv-anamnetic. Ce se vede ar trebui sa explice intrutotul ce se intampla in mintea si sufletul personajului. De aceea, camera ramane indelung agatata de acesta.
Una dintre temele dragi acestui gen de cinema este manipularea: cine pe cine manipuleaza, cine are dreptul sa manipuleze, cum se creeaza o situatie de acest gen si mai ales la ce duce manipularea. “Behandlingen” mi-a adus cumva aminte de “Den du frygter? Nu te teme” de Kristian Levring, prezentat anul trecut la TIFF: notiunea de challenge personal si exaltarea triumfatoare pe care o poate oferi sentimentul dominarii, sadismul in varii nuante, procesele de coafare a adevarului pe care mintea criminala le incearca atunci cand se autojustifica. Si aici avem de-a face cu un tip insetat de recunoastere si putere vs un alt tip complet amorf, lipsit de dorinte combative. Unul este tanar, celalalt se apropie de pensie si-si petrece viata inr-un etern concediu medical. Unul crede in exacerbarea eului sub presiunea stresului generat de depasirea limitei, celalalt nu se gandeste la nimic cel mai adesea.
Meritul scenariului in cazul lui “Behandlingen” este ca personajele sale traiesc in prezent si ca trecutul are o importanta minimala. Ca intalnirile (Carl si Roy, Ylva si instructorul de sport) nu au in sine nimic dramatic, ca infruntarea dintre cele doua tipologii masculine nu schimba cu nimic cursul vietii si nu dezleaga niciun mister. Ca, in sfarsit, peisajul nu este altceva decat peisaj si nicidecum exteriorizarea vreunei angoase personale. Ca finalul are bunul gust de a pastra acelasi ton cam echivoc din inceput al lui “Stiu si eu?”. Sa zicem ca morala filmului ar fi cam asa: in ultima instanta, terapiile alternative oricat de dubioase ar parea ele isi fac toti banii ( Roy isi anunta senin nevasta ca durerea de spate i-a disparut), deblocarea fizica e semn al unei binemeritate desfundari psihice.
“Pantofiorii rosii”- “you don’t watch it, you bathe in it” (Roger Ebert)
M-am bucurat forte mult sa vad in programul de anul acesta filmul din 1948 al lui Michael Powell & Emeric Pressburger reconditionat acum in varianta numerica de catre UCLA. S-a vorbit despre aceasta recuperare a filmului ca despre o operatiune reusita de salvare in extremis a unuia dintre filmele cele mai frumoase din cate s-au facut. Generatii intregi au vazut in el un etalon de netrecut in materie de estetica cinematografica, nu este de mirare ca si azi inca, aceasta admiratie nostalgica si putin fetisista mai iese pe alocuri la suprafata (vezi “Tetro“ al lui F.F. Coppola, in ziua 4).
Povestea este cum nu se poate mai simpla, un basm din arsenalul lui H. Chr. Andersen fuzioneaza cu lumea dansului si a muzicii de la sfarsitul anilor 40. Nu este de mirare ca cei 4-5 magari care s-au aflat in spatele meu la proiectia in aer liber de la Echinox n-au incetat sa se plictiseasca si sa chicoteasca la orice se intampla pe ecran. Imi mentin deci cu fermitate parerea: nu povestea face ochiul spectatorului sa vibreze intr-adevar la un film, ci propria sa capacitate de a rezona la ceea ce poate istorisi, cu mijloacele specifice, imaginea. Atata timp cat ochiul ala, fir-ar el sa fie, prefera sa ramana la suprafata lucrurilor si uneori sa fixeze punga de covrigei, cu siguranta intalnirea dintre spectator si film este ratata. Si pentru spectatorul in cauza si pentru vecinii sai de scaun.
S-a scris atat de mult despre acest film, incat mi-e rusine sa vin eu aici sa-mi apozez comentariul. Nici despre calitatea reconditionarii nu pot vorbi, este prima data cand ma intalnesc cu “Pantofiorii” lui M. Powell. Filmul are o prospetime sobra datorata probabil onestitatii regizorului care pune in prim plan dansul. Nu viata unei dansatoare care trebuie sa aleaga intre pasiunea pentru dans si dragostea pentru un om, ci dansul in sine care consuma tot ce ii este strain. In secventa din final, picioarele Moirei coborand treptele in accelerat, poantele rosii isi manifesta practic vointa proprie in fata rezistentei femeii, iar realitatea filmului intalneste tristul destin al tinerei dansatoare damnate din libretul de spectacol. Este insasi esenta dansului, magia sa si posedarea practicata de dans care duce la autodistrugere.
Aici ceva despre diferenta dintre baletul de scena (teatru) si cel special conceput pentru cinema (aici si mostra de extras video). Aici un frumos nebun care a dedicat duo-ului Powell & Pressburger un site intreg ( merita survolat macar).Aici gasiti un comentariu legat de filmul muzical si spectacolul muzical.
Varianta cinematografica a filmului este coplesitoare, tine de frig, de cald, de toate cele, de aceea nu indraznesc sa sugerez optiunea DVD – sau varianta Blue-Ray, avizata pozitiv de specialisti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu